Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

marți, 20 septembrie 2011

Aida Hancer


 
„Dar parcă cel mai aproape, cele mai multe coate le-am primit de la optzecişti. Fiindcă le iese de minune vieţuirea în carne oase şi poezie.”














1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Între destin şi opţiune a fost, cred, uitată, o noţiune esenţială: aceea de Providenţă, de Dumnezeire. Pentru că nici destinul nu prea e destin, e mai mult o veche încredinţare în cursul natural al evenimentelor, sau, şi mai nepotrivit pentru era modernă, o atitudine stoică.
Traiectoria pe care o urmează un scriitor însă nu poate fi încadrat nici în sfera opţiunii; sau, dacă gândesc mai departe, ceea ce ţine de opţiune este evoluţia, avansul, mersul înainte pe un anumit drum. deci opţiunea slujeşte numai cauza. Nu am ales să scriu, pentru că nu am văzut nicăieri ursitele cu tipsii de argint pe care erau înşiruite obiecte din acelea care dau numele unor meserii. Nu! dar din momentul în care am conştientizat, a trebuit să şi hotărăsc o evoluţie, o anihilare sau pur şi simplu „bălăcitul în aceleaşi ape”.
Opţiunea este un termen nepotrivit însă pentru a fi pus în relaţie cu împlinirea unei vocaţii. Iar destinul, un termen prea vag. Prin urmare, neştiind de ce suntem în stare, noi, poeţii, vom pune eşecurile pe seama destinului, tocmai pentru ca îndeplinirile să pară încununarea unor opţiuni.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?


2/3. Debutul meu s-a petrecut cu mult mai devreme decât chiar debutul unei muze în imaginaţia unui huligan; pe o pagină de ziar dintr-un oraş cu recunoscute merite istorice şi culturale, ziarul Crai Nou din Suceava.
Eu m-aş fi aşteptat la mult mai puţin. Profesorul şi istoricul literar Nicolae Cârlan mă întâlnea atunci pentru prima oară, în chip smerit şi uşor ascuns după fustele mamei (care, între noi fie vorba, nu mai reuşeau să acopere decât evidentul şi nicidecum intenţiile creatoare).Am intrat în redacţia revistei Bucovina literară fără măcar nici un text cu mine, lumea trebuia să mă creadă pe cuvânt că scriu, şi că nu publicasem până atunci nici măcar un cuvânt în revista şcolii (era frustrant pentru o elevă de liceu care scrisese, în urma unei teze la limba română, un poem „Antiluceafărul”).
Apoi au urmat cunoştinţe şi mirări de bine, premii la festivaluri literare din ţară şi câteva prietenii despre Mircea Cărtărescu însuşi ar fi scris în orbitoarele lui.
Debutul cel Mare însă a semănat un pic cu o joacă, deşi n-a fost aşa conceput. Unii au spus că „am izbucnit” dar eu ştiu că a fost mocnit cu mult înainte, şi că aşa a trebuit să fie: Amadiada volumul ieşean la editura Princeps, şi eva nimănui- volumul Bucureştean la Vinea. Aş fi putut să îi pun degetul la gură uneia dintre cele două cărţi, dar cum ele, numai două, sunt Sfânta şi profana mea Treime, le-am lăsat în pace în braţele cititorilor.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. De ce ţi-e frică de aceea nu scapi, spune românaşul, însă mie mi-a ieşit de minune fuga de Nichita. Primul poet care a tras de semnalul de alarmă în trenul în care mă aflu a fost el, vorbăreţ şi certăreţ cam pe când aveam şaisprezece - şaptesprezece ani.
Mi-a fost teamă de necuvinte, de brandul nichitastănescian, aşa încât mi-am impus detaşarea de poetica lui. Şi de atunci nu se poate indica vreo asemănare prea dureroasă a poemelor mele cu ale lui. Desigur că, până la manieră există schimbări de registre, de stiluri, care nu pot fi evitate atunci când scrii şi citeşti simultan, şi mai ales când citeşti conştient şi vizitezi neinvitat inimile poeziilor.
Dar parcă cel mai aproape, cele mai multe coate le-am primit de la optzecişti. Fiindcă le iese de minune vieţuirea în carne oase şi poezie. Virgil Mazilescu, Mariana Marin, şi până la Nichita Danilov astăzi, toţi sunt cei mai mari poeţi. Fără să influenţeze, autoritatea lor literară se simte încă asupra generaţiei mele, şi cred că, ale lor sunt până şi prieteniile literare de astăzi, dintre mai tinerii poeţi.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Cetăţean, scriitor şi putere, o triadă potrivită pentru o dezbatere de noapte, pe un post de televiziune. În calitate de cetăţean m-ar preocupa orele de somn contra unei asemenea emisiuni. Ca scriitor, aş putea să plec, cu tot cu laptop, într-o cameră în care nu există televizor. Ca putere? aş putea suna pentru a intra în direct.
Dar ce folos, cum să poţi fi un cetăţean scriitor puternic?(am evitat orice răspuns concret pentru că cele trei calităţi mi le voi atribui după ce voi fi citit toată poezia din lume).

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Secolul XXI, literatura se prezintă în toalete lejere, mai renunţă la blugi, îşi poartă din când în când rochiile înflorate, de care ochiul cititorului are atâta nevoie.
Nu cunosc, în nici un alt timp, atât de mult spaţiu cât am alocat noi astăzi scriiturii. Burse internaţionale, colocvii organizate pe generaţii şi teme, simpozioane, premii uneori destul de consistente. Editurile importante din România au chiar pagini de internet unde mi-ar fi greu să nu găsesc cartea dorită.
Mai mult, mi s-a pus la dispoziţie, am în garderoba proprie toate cuvintele limbii române şi deschiderea de a le folosi în combinaţiile cele mai trăznite. Titlurile şocante umplu rafturile magazinelor şi pensionarii nu se mai miră. Şi totuşi liceenii se opresc la Nichita şi Sorescu, la Teama de literatură a Anei Blandiana, după care trec direct la vizionarea filmului „Amurg”.
Mi-aş fi dorit ca literatura noastră să fie şi a mea. Să o iau cu mine la facultate, să împletesc şi să croşetez la ea când plouă şi curtea căminului studenţesc nu poate fi traversată decât într-un poem bine scris. Dar deocamdată tot ce scriem trebuie să crească, aşa ca un copil născut prematur şi incubat, pe când braţele mamei lui, calde încă, leagănă în somn ceva uşor şi nevăzut.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Cel mai anume timp al creaţiei este acela în care pot să scriu, în care mintea mea se închide ca heliul dintr-un balon şi se înalţă cu neruşinare până la primul strat de nori.
Când sting toate luminile şi abia se zăreşte în cameră, lumina artificială şi zgomotul pe care calculatorul îl face îmi învelesc liniştea ca un turban, capul unui călător obosit.
Poţi să scrii când toate celelalte lucruri au fost pierdute din vedere, când tatăl tău se micşorează până când părăseşte camera, când nu te mai înduioşează aproape nimic, şi nici la sinucidere nu ai chef să te gândeşti. Când nu crezi în ea.
Programul scriitorului seamănă cu programul zilnic al tuturor celorlalţi, numai cu al lui nu. Răspunde la telefoane, dă curs invitaţiilor prietenilor, onorează pauzele de cafea şi umblă prin librării după creioane.
Mai târziu îşi aduce copilul de la şcoală, pregăteşte un fel de mâncare cu nelipsitul ajutor al microundelor, şi mai ales, mai ales se roagă să doarmă cât mai mult la amiază pruncul: poate, Doamne, să scriu şi eu astăzi, că demult nu m-am mai văzut la chip.

2008, Bucureşti

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

O femeie frumoasă

o femeie frumoasă adoarme întotdeauna
pe burtă strivind două mere (coapte)
prietenii ei umblă goi pe străzi cu amprentele ei
pe umerii lor la vedere
cu gurile adânci neasemuit de adânci în care
se cade ca-ntr-un canal încălzit
și-acolo cerșetori fumează fân și buchete de păpădii
și degetele și le fumează până la palmă

acest poem este continuarea unui astfel de somn
când îmi țin sânii în pumni
când picioarele mele desenează forțat un alfabet
pe cearșaf

dacă toți bărbații din lume s-ar prinde de mâini
și-ar face podul ar
ajunge să construiască o catedrală
să impună un cult nou dar în somnul unei femei frumoase
 de iubit e umbra desfigurată a unui copac

apocalipsa e
când s-a scurs tot zahărul
din merele coapte

2011, Bucureşti

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu