“Literatura română contemporana?... Are un merit fantastic, de care, uneori, nu vrem să dam sama: este vie, domnilor!”
- Ce rol au jucat destinul sau opţiunea în viaţa dvs.?
Destinul si opţiunea, ca
pentru fiecare muritor, sânt şi pentru mine dimensiuni existenţiale nu exemplare,
ci fundamentale. În fiecare etapă a vieţii ele joacă un rol, benefic sau
infamant, totul depinzând si explicitându-se prin straturi metafizice mult mai
adânci, pe care avem-de multe ori-naivitatea de a crede că le cunoaştem, că le
stăpânim, că sântem unici şi cei mai mari; aiurea!, niciodată nu vom ştii cât
destin şi cătă opţiune intră în continua mursecare numita viata!...Sau
moarte?!...
2. Istoria literaturii
consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când
credeţi că s-a produs cu adevărat acest eveniment?
Asta-i treaba istoriei
literare: să consemneze. Dar cine-mi garantează că va fi nevoie, în cazul meu,
să se consemneze?!... Ce rahat cu mac reprezint eu, încât să trebuiască istoria
literaturii să se deranjeze? Iar dincolo de debutul strict statistic, legat de
o data calendaristica-undeva, prin vara lui '86-, mă simt şi astăzi de parcă n-aş
fi debutat şi-mi vine să urmăresc "Posta redacţiei", să vad dacă
nu-mi răspund Ion Gheorghe, Geo Dumitrescu sau Alex. Ştefănescu... Pe vremuri,
mi-au răspuns si, chiar dacă pare pueril, mi-e dor de-acele vremuri...
Amănuntele legate de debut sau prime încercări literare au savoare sau
fiere pentru cel care le-a trăit, pentru proprietarul lor; dacă o sa le relatez
vreodată, o voi face topindu-le în proză...
3. Care a fost drumul până
la prima carte?
Numai relativ lung, pentru că
încă trăiesc (spre ruşinea mea?) cu credinţa că trebuie să fii copt atunci când
vrei să le spui ceva oamenilor, să nu fie cartea doar "iuţeala de mâna si
nebăgare de seamă", cum au fost, sânt şi vor fi cazuri în toate timpurile;
n-am nimic cu precocitatea şi geniul, dar parcă prea multă precocitate si geniu
se revarsă peste noi... Pot fi acuzat de subiectivism si impotenţă spirituală;
fie si aşa, dacă naţia o cere!
Până la 32 de ani nici nu m-am
gândit să fac demersuri pentru a publica vreo carte; nu din lipsa materialului,
ci pentru că nu găsisem, încă, matca mea, cea în care să pot spune cel mai bine
ce vreau şi în care să pot fi recunoscut; fără vanitatea de a vrea să fii tu,
unicul şi inegalabilul, la ce bun pariul cu viaţa si literatura?! Frumuseţea
acestui pariu este că ştii de la început că e pierdut: dar îl ţii!
...Şi am publicat prima carte la 37 de ani, cea scrisă la 32 publicând-o la
39... Cauze, efecte, explicaţii... nu are rost să spun, ştim cu toţii ce s-a
întâmplat în aceşti ani şi ce se întâmplă...
4. Ce personalităţi, eveniment
biografic v-au influenţat viaţa ca scriitor?
În maiestuoasa mea prostie, nu mi-a fost dat să ajung pe unde umblau marile
personalităţi, nici ele n-au binevoit să vină la mine, la Dorohoi, pentru a mai
lumina întunericul din capul meu; nu le port pica, aşa-mi trebuie! Dar de marcat
ceva tot m-a marcat, că nici nu-i greu la cerebelul meu de gasteropod: băieţii
de la cenaclul literar "Septentrion", cei care prin '85 voiau să dărâme
lumea si literatura şi să le reconstruiască după chipul şi asemănarea lor.
Le-am dat şi eu o mâna de ajutor, la demolare mă refer, că-i cel mai uşor şi
conform cu puterile mele; cât despre reconstrucţie, iertaţi-mă, am eu moacă de
om care ar putea reuşi ceva?!...
Dar pot să spun şi alt element biografic care m-a marcat, faptul că tatăl
meu, în copilărie, mereu îmi spunea “Boule!”, iar eu, chiar şi la această vârstă,
mă străduiesc să-i confirm caracterizarea şi alintul...
