Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

luni, 17 octombrie 2011

Adrian Popescu


 

„Destinul unui scriitor se alege, de obicei, din tinereţe, simţi că drumul tău este unul literar, urmezi acest drum, scrii ca un om fericit-nefericit, care nu pune  preţ pe altceva, pe alte pasiuni, chemări, meserii, le respecţi, dar gândul tău este la scris. Apoi, cu vremea, înveţi că lumea e mai bogată în sensuri, decât ţi-ai imaginat-o tu, iar oamenii din jurul tău, lucrurile aparent banale au şi ele aura lor Meseriile, destinele celorlalţi sunt şi ele extraordinare, sub crusta cotidiană...”





1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Dar tu ai optat. Destinul tău se rotunjeşte treptat, ani, volume ; e un măr, cu sâmburi negri, tari, câteva poeme. Carnea fructului copt, cariera ta literară, se va usca treptat, sau va folosi, o vreme, ca materie exemplificatoare, în bine sau în rău, sau ca materie primă pentru alcoolul, mireasma vie, tăria dulce a   noilor generaţii. Sau vei  fi uitat, odată ce ai închis ochii, pentru totdeauna. Dar tu ai optat corect, crezi, cu inconsecvenţe, desigur omeneşti, iar destinul nu ţi l-ai trădat.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

2-3. Debutul meu copilăresc: ziarul „Făclia, din Cluj, 1962, elev, apoi în revista „Steaua” , peste doi ani, 1964, debutez, prin grija lui Aurel Rău,  ca „ tânără promisiune, speranţă”, la rubrica numită , în spiritul vremii, „Condeie noi”.Emoţie mare, publicam două poeme de inspiraţie citadină, cum scriau „steliştii”, poezie de notaţie, adică, pasteluri interiorizând peisaje mitizant-somptuoase, dar decolând din real.
„Echinoxul”- grupul de prieteni statornici, revista uceniciei noastre a fost un mirabil factor coagulant al debutului meu editorial din 1971. Debutam la editura „Dacia”, la 24 de ani, cartea era cu o copertă solidă, desenul frumos al lui Octavian Cosman, concepţia grafică se regăseau pe alte trei volume ale colegilor de la „Echinox”, pe  „Istm” de Ion Mircea, pe cartea lui Iriny Kiss Ferencz, pe cea  a germanului  Bernd Kolf. Ion Pop ne scrisese nişte Prefeţe, intuind esenţa poeziei noastre, dar şi cea a lui Dinu Flămînd, devenit bucureştean,  care a ales editura „Cartea românească”.
Se debuta în 71, mai uşor, evident, decât după 80,  noi eram ultimii care mai profitau de deschiderea de după 68, ne strecuram, Doamne, era norocul nostru, prin poarta ideologică trântindu-se peste atâtea speranţe.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. „Steaua”, deja amintită, „Echinoxul”, cu tot ceea ce înseamnă el, prietenie, deschidere europeană, pasiunea traducerilor, modele universale, Rilke, Montale, poezia italiană medievală, Marian Papahagi, poezia germană, Paul Celan, echivalenţele lui Petre Stoica, lirica unui coleg de la paginile străine ale revistei noastre studenţeşti trilingve, cum ne amintim, anume  Franz Hodjak,  eseurile prietenului Peter Motzan, comentariile profunde ale lui Petru Poantă, excelent critic de poezie, de atunci, foarte matur, rigoarea lui Ion Pop, mentor ideal, curajul politic al lui Eugen Uricaru, discreta admiraţie a profesorului Mircea Zaciu pentru grupul nostru de prieteni.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Scriitorul are puterea cuvintelor, harul de a provoca emoţie estetică, prin combinarea lor, dar nu le poate subordona vreunei puteri politice, efemere, prin natura ei, terestru-administrative, decât cu marele, durerosul risc al pierderii acestui har. Dar nu poţi fi, pe de altă parte, scriitor adevărat,  dacă eşti indiferent la suferinţa semenilor, cetăţeni ca tine. A fi de partea victimelor, mi se pare corect, a te solidariza cu cei „umiliţi şi obidiţi” un program pentru a nu greşi. Curios, totuşi, un fapt, „puterea celor fără putere” este râvnită de oamenii puterii, care vor să fie poeţi, exemplul unui fost prim-ministru ,ori memorialişti, doi  foşti preşedinţi de stat, alte exemple sunt la îndemână. E ceva inexplicabil de puternic în cuvânt., ceva inepuizabil, care depăşeşte imediatul, dar cuvintele nu se pot supune unor scopuri personale. Lllosa preşedinte ar fi fost poate credibil, util, potrivit, dar puterea corupe se ştie, alterează scrisul. Mai bine romancier celebru, admirat de cititorii unei planete decât preşedinte, eventual dezamăgitor..
Multe înfrângeri ale omului puterii sunt biruinţe ale omului care scrie. Exemplele sunt în generaţia mea.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Avem romancieri care vor răzbi, sunt sigur, dincolo, în circuitul european unii sunt deja traduşi, Breban, Ţepeneag, Adameşteanu, regretatul Gheorghe Crăciun, Cărtărescu, vor fi alţii, ca George Bălăiţă, Petru Cimpoeşu. Au apărut în traducere franceză poeţi ca Ion Mureşan, Marta Petreu, competiţia e la început, semnele sunt favorabile, rezultatele peste un deceniu, două...Dacă lumea va mai citi şi altceva decât ziare.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Da, sunt momente rodnice pentru scris, imprevizibile, fecunde, altele secetoase. Nu trebuie forţat scrisul, el trebuie alternat cu lectura, călătoriile, aşa de regeneratoare, cu meditaţia, creştină, cu plonjarea în textura lumii imediate. Ce minuni sunt acolo, le descoperim, apoi  vrem să le păstrăm, şi începem să  avem iar poftă de scris. Scrisul nu e vanitate, e pregătirea noastră  pentru a renunţa la vanitate. Umilinţa celui fericit că a fost dăruit, fără s-o merite, cu bucuria intuirii unui cifru unificator al lumii.
La ce lucrez e, deocamdată, o grădină de imagini, sub soarele verii ce nu a sosit. Sunt abia primii muguri acum.
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Pisicile din Torcello

Cerul se cutremurã de fulgere de la Răsărit spre Apus,
cad păsări înspâimântate sau îşi iau zborul din arbori,
mulţimea în pieţele oraşului sau pe terasele blocurilor
se adună înfricoşată: sfîrşitul nu e prea departe,
                                                        numai Fecioara
opreşte mânia mâinii Fiului,
sunt ca sticla înfierbîntatã
                                                                   de Sticlar,
răsucită cu pricepere ca să-i dea  o formã nepieritoare şi unică:
un om călătorind înspre Foc, mereu, din copilărie
                                                                   până la adâncă bătrâneţe,
crezând că găseşte în ochii pisicilor din ostroave cifrul
ascuns.Dar cifrul e chiar  scânteia eternă a sufletului,

Eu: carne, lichid, sare şi fosforescenţã marinã,
                                                       om - adicã Flacără.

(fragment)
Cluj Napoca, 2007

duminică, 16 octombrie 2011

Leo Butnaru n. pe 5 ianuarie.... La mulţi ani!


 

„A fi scriitor român şi a te plasa în câmpul axilogic universal nu sunt lucruri incompatibile.”
           
             




1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
                                                           
1. Pentru a se putea înţelege, dar şi... subînţelege unele date sau doar nuanţe din cele ce voi spune, ar trebui, probabil, să facem o identificare de adresă, pentru unii dintre cititori precizând, că  răspunsul vine din arealul prutonistrean, interriveran, basarabean – din Estul Moldovei istorice, actualmente – Republica Moldova. Bineânţeles, la Chişinău, ceea ce s-ar numi destin de scriitor, acum două decenii, se deosebea întrucâtva de destinul (con)fraţilor din Bucureşti sau Iaşi, Cluj sau Craiova, Timişoara sau Botoşani etc. Ca să nu intrăm în amănunte – şi ele ar fi foarte multe! – aş spune că, din perspectiva basarabeană spre cea panromânească, în dreapta Prutului avea să devină şi să rămână scriitor cel care nu accepta un destin „oferit”, de-a gata, de extrem de „grijulia” putere sovietică. Iar acel a nu accepta reflecta anume opţiunea – a tinde, în pofida rapturilor şi nedreptăţilor istoriei, să ajungi un scriitor pe potriva confraţilor tăi din dreapta Prutului. Şi, dacă e posibil, pe potriva celor buni şi foarte buni. Odată opţiunea conştientizată, asumată, mai rămânea esenţialul – să ştii a te modela, a te construi, a te edifica (acel self man-made american sau englez, probabil). În cazul meu,   în acea sufocantă atmosferă de „lagăr socialist” se întâmplară şi anumite secvenţe de... ocurenţe mai mult sau mai puţin propice, care aveau să-mi marcheze destinul şi să-mi încurajeze opţiunile. Când venii la Chişinău, în 1967 (unde mai avusesem o escapadă de elev în anul de studii 1964-1965), aici se mai făceau sesizabile unele ecouri ale aşa-numitului „dezgheţ hruşciovist”, după câţiva ani de relativă libertate, pe care îi trăise intelectualitatea din Uniunea Sovietică. Aceasta se simţea şi  în scrisul unor autori basarabeni. Ion Druţă, spre exemplu. Dintre poeţi – Gheorghe Vodă şi Ion Vatamanu, care, în primele lor cărţi, vibrau, în unison, să zicem, cu poezia lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu – autori populari în mediul nostru studenţesc. Astfel, scriitorul-debutant (publicasem versuri de pe când mai eram elev), studentul la jurnalism şi filologie care devenisem, avea posibilitate să descopere  literatura lumii, estetica, filozofia. Pot spune că biblioteca universitară şi cea republicană aveau multă literatură română şi tradusă în româneşte; aveau, la zi, revistele „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Secolul XX” etc., etc. Această situaţie mă ajuta – cum ar fi zis Nichita Stănescu – să mă obişnuiesc cu interiorul poezie, fiind benefică începuturilor mele literare ce simpatizau cu formulele artei moderne, astfel că, în continuare, cu anii, cu experienţa, cu maturizarea, nu a trebuit să fac modificări radicale de direcţie (preferinţă), ci doar, mereu, „necesarele corecţii de curs”, în acord cu perpetua contemporaneizare a discursului estetic. 

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Pot spune cu oarecare certitudine că versurile de început le-am scris în toamna anului 1964 sau în iarna-primăvara anului următor. La Chişinău, undeva mai sus de actuala clădire a circului, pe strada Abrupta (aşa traduc eu Krutaia de pe atunci). Locuiam în gazdă la familia Timotei şi Ecaterina Duca. Sau, nu  exclud, dintîiele versuri mi-ar fi venit în minte şi mi-ar fi declanşat prima intenţie „scriitoricească” în incinta şcolii medii chişinăuiene nr. 11 „Ion Creangă” de pe chiar strada Şcolilor.  Aveam în jur de 15 ani. Adică, eram la vîrsta unui... veteran al copilăriei şi, concomitent, a unui efeb prematur al adolescenţei şi, probabil, al literaturii. Dar, de facto, ca „om al scrisului”, am debutat  prin 1965-1966, cu nişte texte „jurnalistice” inspirate din realitatea „tumultoasă” a comunei mele de baştină Negureni din judeţul Orhei. Le-am publicat în ziarul raional din Sîngerei. Iar primele poeme mi-au fost tipărite în ziarul „Tinerimea Moldovei”, în mai 1967.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Debutul editorial avea să mi se întâmple în 1976, cu cartea de versuri „Aripă în lumină”, în colecţia „Debut”, căreia i se mai spunea şi... „De băut”... Căci, pe atunci, se cam bea, şi în România, şi în Basarabia. (Aş vrea să mai spun că acea primă carte i-o oferisem, cu autograf, şi lui Nichita Stănescu, în septembrie 1976, când venise la Chişinău, împreună cu Mircea Tomuş.)

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Mă gândesc cu recunoştinţă la scrisorile „instructive” pe care, elev fiind, le primeam de la redacţiile revistelor „Tinerimea Moldovei” şi „Moldova”, inclusiv de cele semnate de poetul Anatol Ciocanu. Chiar din primele săptămâni de studenţie, mă angajai cu pasiune în dezbaterile de la şedinţele cenaclurilor literare „Eminescu” de la Universitate, „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, „Mioriţa” de la biblioteca republicană şi, nu în ultimul rând, în cele ale cenaclului de la casa municipală a tineretului. E drept, nu peste mult timp, activitatea unora din aceste instituţii ale juneţelor noastre a fost sistată de organele puterii ruso-sovietice foarte vigilente, impreialiste şi deznaţionalizatoare, iar celelate erau supravegheate „la sînge” de fel de fel de mahări dubioşi, curatori – aşa se numeau – de la KGB, de lideraşi komsomolişti... Prin 1968-1969, se înteţiră represaliile pe „frontul ideologic”, fiind închis şi raionul de carte românească al librăriei „Meridiane”. Cehi, polonezi, nemţi (democraţi!), cubanezi etc. – poftim, însă români– net, nelyzia! Cărţile româneşti le puteam procura oriunde în altă parte a Uniunii Sovietice, numai nu şi în RSS Moldovenească... Apelam la „Cartea prin poştă” unională, la conoştinţe şi prieteni din Cernăuţi, Moscova, Kiev, Leningrad, Odessa, ba chiar, în unele din aceste oraşe, organizam „desanturi” de „rechiziţionare” a literaturii în limba română. Contra cost, fireşte.
Avui noroc de înţelegerea şi solicitudinea poetului Gheorghe Vodă, care şi-a asumat, ca şi cum, misiunea de a-mi susţine versurile oarecum „ciudate”, cum li se păreau unora dintre acerbii slujitori ai realismului socialist. Domnia sa Vodă mă prezentă cu un amplu grupaj în revista „Nistru”, apoi îmi apără manuscrisul la dezbaterile de la Uniunea Scriitorilor şi editură, îmi scrise prefaţa la prima carte, dar şi la... a treia, care era privită cu suficientă suspiciune la editură şi avea, deci, nevoie de pledoaria unei personalităţi. Peste ani, aveam să văd acele situaţii în modul/ poemul următor: „pe când debutam şi eu/ versurile poeţilor „de pe la noi”/ mai purtau încă rime mărimea 43-45/ ca la încălţăminte/ iar cele ale poeteselor –/ numerele 34-36/ bineînţeles pe tocurile/ semnelor de exclamaţie // eu însă/ aş fi debutat ca şi cum desculţi/ un (s)critic scriind: ce/ poet ambiţios – pe/ parcursul întregii cărţi/ nu a admis nici o pereche de/ încălţăminte... – pardon:/ rime...”
Şi, pentru a nu ne îndepărta prea mult de începuturi, aş mai vrea să menţionez că mi se pare oarecum curios că, sub aspect critic, tipologic, particularităţile poemelor mele au fost intuite de un coleg de generaţie, dar nu de la Chişinău (aici, ierarhiile erau deja... beton!), ci de la Cernăuţi, Ştefan Hostiuc (actualmente stabilit la Bucureşti), care, în recenzia publicată în revista Nistru, scria despre „creatorul unor structuri poetice originale”, scrise „într-un limbaj îndrăzneţ, împrumutat de la uzul cotidian”; despre „explorarea poetică a limbajului de toate zilele” şi despre acea „soluţie care este derutantă pentru cel care se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe poziţiile logicii noţionale”.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

