Nicolae Sava

 

„Scriitorul face politică prin scrisul său chiar şi atunci când nu-ţi propune să transmită mesaje cu acest caracter. Tocmai de aceea avem pretenţia ca un scriitor să fie şi un om cu o moralitate desăvârşită, sau măcar normală, comună ”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sînt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

- Cred că destinul a jucat un rol important în viaţa mea. Spun asta, pentru că am simţit, încă din copilărie, că am de spus ceva. Că nu sînt omul comun, un coleg al colegilor mei ca orişicare altul, ştiam că în mine lucrează un complex de stări şi sentimente, unice în felul lor,  pe care ştiam că le posed doar eu,  ştiam să prevestesc unele întâmplări, aveam o mare capacitate de intuiţie, de percepere a unor lucruri bizare care, privite cu un ochi comun, nu-ţi dezvăluiau misterul existenţei lor. Simţeam că pot vorbi oamenilor şi în alt limbaj decât cel comun, uzual.

Destinul a fost acela, cred, care m-a împins spre carte, spre lectură. Am fost avid de lectură încă de când am descoperit că mai multe litere, aşezate una lângă alta într-o anumită ordine, spun ceva, comunică. Opţiune? Nu cred că a fost vorba de opţiuni majore în viaţa mea. Nu mi-a plăcut niciodată mai mult altceva decât să citesc. Nici viaţa nu m-a pus în situaţia dilematică de a alege o alternativă. Ştiam că (poate simţeam doar) că nu sânt născut pentru altceva, şi asta, cu toate că am fost toată viaţa un spirit practic. Un om care s-a adaptat la medii dintre cele mai diferite, fără mare greutate, nefiind niciodată, cum se spune, cu capul în nori. Poate doar în clipele de maximă euforie. Că am avut şi din acestea îndeajuns...

2 Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dumneavoastră când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dumneavoastră încercări literare.

- Prima poezie scrisă de mine se intitula "La săniuş", avea trei strofe, cu rimă încrucişată, şi este scrisă prin clasa a şasea. Cred că am scris-o mai mult în glumă, doar ca să demonstrez surorilor mele mai mari, care mă ocroteau ca pe copilul lor dar mă mai şi tachinau din când în când, că pot scrie chiar şi poezii. Începusem să citesc, să descopăr pe Creangă, Eminescu, Coşbuc. Când am mai crescut, însă, nu am mai continuat să scriu. Consideram adevărata literatură doar proza, gândeam cu milă la inutilitatea poeziei şi a poeţilor, nu avem nici cea mai mică dorinţă de a scrie. A început însă să scriu dintr-o întâmplare ciudată. Rămânând eu repetent prin clasa a IX –a din cauza unui profesor de chimie care nu ştia să pună note de 5,6,7, ci doar de 2 sau 8, uneori şi 9, m-am despărţit de un coleg de clasă care-mi era foarte drag, îmi era doar de el, de colegii rămaşi la liceu. Declicul de aici a venit. Am început să-i dedic poezii. În acel prim an am scris vreo 2-3 sute de sonete, unele nu foarte proaste. Apoi am descoperit, după ce l-am citit pe Blaga, că poezie se poate scrie şi altfel decât „ştiam" eu. Şi am scris. Mult, cîteva "volume". În toamna anului 1969 eram la Constanţa, docher în port. Abandonasemn liceu cu tot cu profesorul lui de chimie. Alesesem calea laşităţii. Nu mă prezentasem la un examen de corigenţă. Aveam la mine un caiet cu versuri, un fel de antologie din ceea ce scrisesem pînă atunci. Am intrat într-o dimineaţă în sediul somptuos al revistei "Tomis". Era pe bulevardul Republicii, vizavi de Teatrul "Fantasio". Copleşit de emoţie, am ciocănit la prima uţă închisă. M-a primit un bărbat înalt, frumos şi cu o privire blîndă. I-am povestit ce fac în Constanţa, cum am ajuns acolo, de ce am venit. I-am întins caietul. Era prozatorul Eugen Lumezianu. Când a văzut că era vorba de versuri, a cerut, cu voce tare, "ajutorul" unui alt bărbat, aflat în încăpere. Un tip blond, cu o faţă rotundă şi ochii de un albastru spălăcit, care fuma cu oarecare aroganţă un kent superlong, s-a ridicat de la masa lui şi a venit lângă omul care mă primise. Era poetul Ovidiu Georgescu. Au citit câteva versuri din caiet, au mai exclamat din când în când şi la urmă m-au invitat să mai trec pe acolo. Caietul a rămas să fie citit în întregime. După o săptămînă şi cîteva zile, într-o dimineaţă cînd ieşisem din schimbul de noapte - lucram, ca hamal, în trei ture - am mers la chioşcul de ziare să iau revista "Tomis" din octombrie, care tocmai apăruse. Era ziua mea de naştere, 23 octombrie. Surpriză: la pagina de corespondenţă literară, la rubrica "Manuscrise", erau publicate două poezii. Sub ele, numele meu. Am trăit un moment ciudat. Evident, şi o bucurie imensă. Până acasă, la garsoniera din Căminul de nefamilişti de pe şoseaua Mangaliei, 54, am mai deschis revista de cel puţin 5-6 ori să mă dumiresc dacă nu cumva am vedenii. Am fost prima mea bucurie pe care mi-a procurat-o poezia mea.