5. Care este, după dvs., raportul
dintre scriitor si putere?
Raportul este acesta:
- orice scriitor este cetăţean;
- nu orice cetăţean este scriitor
(cu excepţia României, unde sânt 23 de milioane de cetăţeni-scriitori);
- orice scriitor, fiind cetăţean,
are acces la putere;
- nu orice putere îl "înghite"
pe scriitor, nu orice putere este propice fiecarui scriitor;
- de aceea este indicat ca orice
scriitor să-si creeze "puterea" lui ficţionaro-reală, pentru a contrabalansa
puterea realo-utopică din vremea sa;
- toate drepturile şi
îndatoririle scriitorului sânt stabilite prin lege, orice alte acte normative
se abroga.
6. Cum apare pentru dvs.
literatura contemporana?
Literatura română contemporana?... Are un merit fantastic, de care, uneori,
nu vrem să dam sama: este vie, domnilor! Pentru restul, ne-ar trebui tomuri câte
ale Enciclopediei Britanice...
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit program al scriitorului?
La ce lucraţi în prezent? Pe când o noua carte?
Câţi scriitori, atâtea "tipuri de creaţie", atâtea" programe
ale scriitorului"; şi încă e bine că e aşa, încă sânt fericit că e aşa,
încă i-a mai rămas ceva numai al lui, nereglementat prin hotărâre de guvern... La
ce lucrez?... La tot felul de prostioare, care să-mi dea iluzia că încă sânt
viu, care să-mi dea curajul să aştept şi dimineaţa care vine... Iar dacă va fi
şi să publicam, numai destinul şi opţiunea ne-o pot spune...
Dorohoi, 2008
Faculataiv :
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
De veghe în stratul de mărar
Oho!… Ce vremuri
mai erau acelea!… Unii erau prieteni cu alţii şi alţii cu unii, toţi putând fi
prieteni chiar şi cu neisprăvitul de Costăchel Vogoridy.
Nu ştiu de ce ăia de la căile ferate nu-i puneau interdicţie de călătorie, dar la două-trei luni o dată Costăchel Vogoridy – care, în buletinul de identitate, nu avea nici un „y” – apărea, radios ori mohorât, în gara Iaşului, coborând dintr-un prăfuit tren personal; nu, el nu apărea pentru a sta în gară, ci pentru a sta şi a se regala în birtul „Râpa Galbenă”.
Dacă ne-am închipui că neisprăvitul de Costăchel Vogoridy se regala cu „Pinot Griş”-uri sau momiţe de purcel, ne-am înşela, aşa cum ne-am înşela dacă am crede că i-ar fi plăcut whiskyul sau pensionarele birtului; nu, lui Costăchel Vogoridy i se regalau ochi şi urechile, căci era locul unde se adunau – o dată la două zile – Mihai Ursachi, Lucian Vasiliu, Horia Zilieru, Liviu Antonesei şi Luca Pitu.
Aşa s-a întâmplat şi atunci: a coborât din prăfuitul tren personal şi s-a oprit la „Râpa Galbenă”, la masa lui de lângă fereastră. Numai că, atunci, avea o stare specială, mai aşa, pusă pe cant, o stare care începuse de cu noapte şi căreia, poate, sejurul de la „Râpa Galbenă” îi va pune capăt. Atunci, bea o votcă rusească îndoită cu apă de la robinet şi aştepta, aştepta să sosească „băieţii”, cum le spunea el, peste tot… Starea specială îl făcea să scoată lungi oftaturi, mai mult gemete de rănit, pe care le strivea cu câte o înghiţitură de votcă, atunci când ceilalţi muşterii începeau să se sperie…
Ghicise bine Costăchel Vogoridy; atunci era ziua de întâlnire a „băieţilor”, care au apărut, în frunte cu Magistrul şi cu Liviu Antonesei încheietor de pluton. Trei sticle de vin şi una de votcă, asta era porţia calculată ştiinţific a celor cinci (numai răutăcioşii mai spuneau că sunt „cinci pentru infern”), porţie degustată metodic şi în timpul căreia puneau un carton pe masa la care stăteau, ce suna aşa: „Nu suntem acasă. Reveniţi.” Costăchel Vogoridy ştia toate acestea şi, în afara salutului schiţat la intrarea celor cinci, nu a mai adăugat nici o intervenţie, el continua să ofteze lung, lung, privind pe fereastră, dar nevăzând nimic. Chiar şi cei cinci au sesizat starea deosebită a lui Costăchel (dar când avea el o stare obişnuită?), însă nu şi-au întrerupt tabietul; dacă ar fi făcut aceasta, Magistrul Ursachi i-ar fi amendat, iar cea mai mică amendă era de două sticle cu „Băbească”. Ca întotdeauna, consumarea porţiei calculate ştiinţific se încheia cu ingurgitarea unei mămăligi cât căciula unui cazac şi a unui lighenaş cu brânză cu smântână, căci se ştia: de acolo, plecau la garsoniera „Pelicanului din Ţicău”, pentru oarece degustări spirituale, combinate cu vin galben de Panciu şu pulpe de jună.