 5. Să începem cu partea a doua a întrebării. Între scriitor şi puterea oficială există permanent situaţia de a-şi crea mutual probleme, de a-şi da de furcă unul celuilalt. Spre deosebire de masele de cetăţeni „obişnuiţi”, scriitorul are o atitudine specială faţă de societate. Nu de puţine ori, când mulţimea spune „Da”, scriitorul spune un „Nu!” răspicat. Deoarece, dacă oricare regim politic consideră cu  nelipsită doză de cinism că anume el defineşte deplin şi întronează în societate adevărata dreptate, omul de artă şi, în primul rând scriitorul autentic, este cel dintîi care pune la îndoială acest lucru. Fiindcă, oricând şi oriunde, idealitatea regimului puterii nu e decât o crasă utopie. Iar scriitorul nu poate să nu reflecteze asupra atâtor destine nedreptăţite, în suferinţă. Precum filozofia în concepţia lui Theodor W. Adorno, şi literatura este o continuă reflecţie asupra vieţii mutilate. Iată de ce raportul faţă de putere conţine apriori drama spiritului creator.
În aceste condiţii, cum spuneţi, în abordarea problemei mai trebuie să ţinem cont, fireşte, că scriitorul român, care nu are averi, moşii etc., stă sub determinările supraindividuale ale condiţiilor sociale. Nu e deloc uşor să scrii literatură sub povara obsedantei preocupări constante (mai adevărat zis, agasante), sub aspect material, faţă de ziua ce vine (dacă mai vine...).
În ce mă priveşte, am fost şi sunt printre cei care au avut grijă (ca strădanie) – programatic – de a-şi crea condiţiile unei stări de experienţă intelectuală şi de creaţie cât mai puţin tributare degringoladei cotidianului, a politicului vulgarizant din Republica Moldova, dar şi din România; condiţii cât mai puţin „bruiate” de starea deplorabilă a mentalităţii mulţimilor ca opţiuni de tot soiul, deformate şi mai mult de sărăcie. Am reuşit, atât cât a fost să fie, şi din motivul că nu am aderat la disciplina de grup, nefiind nici membru de gaşcă, nici de partid. Am învăţat de la alţii că oamenii de caracter – îndrăznesc să cred că fac parte din... puţinătatea lor – sunt mereu opozanţi în minoritate, deoarece cei mai mulţi semeni se arată lipsiţi de fermitate în atitudini. Şi din acest motiv, omul, scriitorul, intelectualul de caracter este respins, exclus din atenţia „funcţională” a societăţii, a guvernării. Însă, tot din considerentul că dînsul are caracter, exclude, la rându-i, respinge din orizontul consideraţiei şi axiologiei sale pe cei ce îl exclud, limitîndu-l în afirmare şi refuzîndu-i justa apreciere. Pur şi simplu, am ţinut să fiu capabil, să zic aşa, de a domina şi de a-mi trăi la modul creator circumstanţele, în istovul voinţei de a renunţa la o mie şi una de invitaţii flecăreţe, căzînd de acord – în urma propriei experienţe – cu grecul Odysseas Elytis care susţinea că „poezia ne dezvaţă de lume”. Şi de aici pornesc sensibile potoliri de apetit pentru diverse manifestări ale persoanei tale în plan socio-monden. Pentru că există şi nişte rigori ale vîrstei, ale experienţei de viaţă (şi de creaţie) sau ale predispoziţiei de a te lua cu adevărat în serios în munca, în vocaţia ta. Şi-ţi dai seama că, la adîncă... maturitate, literatura pe care o scrii parcă ar fi, implicit, uşor codificat, nu atât jurnalul unui om de prisos, ci al unuia al prisosinţei. Iar din prisosinţă alegi strictul necesar, conformîndu-te unui statut benevol asumat de Robinson al scrisului, cititului, reflecţiei. Adică, faci robinsonadă într-un cadru est-etic. Şi zău avea dreptate Byron care spunea că, uneori, în singurătate te simţi mai puţin singur. Dar a fi singur nu înseamnă a fi şi sociofob. Oricât de „pur” ai fi ca scriitor, tu nu poţi aborda şi judeca timpul, societatea în care trăieşti doar sub aspect estetic. Trebuie să o ajuţi să se dumirescă, să se lumineze cât de cât. Să fim convinşi că, ideatic, sufleteşte, esteticeşte, axiologiceşte, dacă vreţi, cele mai tainice sensuri şi năzuinţe ale firii şi fiinţării adevăratului scriitor, adevăratului intelectual, personalităţii exemplare, statuate întru demnitate umană, chiar dacă nu e agreată de oficialităţi, se includ, totuşi, în circuitul general al motricităţii filozofiei civile, acţiunii cognitive şi creative, prin care comunicăm, intrăm în relaţie cu celălalt, cu ceilalţi.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. De o mult mai mare diversitate tematică, ideatică, stilistică. Incluzând aici şi notele, nuanţele, specificul aduse de anumiţi autori din Moldova Estică ce nu mai pot fi concepuţi decât ca scriitori români şi – puncum!
Din când în când, în literatura noastră apar şi tineri furioşi. Dar – de cursă scurtă. Par a obosi prea repede. Din lipsa combustiei artistice, a ideilor, stilului care i-ar personaliza?... Se cam clişeizează. Înde ei. Sau, poate, nu obosesc, ci se maturizează precoce. Renunţă la teribilism. Se cam formalizează. Conform regulilor proprii, „de uz intern” generaţionist, cred ei, însă care sunt ale multora, totuşi, regulile. Majoritatea teribililor de ieri sunt doctorii în filologie (şi alte ştiinţe) de azi. Iar doctorii deja nu se mai dedau excentrismelor. Sunt pragmatici. Şi, probabil, nu e rău într-o societate în care scriitorii mai că sunt consideraţi de prisos...
Şi mai sigură de sine pare a fi literatura noastră. Chiar dacă e la fel de neliniştită/ preocupată, ca şi acum 40-50 de ani, de mirajul unui posibil Premiu Nobel... românesc! (Mereu refuzat, din considerente obscure, extraliterare, ar mai fi de adăugat… Precum se zice… Nu fără temei,  cred eu…) Însă este important că tot mai mulţi dintre noi conştientizează „pe bune” că a fi scriitor român şi a te plasa în câmpul ideatic şi modelul stilistic, axiologic universal, în perpetuă contemporaneizare, nu sunt lucruri incompatibile. Fapt confirmat de tot mai multe traduceri ce apar în ţările lumii din creaţia condeierilor noştri care, dimpreună cu confraţii lor de pretutindeni, înţeleg că în starea de evoluţie sau de criză a zilei de mîine vor dăinui multe din problemele prezentului, inclusiv cele referitoare la dispariţia sau supravieţuirea literaturii în concurenţa ei cu televiziunea, internetul, globalizarea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. După cum visez eu sau văd la modul superior condiţia sciitorului, consider că ea îl caracterizează pe cel care simte necesitatea de a se „suspenda” din cursul obişnuit, „zebrat” al vieţii, şi chiar reuşind să facă acest lucru, pentru a intra în cursul mai special al vieţii de creator profesionist. Iar a fi liber profesionist înseamnă să te autoimpui unei discipline ce se împacă de minune cu o ordine de preferinţă ce „ţi-o propui” şi o respecţi ca şi cum fără a mai depune eforturi. Ea îţi intră în fire, în caracter, în conştiinţă. Aceasta înseamnă o mai largă şi liberă tratare a statutului scriitorului conform propriilor sale convingeri şi nu în baza unor clişee constituţionalizate. Însă, oricare şi oricum ar fi acest statut, re-văzut sau rău-văzut, în consecinţă contează opera literară a fiecăruia ca argument, contraargument sau, pur şi simplu, ca împlinire netrîmbiţată în fel şi fel de animozităţi, orgolii şi bătălii sterile între cei care ar face bine cel puţin să mai citească ceva, dacă, totuşi, nu se simt în forma cea bună a scrisului. Apoi, odată cu opera, contează şi calitatea acesteia, de dorit – cât mai convingătoare; contează, primează dincolo de oricare deliberări teoretice, consideraţii de ordin socio-artistic, economic, de raportul casă-exil-diaspora-România-Republica Moldova şi oricare altele care pot fi invocate în ocurenţă. Oarecum ludic vorbind, dar nu şi... neserios, aici ar putea fi atât o metodologie, cât şi... o mitologie personală. Este dorinţa ta de a-ţi spune povestea propriei dorinţe de cât mai multă libertate de dispunere de sine în numele geloasei vocaţii literare. Pentru că literatura nu iartă, nu uită, nu aşteaptă că, iată, chipurile, mă mai duc patru-opt ani pe urlaţii deputăţiei, prin parlament sau prin cine ştie ce business etc., după care, învingător în politică, în afaceri, revin  la tine, dragă literatură, şi o să demonstrez virtuozităţi profesionale nemaiîntîlnite! Aiurea! Literatura e foarte geloasă şi de neînduplecat. Pentru că ea e o artă liberală, dar nu şi libertină.
În ce priveşte a doua componentă a interogaţiei... Public în foileton (Revista „Sud-Est”) romanul memorialistic „Copil „la ruşi”. În iunie-iulie-august am scris şi mai scriu la o carte de proze scurte şi scurtisime căreia, provizoriu, i-am zis „Ruleta românească”. Finalizez trei-patru volume (cred că atât ar putea să aibă selecţiile din creaţia a  peste 150 de autori, dintre care, în română, n-au fost traduşi decât 10-15...) ale unei Panorame a poeziei avangardei ruse (circa 40 de mii de versuri). Iar la o editură bucureşteană aştept să apară, în traducerea mea, un volum de versuri al lui Velimir Hlebnikov şi altul de proză al lui Leonid Dobîcin. Iar la Nădlac (editura „Ivan Krasko”) e pe cale să fie publicat o carte versuri a lui Ian Satunovski. Alte două volume de „Miniatură poetică rusă” vor veni în continuarea primelor două, deja publicate. Mai am manuscrise (computerograme) depuse şi la alte edituri, sperând la deznodăminte pe potriva speranţelor. Apoi, îmi scriu textele pentru rubricile din revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Ateneu”, „Clipa”, susţin o antologie a poeziei de avangardă rusă la „Apostrof”.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ

                                        La nouă dimineaţa, 
                                        e Arctica.
                                                         Sylvia Plath


La unul din poli
pe catedrale de gheţari
unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali
papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri
acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât
poate fi reprodus şi aici –
(pe creasta unui nor – semiluna
ca o focă de foc
pe vârful aisbergului din tărâmurile unde
exoticele noastre dorinţi
se întretaie cu recea
realitate) - de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu
unde
marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi
ambii
cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor
altarelor reci precum scria
condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru
care
în loc să traverseze Styxul traversează
Oceanul îngheţat de Nord.

----------::::::::::----------
august 2007, Chişinău

Liviu Georgescu


 

„Pentru mine scrisul era o lume care deschidea uşi secrete spre alte tărâmuri pe cât de mirifice pe atât de reale. Scriam când apucam, eram student la medicină, timpul meu era limitat. Diferite împrejurări m-au făcut să nu public, am scris şi asta a fost de ajuns. Am fost întotdeauna foarte exigent cu ceea ce am făcut. Aveam sentimentul că trebuie să mai aştept. Actul creaţiei l-am considerat mai important şi simţeam poate instinctiv că destinul îşi are cursul lui.”







1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ? 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

     1.2.3. Am început să scriu încă din liceu. Făcusem cunoştinţă cu marii noştri poeţi şi poezia mă ridica la un alt nivel de simţire şi contemplare a lumii. Poezia are afinităţi cu muzica iar noi asta făceam, eram la un liceu de muzică. Colegul meu Andrei Dorin, fiul traducătorului din engleză, Tudor Dorin, mi-a zis într-o zi : “Hai să scriem şi noi”. Şi acest îndemn a fost poate un semn al destinului care s-a altoit imediat pe un pământ fertil, care era opţiunea mea. Apoi, după ce am intrat la facultatea de medicină, am continuat să scriu. Am început să frecventez „Cenaclul de Luni”.       
      Pentru mine scrisul era o lume care deschidea uşi secrete spre alte tărâmuri pe cât de mirifice pe atât de reale. Scriam când apucam, eram student la medicină, timpul meu era limitat. Diferite împrejurări m-au făcut să nu public, am scris şi asta a fost de ajuns. Am fost întotdeauna foarte exigent cu ceea ce am făcut. Aveam sentimentul că trebuie să mai aştept. Actul creaţiei l-am considerat mai important şi simţeam poate instinctiv că destinul îşi are cursul lui.     
      Destinul a avut o cotitură esenţială în 1990 când am plecat în SUA. Aici mi-am continuat meseria de medic şi am continuat să scriu. Am debutat cu versuri la New York în revista „Lumină Lină”, redactor şef M.N. Rusu. Am adunat materialul din care am început să îmi alcătuiesc volumele. Am distrus mai multe variante. Voiam ca debutul editorial să mă reprezinte în toată această prelungită căutare. Am apărut în sfârşit cu volumul Călăuza în seria „La Steaua. Poeţi Optzecişti.” iniţiată şi coordonată de Gellu Dorian, apariţie care s-a dovedit cu noroc. Nicolae Manolescu a scris prefaţa. Volumul a luat premiul de debut „Mihai Eminescu”. Conjunctura stelelor s-a arătat favorabilă, contextul faptic, la fel. Voinţa mea, activată. Debutul din 2000 a adus după sine belşug, multe versuri au început să se ordoneze în volume. Au urmat Solaris; Ochiul Miriapod; Orologiul cu Statui; Piatră şi Lumină; Transatlantice; Zbor în cursa de cristal/Flight inside a Crystal Trap (bilingv). Deci se poate spune că destinul şi opţiunea au jucat un rol deopotrivă de activ şi s-au împletit armonios, cel puţin aşa cred, rămâne de văzut.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

     4. Bineînţeles, crezând până la un anumit punct în conceptul Freudian al copilăriei ca element decisiv al plămădirii subconştientului şi comportamentului ulterioare, iar eu aş merge mai departe şi aş apune chiar şi al conştiinţei, pot afirma că anii copilăriei au fost decisivi într-o anumită măsură în a-mi imprima un profil personal. În al doilea rând a fost contactul cu marii scriitori, români şi universali, Dostoievski, Kafka, Gogol, Thomas Mann, expresioniştii germani, simboliştii francezi. Concret, de la poetul şi excelentul traducător C.D. Zeletin am deprins elemente de tehnică poetică. Participarea mea la „Cenaclul de Luni”, contactul cu tinerii entuziaşti şi cu marele critic şi istoric literar Nicolae Manolescu, care voiau să dea o nouă faţă literaturii, m-au impulsionat în mod deosebit. Dar au fost şi alte personalităţi puternice ale literaturii care şi-au lăsat urmele undeva adânc în mine.
     Să nu ignorăm formarea mea ca muzician la liceul de muzică şi întâlnirea cu marea muzică şi marii oameni de cultură şi operele lor, în general, apoi formarea mea ca medic, care toate au fost decisive pentru modularea mea ca sensibilitate, inteligenţă şi atitudine faţă de existenţă şi text. Dintre compozitori aş nota pe Bach, preferatul meu, alţi compozitori baroci ca Vivaldi, Rameau, Corelli, apoi clasicii Mozart şi Beethoven, romanticul Brahms, apoi Wagner, Mahler, impresioniştii francezi, Debussy, Ravel, apoi Stravinski, Prokofiev, menţionându-i pe cei mai aproape de sufletul meu. Nu pot ignora şi ceva din muzica rock: vechiul Genesis, cel de început, Yes, Pink Floyd. Pictori ca Fra Angelico, Botticelli, Leonardo, Dürer, Bosch, El Greco, Cézanne, van Gogh, Matisse, Picasso, Dali. Apoi au fost marii cieaşti: Tarkovsky, Antonioni, Kurosawa, Felini, Mihalkov. Împletirea muzicii cu poezia şi artele vizuale, a metafizicii cu lumea tangibilă în filmele lui Tarkovski sunt modele pentru creaţia stratificată, complexă. Dintre personalităţile universale româneşti cred că Enescu şi Brâncuşi m-au influenţat foarte mult, fiind într-adevăr mari personalităţi ale culturii europene şi universale.
     Plecarea în America şi viaţa de medic a avut de asemenea un impact major. În America poţi reuşi şi pe cont propriu, prin propria valoare. A trebuit să iau totul de la capăt, rezidenţa de medicină internă, trei ani la Montefiore Medical Center al Universităţii Albert Einstein şi supra-specializarea la spitalele Universităţii Cornell din New York. Am făcut practică de spital dură, cu experienţe multiple în diverse departamente, reanimare, boli coronariene, SIDA -- un atlas sumbru de boli infecţioase. Manifestările bolii şi implicaţiile umane pot fi traumatice, dacă nu la suprafaţă, undeva în subconştient. Contactul cu tipologiile umane, cu suferinţa şi moartea, cu experienţe inedite, la limite existenţiale, te face mai profund, mai bogat. Scriitorul adevărat simte mai adânc răul şi împreună cu doctorul îl exorcizează.
      Scrisul direct în engleză îmi influenţează creaţia. Limba în care scrii are o personalitate proprie, şi nefiind dictatorială, are spiritul ei specific care te ia în vârtejul lui. Traducerea altora presupune altceva, o mai mare rigoare.
      A venit momentul debutului în volum, Gellu Dorian convingându-mă să apar editorial cu prima carte. Probabil că acest debut venea oricum, dar el s-a produs într-un moment pe care astrele l-au favorizat, sper. De asemenea, Nicolae Manolescu m-a susţinut cu prefeţele dânsului şi mai ales cu încrederea dânsului în mine. După aceea lucrurile au urmat ca o avalanşă şi în fiecare etapă au fost scriitori şi editori care m-au impulsionat şi sfătuit şi tuturor le sunt recunoscător.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

      5. După părerea mea, politica constrânge gândirea liberă şi mai ales perverteşte moralitatea şi exprimarea socială. Oamenii îşi schimbă morga, comportamentul, atitudinea faţă de ceilalţi, chiar şi ideile şi simţămintele. Uneori aceste schimbări nu sunt cele mai fericite. Puţini sunt aceia care le pot împleti pe toate într-un tot exemplar. Cetăţeanul, pe lângă dorinţa lui de a se „distra”, se uită la scriitor şi ca la o „călăuză”,  aşteaptă o părere şi o atitudine (nu la modul didactic), ori spirituală, ori estetică, ori morală, ori socială, ori toate la un loc. E vorba de o cernere valorică drept premisă a oricărei forme de cultură, inclusiv politică. Cei care scriu sau citesc din alte motive nici nu contează.
     Nu toţi sunt Soljeniţîn dar pot avea o poziţionare faţă de realitatea puterii, chiar dacă aceasta e indirectă, teoretică, de esenţă umană, ascunsă între foile şi pixelii textului. În perioada comunistă exista „rezistenţa prin cultură”, rezistenţa prin evitarea „problemelor realului” şi scufundarea în „estetic”. Se putea şi aşa, ca o formă indirectă de combatere a activismului de partid şi a proletcultismului şi în final al opresiunii realităţii politice. Era o formă mai subtilă dar la unii poate mai puţin curajoasă. Fuga de marile teme ale umanităţii nu va aduce nimic bun în literatură. Scriitorul trebuie să răspundă pe măsură şi de aceea cred că scriitorul e o conştiinţă responsabilă şi faţă de propria persoană şi faţă de ceilalţi.
      Am crezut că oroarea sistemului comunist nu va fi niciodată destrămată, dar chiar dacă eu cred că acel fenomen care s-a numit „căderea comunismului” a fost dictat, acest „ordin de cădere” a fost poate şi rezultatul şi efortul indirect sau direct al oamenilor de cultură, a ideilor care prin acumulare liminară sau subliminală au dus la schimbarea unor conştiinţe-factori de decizie şi în consecinţă la schimbarea socială. Altoirea ideilor poate avea loc unde nu te aştepţi, în „mase” sau în „elite”. Consecinţele sunt uneori impredictibile.
      Pe de altă parte, literatura politizată, aşa cum am văzut la extrema dictatorială, dar şi cea din democraţiile actuale, dictată de anumite interese de grup, de political correctness, care pe timp lung cred că va fi eliminată, are de asemenea urmări nefaste pentru literatura adevărată şi adevărul literaturii. De aceea scriitorul poate avea un rol necesar în medierea între cetăţean, propria conştiinţă şi puterea politică.
      În mod deosebit am fost impresionat de Tarkovski, un profund creştin care a amplificat marea temă a credinţei şi a purităţii în toate filmele lui. Frumuseţea şi iubirea, inocenţa şi deschiderea liberă spre univers ale copilului sunt forme de receptare şi trăire a misterului divin. Tarkovski îşi întoarce privirea scrutătoare spre adulţi, ar vrea ca ei să înţeleagă şi să aibă aceeaşi dispoziţie sensibilă. Minciuna, falsitatea şi violenţa sunt instrumente ale răului. Filmele lui Tarkovski pot fi interpretate şi în planul conştiinţei şi în cel politic, mergând adânc în miezul unei mari întrebări: ce se întâmplă cu fiinţa umană, încotro? Tarkovski a adus în prim plan alte realităţi, cele adânc umane, dincolo de realităţile şi „instrucţia” comunistă. Asta era deja o erezie faţă de regim. În mod ciudat filmele lui au scăpat de cenzura autorităţilor sovietice. Iată cum un creator îşi poate afirma convingerile uman-creatoare devenind în acelaşi timp şi afirmaţii politice.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

      6. Eu cred în creatorul deschis şi implicat cultural. Reţelele nervoase ale creierului îşi împrumută înmiit energiile, diversele zone culturale reverberează una într-alta. Nu cred că îndepărtarea de problemele general umane, de marile teme ale umanităţii, fuga cu orice preţ de cultură şi refugierea în micile grote minimaliste sau populiste vor da vreodată rod. La fel, cum am mai spus, literatura politizată la maxim şi cea ascultând de political correctness. Purele exhibiţii neacoperite de altceva se vor evapora. Moda sexului excesiv în literatură va trece şi ea. Toate aceste direcţii pot aduce succes de moment, dar nu vor rămâne în memoria istorică, dacă asta are vreo importanţă, depinde ce vrei.
     Românul în general e deschis către lume, cea concretă, de aproape dar şi dincolo de graniţe, e cu ochii pe orizont, pe himerele şi realităţile lui, le scrutează cu înfrigurare, şi cred că şi în literatură ar trebui să facă la fel şi să creeze cu materia acestor universuri. Mintea românului a învăţat să dea fiecărui cuvânt sau expresii două sau mai multe înţelesuri, amplificând aceste inter-relaţii.
      Cred că scriitorul adevărat îşi urmează calea lui fără a încerca să imite pe nimeni, fără a „merge cu valul”. Colajele şi pastişele în sine şi goale nu au nici o valoare, sunt pe marginea kitsch-ului. Şi critica ar trebui să facă mai mult în a pune ordine, de a imprima o direcţie, fără a fi dictatorială, altfel nu se mai văd florile de buruiană. Cititorul distrat şi neavizat va trece mai departe. La fel şi confraţii scriitori. Treaba criticului, ca profesionist, e de a selecta. E adevărat că şi criticul are incertitudinile lui, preferinţele lui. Eu cred că important e ca receptarea să fie făcută fără prejudecăţi, cu onestitate, cu deschidere faţă de formulele care nu sunt încă pe gustul personal.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