Timpul a trecut, am mai scris, am mai publicat pe ici, pe colo, mai mult pe la poşta redacţiei pe la diferite reviste sau ziare. Un debut neconfirmat, cum se întâmplă în foarte multe cazuri, ar fi concluzia. Prin anii '77-'90 însă mi-a schimbat stilul. Am început să scriu poeme în proză. Erau şi influenţe din lecturile mai recente, desigur, în special poezia americană. Avem şi oarece experienţă în ale scrisului, eram mai stăpân pe cuvinte. Îmi formasem chiar un stil propriu. În 1980-81 ziarul Scânteia tineretului avea un supliment literar săptămânal. Se intitula... în acel supliment începuse  poetul Emil Brumaru să descopere poeţi prin rubrica sa de poştă literară cu titlul destul de fistichiu pentru acele timpuri, "Diligenţa poştală". I-am trimis un grupaj de poeme. Într-un număr din februarie 1981, cred că era ziua de 19, Emil Brumaru îmi făcea o prezentare elogioasă şi îmi publicase patru poeme pătrate (cum scriam pe atunci). De la acea prezentare făcută de poetul Emil Brumaru pot spune că am intrat cu adevărat în viaţa literară. Am început să public şi în celelalte reviste literare, în alte pagini decît la poşta redacţiei, ca până atunci, mi-am făcut, cum se spune, un nume. Aveam deja trimise volume de poezie la concursurile de debut ale unor edituri de stat, iar peste un an am apărut cu un ciclu de poeme, "Despre prietenie", în Caietul debutanţilor la Editura "Albatros". Era debutul meu editorial.

3. Care a fost drumul pînă la prima carte?

- O parte din acest drum l-am descris prin răspunsul de la întrebarea anterioară. După debutul editorial de la Editura "Albatros", pentru care port recunoţtinţă celor doi redactori din acea vreme, doamnelor Domnica Filimon şi Gabriela Negreanu, am scos primul meu volum la Editura "Junimea". Am ieşit la concursul de debut pentru anul 1981, dar cartea a apărut în anul 1984 şi cipîrţită rău. Din 62 de poeme, cîte conţinea manuscrisul premiat, s-au mai salvat doar 28, restul poemelor fiind scoase de cenzură. Redactorul de carte, Doina Ciornei, unul din cei mai buni redactori de carte din acea vreme, a încercat să salveze cît a putut, dar nu a reuşit foarte mult. Chiar şi cartea, scoasă de editură cu o întîrziere de doi ani, a apărut, cred, numai datorită deselor intervenţii făcute de Emil Brumaru la şeful editurii, Andi Andrieţ. Andrieţ nu era un om rău, însă rea foarte fricos, îţi păzea scaunul, nu voia să rişte, publicînd o carte cu versuri care nu cădeau bine la stomac regimului de atunci. Dar şi aşa, deşi periată rău, subţirică în sumar, prima mea carte a fost primită bine de critică. Am avut vreo 20 de cronici literare de întîmpinare semnate de prestigioţi critici literari în revistele din toată ţara. Chiar am luat premiul de debut pe anul 1984 la poezie, acordat de CC al UTC. în acea vreme, debuturile mai bune ale anului, care nu încăpeau la premiile naţionale US, intrau la CC al UTC. Aşa erau vremurile. Pe atunci totul, sau aproape totul, era politizat. Partidul Comunist era în toate şi nu cred că e cazul să mă dezic acum de acest premiu, deoarece juriul pentru acordarea lui nu era format din politruci comuniţti ci din scriitori importanţi.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc, v-au influenţat viaţa ca om ţi scriitor?