Când cei cinci au luat de pe masă cartonul pe care scria „Nu suntem acasă. Reveniţi.”, Costăchel Vogoridy a oftat mai lung decât o făcuse până atunci, de-ai fi zis că se duce tot aerul din el şi se va zburătăci; nu s-a zburătăcit, căci Magistrul la întrebat, scurt:
- Ce p…m… nu te mai opreşti din oftat?
Asta era calitatea lui Costăchel: era singurul care nu se speria de vorba verde a Magistrului şi n-ar fi putut spune: „Doamne, cine mi-a umplut izmenele?”; oftă – spre disperarea celor cinci – şi răspunse molcom:
- Magistre, nepătrunse sunt căile Domnului, dar şi ale culturii universale.
- Şi numai când oftezi îţi vin astfel de idiotisme?
- De astă-noapte mă frământ – continuă Costăchel Vogoridy, care nu avea în buletin nici un „y”; de astă noapte cercetez aceste căi nepătrunse ale culturii universale şi oftatul meu era deznădejdea întruchipată, mai spuse Costăchel Vogoridy, autor local cu tente universale.
- Să înţeleg, spuse Magistrul – în alocuţiunile căruia nu se introduceau nici unul dintre ceilalţi, chiar dacă îi pişca limba -, că tu căutai sau ai găsit o cale de intrare în universalitate?… Spune-ne şi nouă, nu ne lăsa să murim proşti şi neîmpărtăşiţi.
- Domnilor, se ridică în picioare Costăchel Vogoridy, au fost în cultura universală Anton Maria del Chiaro, Rainer Maria Rilke, Cassian Maria Spiridon; de mâine – şi meritam să găsesc acest răspuns, după atâtea oftaturi -, în cultura universală va exista şi Costăchel Maria Vogoridy.
- Bravo!… Bravo!… strigară cei cinci; şi îi apucă un râs homeric întrerupt cu mare greu de Lucian Vasiliu, cel mai milos dintre ei: dar stai jos, că până-ţi pleacă trenul mai ai, stai jos, domnule Costăchel Maria Vogoridy.
De ce râdeau homeric cei cinci, Costăchel n-a priceput niciodată şi nu ne-a putut explica nici nouă, când ne-am întâlnit în aceeaşi zi… (Stelorian MOROŞANU, Doi pumni de romane)
Nu ştiu de ce ăia de la căile ferate nu-i puneau interdicţie de călătorie, dar la două-trei luni o dată Costăchel Vogoridy – care, în buletinul de identitate, nu avea nici un „y” – apărea, radios ori mohorât, în gara Iaşului, coborând dintr-un prăfuit tren personal; nu, el nu apărea pentru a sta în gară, ci pentru a sta şi a se regala în birtul „Râpa Galbenă”.
Dacă ne-am închipui că neisprăvitul de Costăchel Vogoridy se regala cu „Pinot Griş”-uri sau momiţe de purcel, ne-am înşela, aşa cum ne-am înşela dacă am crede că i-ar fi plăcut whiskyul sau pensionarele birtului; nu, lui Costăchel Vogoridy i se regalau ochi şi urechile, căci era locul unde se adunau – o dată la două zile – Mihai Ursachi, Lucian Vasiliu, Horia Zilieru, Liviu Antonesei şi Luca Pitu.