      7. Da, cred că există un anumit timp pentru creaţie aşa cum am afirmat credinţa în destin. La un curs de biologie celulară l-am auzit pe un profesor afirmând că statistic perioada cea mai fertilă creativ este în jur de treizeci şi cinci de ani. Dar fiecare autor are un ritm propriu de creaţie aşa cum are şi un ritm biologic propriu. Toate la timpul lor, când se coace vremea. Unora le vine mai devreme, altora mai târziu. Se zice că poezia e de tinereţe iar proza de maturitate, dar eu nu cred în asta, cred că dacă nu mai scrii poezie „la maturitate” asta e mai degrabă un semn de secătuire, un semn că ai dat de fundul sacului, decât faptul că poezia e o marcă a vârstei tinere. Din contră, lucrurile pot deveni mai pârguite. Iată, eu am împlinit cincizeci de ani şi încă mai îmi dă târcoale poezia. Creaţia lui Beethoven a atins culmile la anii maturităţii şi înainte de moarte. Din contră, alţii au dat totul în tinereţe. Programarea propriei scriituri are şi ea rolul ei, la unii mai mult, la alţii mai puţin. Unii au chiar un program pe care îl duc sau nu la bun sfârşit. Dar nu e nici o regulă, totul poate fi oricum şi oricând când e vorba de adevărata creaţie.
     În prezent lucrez în paralel, poezie şi proză. Am în pregătire un volum de poeme şi un roman. Sper că anul acesta să apară …

New York,  mai 2008
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Şi El a zis de pe tron:

Şapte sfeşnice învelite în stele, le voi da vorbă
cu sabia cu două tăişuri, cu sabia gurii, cu para focului,
cu picioarele de aramă. Ies fulgere printre zăpezile frunţii.
Punerea cărămizii pe pământ şi vestirea cheilor,
închid fără să se mai deschidă, deschid fără să se mai închidă.
Soarele se va rostogoli pârjolind împrejurul. Adâncimea satanei
va fi aşezată ca o greutate pe trupuri şi va ucide cu moarte.
Zidirea se va cutremura de cel ce era şi de cel ce vine.
Peceţi se vor pune peste pietre. Mielul va străluci, rana lui
va rupe peceţile şi cartea se va răsturna cu toate cununile şi cu toate slovele de foc, prin patru fiinţe cu ochi peste tot,
pe dinafară şi pe dinăuntru,
leul oglindit în viţel, vulturul înălţând pe om, îmblânzit de om,
nu vor avea odihnă şi paharul se va revărsa.
Vin cu fiere învăluit în hlamidă roşie va curge pe văi.
Urgia se va plimba pe pământ ca furtuna pe mare.
Un cal alb, un cal roşu, negru, galben-vineţiu, cavaleri ridicaţi
în scările lor, cunună biruitoare, arcul şi sabia sfâşiind trupul nebotezat, sufletul căzut, iadul umblând în urma morţii
fără untdelemn şi fără vin, cu grâu şi orz ridicate-n balanţă.
Ca un sul de piele şi de papirus cerul se va desface şi stelele vor cădea în fântâni, în izvoare şi mări, ca sâmburii verzi
crescuţi într-un copac putred, între soarele negru şi luna sângerie
ca buzele muşcate de fiare,
printre munţi şi insule smulse din stâncă, unde toţi vor sălta
cum şopârla şi lăcusta.
Şi trâmbiţele se vor sparge şi bolţile vor curge.
Tămâia va înteţi focul altarelor. Va fi aruncat pe pământ
cu grindină amestecată cu sânge peste iarba şi copacii şi corăbiile
şi fiinţele cu viaţă în ele. O stea va pârjoli munţii şi izvoarele
şi apele amare vor inunda cetăţile vătămând frunza şi bobocul,
fântânile se vor deschide cu lavă, moartea va fugi de cei fără peceţi,
iar ceilalţi chinuiţi vor fi şi izbăvire nu vor afla, lăcustele vor ieşi
din tulpini de fum cu cap de om şi dinţi de leu, cu cununi de aur
pe părul femeiesc, vuind cu roţi de care de luptă şi tropot de cai, motorul aripilor înzecit în aerul fierbând. Lăncile şi şerpii din cozile lor râd cu pucioasă spărgând a şaptea trâmbiţă cutremurând cetăţile cele nesfinte. Legământ se va face cu El. Cu chivotul şi fulgerele lui. Şi cartea va fi înghiţită şi nescrisă, va străpunge pântecul, dulce
ca mierea.
Război de îngeri se va abate în cer, şi balaurul roşu cu multe capete şi coarne rău va face că timpul lui e scurt. Dar va fi alungat
pe pământ prin izbânda sângelui celui jertfit.
Pohti-va copilul, dar nu-l va afla, căci ridicat în duh va fi,
iar femeia cu aripi de vulture în pustie se va ascunde vremuri multe
şi jumătăţi de timp.
Din nisipul mării şi din cenuşile pământului se va ridica fiara
vindecată de sabie, cu cununi peste neamuri ridica-se-va, şi va huli cu semn de trei ori şase.
Şi se va aşeza pe tronul balaurului. Şi balaurul roşu şi cel cu două coarne ca mielul îi vor da recunoaştere şi puterea peste popoare,
toţi vor purta cunună şi brăţară cu numele ei.
Bube vor înflori în trupul lor cu mireasma frunzei putrede
şi a morţii, şi marea va fi sânge de mort, alăptată de uscăciunea
cea mare, şi numele Domnului îl vor huli.
Şi sângele lor va curge ca vinul din struguri striviţi de mânia Domnului, cel ce e veşnic viu. Şi mânia lui va curge din cupe
şi va spăla pământul până-l va albi.


Turnul cel mare şi încurcat se va fărâmiţa în nisip peste smirnă
şi scorţişoară şi mărgăritare şi mătase purpurie şi stofe străvezii
şi argint şi aur şi aramă şi marmuri din care statui uriaşe îşi strigau semeţia şi lemn verde şi talgere cu sunet dulce şi adormitor
şi untdelemnul şi vinul cel nou şi mirodenii şi mărgăritare şi măr
şi mir peste mireasă şi mire şi preoţi în mitre peste vrăjitoria lor,
şi drumurile deschise pe mare şi pe uscat se vor înnoda
şi ţărâna va astupa gura şi flautul şi trâmbiţa iar huruitul de mori
va tăcea ca piatra în drum, ca spinarea gârbovă a tăcerii.

Şi atunci pe cal alb vei apărea înveşmântat în hlamida tăcerii duhurilor.
Şi huruitul de mări va vesti făina pâinii tale cea nouă şi vinul tău
cel nou şi numele tău cel nou, pe care numai tu îl înţelegi
şi care e Fiţi pe Cale.
Şi fiara şi împăraţii închinaţi ei dimpreună cu caii lor vor fi străpunşi cu sabia gurii Tale şi aruncaţi în foc şi stârpiţi de păsările
venite la praznicul mare.
Balaurul va fi întemniţat cu cheile adâncului pentru mii de ani
când va fi dezlegat 
şi iar va amăgi neamurile care se vor război
ca firele de nisip în vadul furtunii.

Şi va veni învierea dintâi peste care moartea a doua nu are putere, moartea şi iadul îşi vor da morţii la judecata faptelor,
şi cei nescrişi în cartea vieţii vor afla chinul veşnic în cărnurile focului împreună cu fiara dezlegată şi cu balaurul roşu
şi prorocul mincinos şi chiar moartea şi iadul se vor mistui
în iazul de foc şi pucioasă, care e moartea a doua.
Şi acolo vor merge şi spurcaţii şi mincinoşii şi închinătorii la idoli
şi fricoşii şi desfrânaţii şi tâlharii şi necredincioşii.