- Cred că pe cîţiva dintre scriitorii care au avut un rol determinat în evoluţia mea literară  i-am amintit în răspunsurile de mai sus. Un rol important în evoluţia mea şi în viaţa mea l-au avut, în primul rînd scriitorii de generaţia mea şi din apropierea mea. şi, ca să fiu drept, îi voi enumera în ordinea în care i-am cunoscut. Pe Adrian Alui Gheorghe îl citisem prin reviste, prin ziarul local, apoi ne-am cunoscut la un cenaclu în Piatra Neamţ, eu fiind târgnemţean, şi el plecase de la Târgu Neamţ, lucra la Săvineşti şi făcea liceul la Piatra Neamţ. El mi-a spus că în sat la mine mai este un poet, Daniel Corbu. Nu-l ştiam. Acesta era în armată la Fălticeni în acea vreme. Ne-am cunoscut cînd a venit acasă. Cu Aurel Dumitraţcu am început să corespondez din anul 1978, prin februarie, cred. Ne-am întîlnit doar după un an, cred, tot pe la Piatra Neamţ. Cam tot prin acei ani l-am cunoscut şi pe mai tînărul prieten, poetul Radu Florescu. La Tîrgu Neamţ am frecventat, la începuturi, un cenaclu literar, se numea "Ion Creangă", unde i-am cunoscut pe poeţii Gheorghe Simon, George Calcan, apoi Elisabeta Vartic, poetă născută tot în comuna mea natală, Vînători-Neamţ, ca şi Daniel Corbu, de altfel. Mi-au influenţat viaţa şi alţi scriitori importanţi care fac parte, vrând-nevrând, din biografia mea. Cu Mircea Dinescu am făcut armata la Slatina şi Bucureşti (da, la securitate), Cezar Ivănescu a scris de două ori despre poezia mea încă de pe timpul când nu aveam nici o carte apărută, Emil Brumaru m-a ajutat să debutez, m-a dus de mână la Bucureşti să citesc în Cenaclul "Confluenţe" (unde m-a şi prezentat), împreună cu Matei Vişinec (prezentat de Mihail Şora), poeţii Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu şi Cristian Simionescu au avut încredere în mine încă de la începuturi (şi mi-au rămas între cei mai dragi prieteni), ca şi Vasile Vlad, apoi prietenii scriitori care mai fac parte din Grupul de la Durău, Doina Popa, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, cu care eram prieten înainte de a se înfiinţa acest grup literar şi, să nu uit, prietenii mai recenţi, Mircea A. Diaconu şi Vasile Spiridon. Mai am şi alţi prieteni scriitori, am cunoscut mulţi dintre cei mari contemporani mie, dar nu mai lungesc răspunsul deja foarte lat. Toţi mi-au influenţat viaţa într-o anumită măsură, unii chiar şi poezia.

5 Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. în acest condiţii, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetăţean ţi scriitor, dintre scriitor ţi putere?

- Scriitorul face politică prin scrisul său chiar şi atunci când nu-ţi propune să transmită mesaje cu acest caracter. Tocmai de aceea avem pretenţia ca un scriitor să fie şi un om cu o moralitate desăvârşită, sau măcar normală, comună. Prin felul său de a fi scriitorul este omul cu gândirea liberă a timpului său, iar înregimentarea lui politică îi dăunează. Dacă nu scrisului său, cel puţin nu-i face bine biografiei sale. Înregimentat politic, scriitorul îţi pierde din libertatea gândirii sale, pentru că e obligat să slujească un anumit spectru politic. Dacă nu "joacă la două capete", cum se mai procedează în zilele noastre de către unii politicieni. Raportul dintre scriitor şi putere trebuie să fie unul de respect reciproc, dar niciodată de subordonare a celui din urmă, chiar ţi atunci cînd puterea, draga de ea, îl ajută materialiceţte pe scriitor să spuravieţuiască. Pentru că a-l ajuta pe acesta să nu moară de foame nu trebuie considerat un act de bunăvoinţă din partea puterii ci o datorie firească faţă de un creator de bunuri spirituale care aduc particularitate, faimă şi specific intelectual unei ţări. Iar orice scriitor mare devine automat un bun universal, care trebuie ocrotit prin lege precum vietăţile rare din rezervaţiile naturale.

6. Literatura - la frontiera mileniului III. Din această perspectivă, cum apare, pentru dumneavostră, literatura romînă contemporană?

- E vie, trăieşte, apar cărţi bune, mai puţin capodopere (dar nu poţi pretinde de la o literatură a unei ţări să dea cîte o capodoperă la fiecare deceniu de existenţă), păcat că nu se prea citesc. Nici scriitorii nu se mai citesc între ei, cum făceau pe timpuri. Iar critica literară abia răsuflă, sufocată de maculatura care a invadat piaţa literară şi care se vrea adusă tot mai în faţă. Din această cauză există şi o oarecare confuzie de valori, întreţinută de o parte a criticii literare mai puţin pretenţioase la calitate - parte formată mai ales din condeieri ocazionali care umplu paginile revistelor în lipsa unor autorităţi literare - şi care umbresc puţinele apariţii de certă valoare literară din aceste timpuri. Revistele pe format clasic încep să fie înlocuite de cele difuzate prin internet - unde cenzura valorii scade de multe ori sub o limită admisibilă - iar paginile lor sînt acoperite, în mare parte, de articole scrise de universitari, multe dintre ele rodul unor cercetări ţtiinţifice, examene de stat, de doctorat, de masterat etc. Faptul că, în cea mai mare parte, colaborările la reviste nu mai sînt remunerate, scriitorii importanţi nu prea mai publică prin reviste. Iar atunci cînd o fac, publică în revistele lor sau, la schimb, în alte reviste unde au obligaţii faţă de colegi, prieteni, redactori ţefi etc. Literatura tînără este - poate e ţi normal să fie aţa - cea mai vie, cea care se vede mai pregnant în librării. îi citesc cu plăcere pe poeţii apăruţi după '90 ţi mă bucur că mulţi dintre ei sînt valoroţi. Unii au apărut cu cărţi chiar în urma concursului de la Piatra Neamţ, "Concursul naţional de debut - Aurel Dumitraţcu", alţii, în urma altor concursuri ţi festivaluri. şi proza lor, cu excepţia cîtorva excese de limbaj, este foarte interesantă.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit "program" al scriitorului. La ce lucraţi în prezent? Pe cînd o nouă carte?

- Există un timp anume pentru creaţie. Nu poţi intra în febra creaţiei oricând şi oricum. Eu, cel puţin, nu cred în scriitorul cu program. Da, e bine să-ţi faci un program de lucru atunci cînd ai de scris un roman, un studiu critic, o lucrarea documentară, atunci cînd îţi închegi un volum. Dar a scrie poezie cu program mi se pare nu un non-sens ci o mare aberaţie. Eu nu pot scrie decît atunci cînd  afară e o vreme posomorîtă, evantual cînd plouă. Nu mă pot aşeza la masa de scris aştepâtând inspiaraţia să vină. Pentru că nu vine atunci când vrei tu. Când cred că am ceva de spus trec la masă, altfel o ocolesc, pentru că mă chinui degeaba. Bine, eu sânt şi puţin (mai mult) comod, cînd e vorba de scrisul meu literar. Mă risipesc însă, de nevoie, în paginele ziarului la care lucrez, "Ceahlăul" din Piatra Neamţ. Zilnic, fără pauză, de vreo zece ani. La ce lucrez? Scriu. Nu ştiu cum o să se închege viitoarea carte de poezie, dar mi-aş dori să apară cel tîrziu în toamna anului 2007.

Piatra Neamţ, 2006

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Un ultim text salvat din mâna adormită

Cum trece apa prin pământ fără să schimbe nimic
din fizionomia zonei geografice,
trec şi eu printre voi, copiii mei neascultători,
dar nu vedeţi că-n spatele oglinzii s-a născut
un deşert ce aşteaptă o şoaptă de apă.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
deschide fereastra exilului meu voluntar spre voi?

Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi
şi nu tresare nici o frunză de emoţia clipei
aşa trec şi eu printre voi, copii neascultători
şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte
în aerul împovărat de cuvintele voastre.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?

Sunt simple lucrurile în această bibliotecă de carne
ce cu o sacră spaimă le percepem încet. Ne e teamă
doar să le numim. Când, înduioşaţi, vom trece peste
oarba uitare, tresărind din somnul nostru nesfânt,
zădărnicia ne va înghiţi cu barbara ei superbie.
Voi vorbi, voi vorbi, voi vorbi dar cât pot fi mai înalt
decât universul vostru solitar, nepătruns şi stufos?

2011, Piatra Neamţ