Aşa s-a întâmplat şi atunci: a coborât din prăfuitul tren personal şi s-a oprit la „Râpa Galbenă”, la masa lui de lângă fereastră. Numai că, atunci, avea o stare specială, mai aşa, pusă pe cant, o stare care începuse de cu noapte şi căreia, poate, sejurul de la „Râpa Galbenă” îi va pune capăt. Atunci, bea o votcă rusească îndoită cu apă de la robinet şi aştepta, aştepta să sosească „băieţii”, cum le spunea el, peste tot… Starea specială îl făcea să scoată lungi oftaturi, mai mult gemete de rănit, pe care le strivea cu câte o înghiţitură de votcă, atunci când ceilalţi muşterii începeau să se sperie…
Ghicise bine Costăchel Vogoridy; atunci era ziua de întâlnire a „băieţilor”, care au apărut, în frunte cu Magistrul şi cu Liviu Antonesei încheietor de pluton. Trei sticle de vin şi una de votcă, asta era porţia calculată ştiinţific a celor cinci (numai răutăcioşii mai spuneau că sunt „cinci pentru infern”), porţie degustată metodic şi în timpul căreia puneau un carton pe masa la care stăteau, ce suna aşa: „Nu suntem acasă. Reveniţi.” Costăchel Vogoridy ştia toate acestea şi, în afara salutului schiţat la intrarea celor cinci, nu a mai adăugat nici o intervenţie, el continua să ofteze lung, lung, privind pe fereastră, dar nevăzând nimic. Chiar şi cei cinci au sesizat starea deosebită a lui Costăchel (dar când avea el o stare obişnuită?), însă nu şi-au întrerupt tabietul; dacă ar fi făcut aceasta, Magistrul Ursachi i-ar fi amendat, iar cea mai mică amendă era de două sticle cu „Băbească”. Ca întotdeauna, consumarea porţiei calculate ştiinţific se încheia cu ingurgitarea unei mămăligi cât căciula unui cazac şi a unui lighenaş cu brânză cu smântână, căci se ştia: de acolo, plecau la garsoniera „Pelicanului din Ţicău”, pentru oarece degustări spirituale, combinate cu vin galben de Panciu şu pulpe de jună.
Când cei cinci au luat de pe masă cartonul pe care scria „Nu suntem acasă. Reveniţi.”, Costăchel Vogoridy a oftat mai lung decât o făcuse până atunci, de-ai fi zis că se duce tot aerul din el şi se va zburătăci; nu s-a zburătăcit, căci Magistrul la întrebat, scurt:
- Ce p…m… nu te mai opreşti din oftat?
Asta era calitatea lui Costăchel: era singurul care nu se speria de vorba verde a Magistrului şi n-ar fi putut spune: „Doamne, cine mi-a umplut izmenele?”; oftă – spre disperarea celor cinci – şi răspunse molcom:
- Magistre, nepătrunse sunt căile Domnului, dar şi ale culturii universale.
- Şi numai când oftezi îţi vin astfel de idiotisme?
- De astă-noapte mă frământ – continuă Costăchel Vogoridy, care nu avea în buletin nici un „y”; de astă noapte cercetez aceste căi nepătrunse ale culturii universale şi oftatul meu era deznădejdea întruchipată, mai spuse Costăchel Vogoridy, autor local cu tente universale.
- Să înţeleg, spuse Magistrul – în alocuţiunile căruia nu se introduceau nici unul dintre ceilalţi, chiar dacă îi pişca limba -, că tu căutai sau ai găsit o cale de intrare în universalitate?… Spune-ne şi nouă, nu ne lăsa să murim proşti şi neîmpărtăşiţi.
- Domnilor, se ridică în picioare Costăchel Vogoridy, au fost în cultura universală Anton Maria del Chiaro, Rainer Maria Rilke, Cassian Maria Spiridon; de mâine – şi meritam să găsesc acest răspuns, după atâtea oftaturi -, în cultura universală va exista şi Costăchel Maria Vogoridy.
- Bravo!… Bravo!… strigară cei cinci; şi îi apucă un râs homeric întrerupt cu mare greu de Lucian Vasiliu, cel mai milos dintre ei: dar stai jos, că până-ţi pleacă trenul mai ai, stai jos, domnule Costăchel Maria Vogoridy.
De ce râdeau homeric cei cinci, Costăchel n-a priceput niciodată şi nu ne-a putut explica nici nouă, când ne-am întâlnit în aceeaşi zi… (Stelorian MOROŞANU, Doi pumni de romane)
Dorohoi, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu