„Magnifică şi mizerabilă, morală şi imorală, amestecată valoric, coexistând în devălmăşie scriitori de primă mărime cu care am putea ieşi fără nici cea mai mică jenă în Europa şi în lume cu veleitari de cea mai joasă speţă, dar tupeişti şi obraznici…”
1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat
(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
- Cele două sunt interdependente.
Opţiunea e liber arbitru, nu-i aşa, dar te poţi opune destinului ? Oricât
aş fi vrut eu să aleg astronomia, soarta nu putea să mă lasă să mă rătăcesc. De
aici deja se înţelege că dau o mare importanţă destinului.
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,
când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
- Pe la 18 ani scriam scurte povestiri cu oarecare înfrigurare. La
19 ani şi jumătate chiar am debutat cu o asemenea povestire în “Orizont” la
Timişoara. Acela este debutul adevărat
şi nu-l reneg, deşi bucata aceea de proză n-am mai recitit-o de vreo douăzeci
de ani şi nu ştiu dacă mai spune ceva. Din
păcate, debutul editorial a fost o adevărată odisee şi s-a produs cu dureri
mari abia peste 12 ani.
3. Care a fost drumul până
la prima carte ?
- Pornise suspect de lesne.
Trimiteam de la Iaşi, unde băteam Dealul Copoului cu Nichita Danilov vorbind
ore întregi de draga de literatură, trimiteam povestiri lui Nicolae Velea la
« Luceafărul » şi ele tot apăreau. În 1978, am primit premiul anual
de proză al revistei şi atunci am aflat că de fapt mă publica Gheorghe Suciu,
prozator ardelean şi conştiincios redactor. Premiul i-l datorez tot lui Suciu care
s-a luptat cu conducerea gazetei pentru a mă nominaliza. Acest premiu era un
veritabil paşaport spre debutul editorial. Aşa a fost pentru mulţi scriitori,
de la D. R. Popescu până la Mircea Nedelciu ş.a. La mine n-a prea funcţionat.
Prin 1981 am depus manuscrisul unui volum la concursul de debut al editurii
Albatros. În 1983, am fost între cei trei « fericiţi » câştigători ai
concursului, alături de Dan Petrescu şi Bedros Horasangian, cu promisiunea
publicată în reviste că până la sfârşitul anului cele trei cărţi vor apărea. N-au
apărut. În 1984, am fost chemat la editură să fac ultima corectură a volumului Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi.
Şi coperţile erau gata. Dar, când să intre în rotativă volumele, marele şi mai
ales multul Adrian Păunescu şi-a adus aminte că împlineşte vârsta rotundă de 40
de ani şi a depus un volum de vreo 800 de pagini. El nu ştia de plan editorial,
de cotă de hârtie, de drepturi de autor care toate se planificau cu un an şi
ceva înainte. El venea când i se năzărea cu o aprobare de la Comitetul Central
şi intra peste rând. Aşa că a mâncat cota de hârtie şi drepturile de autor la
12 cărţi, printre care primele au fost desigur ale debutanţilor. La începutul
lui 1985 s-a dat o hotărâre că nu se mai debutează decât în volume colective,
aşa că volumele au fost date la topit şi
am apărut cu 100 de pagini în volumul colectiv Proze, alături de Dan Petrescu şi Tudor Stancu. Aşadar, eu nu am
mai publicat niciodată prima carte.
4. Ce personalitate
(personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au
influenţat viaţa ca om şi scriitor?
- Deşi citeam febril încă de la
10 ani, scriitorul de suflet mi l-a relevat Nichita Danilov, insistând să-l
citesc: prozatorul rus Ivan A. Bunin, pe care-l citesc şi recitesc de mai bine
de 30 de ani. Nu ştiu cât m-a influenţat, dar îl recunosc de maestru.
5. Raportul dintre
conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii
contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean
şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
- Din păcate, sunt nişte punţi rupte. Venit din dictatura în care totul
fusese terfelit şi înlocuit, unde poezia patriotică devenise poezie dedicată
exclusiv partidului comunist şi secretarului său general, după 1989,
scriitorul a refuzat din instinct să mai
fie şi cetăţean. Tot aşa, scriitorul a rămas la marginea societăţii. În
socialismul multilateral dezvoltat, puterea îl cenzura pe scriitor, dar îl
plătea să scrie “pe linie”, aşadar ţinea cont de el, îl aresta la domiciliu
dacă era opozant (v. cazurile Goma, Dinescu, Dorin Tudoran…). Acum, scriitorul
este liber să scrie ce vrea, poate publica unde vrea, dar nu e socotit demn de
luat în seamă de cei de la putere. Poate muri în anonimatul cel mai deplin
precum marele poet Petre Stoica la Jimbolia, înmormântat neştiut de nimeni în
aceeaşi zi în care peste 10 000 de oameni îl conduceau pe aleea artiştilor de
la Bellu pe Ion Dolănescu. E o punte ruptă definitiv: scriitorul se fereşte ca
dracul de tămâie să se apropie în vreun fel de puterea politică, iar puterea îl
ignoră cu toată voioşia.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura
română contemporană?
- Magnifică şi mizerabilă, morală şi imorală,
amestecată valoric, coexistând în devălmăşie scriitori de primă mărime cu care
am putea ieşi fără nici cea mai mică jenă în Europa şi în lume cu veleitari de
cea mai joasă speţă, dar tupeişti şi obraznici… E nevoie ca cineva să facă
ordine, piramidă, canon, listă, cum vreţi să-i ziceţi, în acest conglomerat.
Dar cine?
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?
La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
- Nu există o reţetă. Scriitorul scrie când simte nevoie şi despre ce
simte. Nu vorbim despre criticii şi istoricii literari de la institutele
Academiei care trebuie să lucreze după program. Eu scriu în fiecare zi şi
public rar, în 25 de ani publicând cinci cărţi. Acum aş vrea să public prima
parte a unei cărţi de interviuri cu optzecişti – Generaţia 80 văzută din interior. Este rubrica pe care o ţin de o
vreme în revista “Argeş”.
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu
cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari,
generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
„Vai! Vai! Vai! Ochii mei, unde sunt ochii mei?” se
tânguie,
important, muribundul, estetul, cel care a dat note
pictorilor,
fotografilor, arhitecţilor şi femeilor tinere de la
recepţii
simandicoase şi de la parade ale modei. Bãtrânul Borges
mângâie mãciulia de aur a bastonului sãu alb, îl priveşte
din
adâncul Câmpiei negre, zâmbeşte şi-i rãspunde alb: „Vai!
Vai!
Vai! Unde sunt ochii tãi?! Ochii tãi sunt în punctul
negru din
mijlocul creierului tãu negru de metastaze. Ochii tãi!
Vai! Vai!
Vai!”
*
Pentru igiena ta personalã ţi-ai fãcut un sistem de reguli.
Regula întâi: sã nu te enervezi! Regula a doua: sã nu te
enervezi!
Regula a treia: sã nu te enervezi!
Un corb ţi se aşeazã pe umãr şi-ţi croncãne la urechea
dreaptã: „Regulile sunt bune, lumea de-acum nu te va lãsa
sã le
aplici. Dar va veni larga şi lunga vale a Morţii, când
regulile
acestea vor fi aplicate perfect; fãrã efort şi fãrã sã
fii obsedat de
acest lucru!”
Cerul
e albastru-fumuriu şi soarele coboarã spre Apus.
*
Flori în stare de putrefacţie peste un mort în stare de
putrefacţie. Mirosul morţii umane amestecat cu mirosul
morţii
vegetale. Noroc cã moartea mineralã nu degajã mirosuri de
putrefacţie!
Pãmântul tot ar fi un uriaş hoit duhnind.
*
Pe scena uriaşã se aflã doar un om cu o harfã. Bãrbatul
grizonat, cu ochelari fumurii şi mustãţi, stã aplecat
deasupra
instrumentului şi-l priveşte cu mare atenţie, precum se
uitã un
medic legist la mãruntaiele cadavrului de pe masa rece de
marmurã, şi ciupeşte câte o coardã exact ca legistul un
nerv, un
intestin, o arterã, un colţ de plãmân în care o gurã de
oxigen a
rãmas
captivã pentru totdeauna.
*
În biblioteca ta de acasã, cu rafturi ţintuite pe veci în
pereţi,
din podea pânã-n tavan, cauţi, cauţi sã afli ce este
moartea. Din
mijlocul tavanului, doi ochi ironici te privesc şi o voce
cavernoasã îţi zice: „Aceea e moartea livrescã, hã-hã-hã!
he-he!
hi-hi! Cautã în altã parte, pe dealuri şi pe câmpii, pe
goluri alpine
şi în pustiu, mai ales în pustiu. Moartea livrescã!
Hã-hã! He-he!
Hi-hi!”
Sunt fragmente din
volumul meu Moartea noastră cea de toate
zilele (Editura Timpul, Iaşi, 2008).
2009, Curtea de Argeş
Doar spune un om ce bea tutun din pipă ,măi veleitarilor tupeisti!
RăspundețiȘtergere