Şi cetatea pătrată, cu ziduri din pietre preţioase, cu turle de sticlă limpezi asemenea cerului după furtună, cu vârtejuri de tămâie
şi zâmbet,
se va ridica în aerul rumen şi pacea va domni peste cele douăsprezece porţi ce vor străjui în patru vânturi.
Douăsprezece pietre vor fi temeliile, apostolii Tăi.
Şi marmurile templului şi coloanele şi altarele şi acoperişul lui vor fi
trupul şi braţele şi inima şi mângâierea Ta.
Luna şi soarele sunt facla şi slava.
Durerea şi plângerea şi strigătul nu vor mai fi,
întunericul va fi o amintire, o bârnă care să susţină lumina,
şi numai celui pur i se va deschide şi puritatea lui se va înmulţi
ca iarba sub ploaie. Râul limpede izvorât din puterea tronului
va hrăni pomul fericirii. Va da să bea celui însetat.

Pe piatra Ta crucea se va răsturna ca lumea atârnând cu susul în jos să se îndrepte
şi cel ce s-a lepădat, cântatul cocoşului să-l întoarcă
în jgheabul lui.
Şi trădarea sărutului va topi lâna şi lumina va ţâşni biruind. Şi el însuşi murind va fi, pentru a fi însemnat drept cel care
a înfăptuit legea.

Veniţi. Adevăr vă zic:

Eu sunt Alfa şi Omega. Începutul şi sfârşitul.

Blestemele nu se vor mai împlini, ci doar gândul curat.
Fumul ridicat din durere se va răsuci în sfeşnic ca un şarpe.
Viermele trupului se va aprinde veşnic şi când veţi ieşi din pământ
îi veţi găsi lungiţi în ţărână. Şi atunci
moartea a doua nu va mai vătăma, în dar veţi avea o pietricică nouă
cu nume secret, veştmintele albe şi steaua de dimineaţă,
Izbăvitorul vă va împărţi lumina, fierul de la mâini va putrezi
şi limbile se vor uni într-una. Slava va fi una. Unul veţi fi.

Amin!
2011, New York

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Horia Gârbea


 
„Scriitorul e bine să scrie. Mult. Altfel nu se cheamă scriitor. Scriitorul îl văd ca pe un profesionist. Eu mă trezesc de dimineaţă şi scriu. Dacă ale vieţii mi-ar da pace, aş scrie toată ziua.”











1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Nu prea cred în predestinare. Cred că opţiunea umană este decisivă pentru existenţa individului. Totuşi în câteva rânduri am avut câte un semn tainic al unui destin pre-scris.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Scriam de mult lucruri mărunte, adolescentine. Pe la 18 ani s-a produs o cotitură radicală în scris. Am schimbat totul ca şarpele pielea. Debutul real coincide cu cel consemnat tehnic: primul grupaj de poezii din Amfiteatru în 1982, august. Aveam 20 de ani. Unele poeme de atunci le-am păstrat în primul volum de versuri, din 1996. Ţin la ele şi acum.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Lung dar drept. Mă resemnasem că nu voi putea publica volume şi nu voi fi jucat pe scenă până când în societate nu se va schimba ceva radical. Deci scriam fără grija asta. Aşteptam ceea ce, în 1989, a venit până la urmă.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Personalităţile unor critici în opinia cărora credeam şi care m-au încurajat. Cronologic: Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici. Apoi colegii mei de generaţie, scriitori de valoare, prea mulţi pentru a fi pomeniţi toţi aici. De curând, reacţia pozitivă a unor critici mai tineri decât mine m-a bucurat. Asta pentru literatură. În ceea ce priveşte viaţa, ea a fost una relativ obişnuită, fără întâlniri miraculoase. Am căutat să preiau ceea ce mi se părea pozitiv din experienţa altora. 

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Sânt prea multe de spus îmi vine să sar peste această întrebare. Spun doar atât: scriitorul are datoria să se opună teoretic oricărei puteri limitatoare.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Nu e o chestiune de mileniu, prag abstract. Literatura română contemporană e marcată de intrarea ei în libertate în 1990. Mi se pare că evoluează firesc.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Scriitorul e bine să scrie. Mult. Altfel nu se cheamă scriitor. Scriitorul îl văd ca pe un profesionist. Eu mă trezesc de dimineaţă şi scriu. Dacă ale vieţii mi-ar da pace, aş scrie toată ziua. Lucrez la un volum de eseuri despre personajele literaturii române. Următoarea carte va apărea curând la editura Palimpsest a lui Ion Cocora: un volum de teatru. Am gata un volum de proză scurtă cu piese vechi alese şi cu inedite. Caut editor. S-a adunat şi ceva poezie în 4 ani de la precedentul volum. Şi am început, ca tot românul, un roman nou. Sânt la pagina 11, dar am viaţa înainte.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

cum se anunţă
o victorie

şapte mesageri au plecat
de pe cîmpul de luptă
să ducă vestea victoriei

şapte curieri să poarte vestea
unei victorii mari
într-o ţară mică

primul a murit imediat
călcînd pe o mină care nu ştia
că războiul s-a terminat

al doilea s-a oprit la un han
să mănînce şi s-a îmbolnăvit
de maţe atît de rău că a ieşit din el
şi vestea strălucitei victorii

al treilea a întîlnit o femeie
nu mai văzuse femei
de treizeci şi patru de luni
şi femeia a spus că dacă el
o lasă şi pleacă să ducă o veste
pe care oricum toţi o vor afla
ea îşi va tăia beregata

al patrulea curier
s-a oprit la o cîrciumă
şi a strigat că are o veste bună
a zis-o şi s-au pus toţi pe băut
pînă cînd au uitat
de ce începuseră să bea

şi au băut mai departe

al cincilea dintre curieri a rătăcit drumul
şi nimeni nu l-a mai văzut

al şaselea s-a gîndit la vestea cea mare
ca la un lucru de preţ
a început să facă aluzii la un secret
uriaş pe care l-ar şti numai el
dar nimeni nu i-a dat
niciun ban ca să-l afle

numai al şaptelea mesager

a ajuns în oraşul cel mare

capitala unei ţări mici
şi a strigat: am învins
şi-a închipuit o adunare imensă
cu steaguri fluturînd cu el purtat
pe braţe curierul victoriei

dar cei care s-au adunat
i-au cerut să arate dovezi
cum numai tu ai ajuns
cum de eşti singurul care ştie
dacă eşti un duşman un spion
mulţumeşte cerului
că nu te spînzurăm pe loc
şi pleacă de-aici cu minciunile tale

ultimul curier şi-a smuls hainele
le-a arătat cicatrice de gloanţe
şi urme de baionete le-a strigat
oameni buni
credeţi-mă că am învins iar dacă mint
să mă prefacă dumnezeu
într-o bucată de stîncă

iar dumnezeu
– cine ştie de ce –
l-a prefăcut într-o stîncă
o statuie de piatră dar una uriaşă
care luminează noaptea pînă departe
de parcă ar fi acoperită cu foc

de aceea îi spun oamenii şi azi
statuia victoriei care nu s-a vestit

2006, Bucureşti

vineri, 14 octombrie 2011

Florin Caragiu


 
„Dincolo de reuşitele care au fost din plin comentate, mă opresc la o carenţă, care mi se pare simptomatică în cazul literaturii române contemporane: e vorba de estomparea conştiinţei estetice, de tocirea simţului diferenţei specifice în acest sens.”










Destinul nu-i decât o „materie primă” interesantă. Aşa cum în literatură, din orice punct ar porni, un scriitor talentat poate trage firul unei poveşti memorabile, tot astfel, destinul ca dat iniţial al vieţii e pentru om, mai degrabă, un punct de plecare decât de sosire, aş spune, o provocare. Opţiunea e cea care „scrie” destinul, care îl poate transforma pe acesta într-o „poveste”, cu relevanţă general umană. Ca şi creştin, nu cred în teoria destinului, în accepţia sa de predestinare. Opţiunea reuşită realizează un acord armonios cu fiinţa noastră lăuntrică, reuşeşte să ne apere de contorsiune, de disimulare, ca şi de fructul efemer al acesteia, care este uşurătatea; „insuportabila uşurătate a fiinţei”, vorba unui scriitor încă la modă.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. 3. Care a fost drumul până la prima carte?

Primele încercări literare, din câte îmi amintesc, s-au petrecut în liceu. Pe atunci căutam, de pildă, să compun în maniera lui Cummings. Debutul meu propriu-zis în poezie a avut loc o dată cu lansarea volumului „catacombe. aici totul e viu” (Vinea, 2008). Până la acest volum au existat, desigur, diverse încercări de cristalizare a unei arte poetice. Lectura şi exerciţiul poetic, precum şi conţinutul existenţial implicat, îndeosebi concretizarea simţământului de iubire şi transmutarea suferinţei, sunt nelipsite de pe acest drum.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aici sunt multe persoane şi evenimente demne de menţionat. Părintele Ghelasie de la Frăsinei, de exemplu, mi-a marcat viaţa şi ca om şi ca scriitor, printre altele în sensul că a „supra-determinat teologic” orientarea mea profesională şi culturală. Prin aceasta, am găsit un interes crescând în cercetarea zonei de întrepătrundere între ştiinţă, teologie şi cultură, ca un corolar al credinţei creştine că omul creat de Dumnezeu e o fiinţă unitară, nu fragmentată. Din punct de vedere creştin se consideră că Dumnezeu e orizontul absolut al omului, iar omul însuşi se află la orizontul naturii ce tinde spre umanizare. Ştiinţa însăşi, în ceea ce priveşte observaţiile ei, nu se poate sustrage circularităţii gândirii, ce tinde să atragă tot ceea ce poate fi gândit către orizontul unei interpretări filosofice şi, în ultimă instanţă, teologice, un orizont propriu disciplinelor umaniste. Acestea, vorba lui Eminescu, „dau orizont nemărginit singurătăţii”.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Conştiinţa creştină este, totuşi, ceva diferit de ceea ce înţelegem prin libera cugetare. Dacă au ceva în comun, în primul rând este vorba de bunul simţ comun. Puterea, de regulă, transcrie cu traiectoria ei, devieri de la acesta. Scriitorul are ca instrument de lucru fantezia, care, după cum spunea Giambattista Vico, marchează reîntoarcerea la originar, la acel „simţ comun” propriu artiştilor şi copiilor, firi „neprelucrate”, nedisimulate (atragem aici atenţia că disimularea, ca procedeu literar, nu constituie o problemă de fond sub aspect spiritual). De regulă, există o distanţă între scriitori şi putere, între bunul simţ şi tendinţa de corupere a acestuia.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Dincolo de reuşitele care au fost din plin comentate, mă opresc la o carenţă, care mi se pare simptomatică în cazul literaturii române contemporane: e vorba de estomparea conştiinţei estetice, de tocirea simţului diferenţei specifice în acest sens. Pe de altă parte, constat absenţa conştiinţei graniţelor dintre utopie şi un angajament spiritual autentic. Se pune accent pe experienţa omului minimal şi pe o interpretare a literaturii în varianta agresivă a post-modernismului, revendicată de la freudism. Riscul e de a face o literatură care nu poate începe, pentru că scriitorul însuşi e angajat într-o ideologie exterioară fenomenului pe care încearcă să-l producă...


7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Eu continui să cred în noţiunea de inspiraţie şi, ca atare, într-un timp spiritual prielnic creaţiei, susţinut de un program de voinţă. În prezent lucrez la câteva studii şi traduceri pentru al şaptelea număr din revista „Sinapsa”. Nu pot să precizez, încă, timpul apariţiei unei noi cărţi, ea abia începe să se nască.

decembrie 2010, Bucureşti

joi, 13 octombrie 2011

Călin Vlasie


 


















Numai tâmpiţii şi apucaţii nu trăiesc după un program şi sunt în afara timpului. Daca eşti poet, eşti poet tot timpul fără a fi obligatoriu sa scrii. Scrisul în sine e doar un mod de a te privi în oglindă. În spatele tău e o alta oglinda în care îl vezi pe altul care se uita la chipul tău şi tot aşa, mii de chipuri care se uita unul la altul şi se miră că ceea ce pare a fi de nevăzut poate fi văzut. Exist deci scriu. Intr-o zi  voi fi privit . Nu mă grăbesc de a fi privit. Oricum ceea ce am scris, am scris.”


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
      Am avut norocul să nu abandonez scrisul atunci când eram conştient că ceea ce scriu nu avea nici un fel de identitate clară – asta până la vreo 23 de ani, dar şi determinarea  de a  renunţa de a mai scrie, de a face ”carieră” şi deci de a mă autopastişa, atunci când mi-am dat seama că experienţele mele personale interioare şi poetice se epuizaseră – asta la 36 de ani.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
       Deşi mai „debutasem” de vreo câteva ori, începând cu 1969, prin mai multe reviste literare, debutul meu real s-a  produs în „România literara” în mai 1978 când Nicolae Manolescu a prezentat 11 poeţi ai studenţescului „Cenaclu de luni”. Impactul celor două pagini de poezie din revista numărul 1 a României a avut efectul unui manifest poetic.   

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
        Eu nu mi-am dorit să public prima carte de dragul de a publica o carte pur si simplu. Dacă nu ar fi fost Manolescu nu aş fi publicat nimic până în 1990. El m-a sfătuit că trebuie să public ceva, fie chiar şi o plachetă minusculă, numai să se ştie istoric. Aşa am publicat placheta „Neuronia” în revista „Argeş” în septembrie 1981 cu o mică postfaţă semnată de Manolescu, plachetă care a fost aspru şi periculos criticată în „Scânteia” din 25 octombrie 1981 şi semnată cu pseudonim de C. Stănescu. Trebuie şi acum să-i mulţumesc lui Sergiu I. Nicolaescu, redactorul şef din acea vreme, care a riscat enorm publicându-mi 16 poezii fără a cenzura o singura virgulă măcar. Ce a păţit el când a fost chemat la organele de partid şi de stat numai el ştie.
      Ideea de a publica o carte îmi venise prin 1978, dar îmi pierdusem orice speranţă, după ce Editura Eminescu mă amăgise vreo câţiva ani că am câştigat concursul de debut (pe atunci editurile erau obligate să organizeze un concurs de debut). În 1980 am câştigat concursul de debut la Editura „Albatros”, sfătuit de Laurenţiu Ulici să particip, dar cartea mi-a fost publicată abia în decembrie 1984, cu multe peripeţii fireşte, o data  schimbarea titlului din „Laboratorul” în „Laborator spaţial” (!) şi introducerea subtitlului „poeme s.f.” (!!!) (fără înştiinţarea mea ), apoi  topirea plumbului primei variante a cărţii (se numea „Neuronia” ca şi titlul plachetei din 1981), în aprilie, şi retragerea de la tipărire, în urma unui referat fulminant scris de un alt politruc, Liviu Călin, a cărui vigilenţă depistase în poezia mea elemente hiperintelectualiste şi fascistoide! Atunci am avut noroc cu Mircea Sântimbreanu care m-a sfătuit să dau alte cicluri din cartea mea (cartea era mai mare, adică era structurată în cinci cicluri), altele decât cele care căzuseră la supraviză de cenzură în aprilie, iar eu să aştept până toamna când evenimentul din aprilie era aproape ca şi uitat. Temporizarea sugerată de el m-a salvat şi mi-a permis să nu modific nimic din texte. Porcăria cu "spaţial" şi "poeme s.f." îi aparţine lui Sântimbreanu şi Gabrielei Negreanu (redactorul cărţii). Atunci am fost cumplit de enervat, acum mă amuza intr-un fel.
       Aici aş dori să povestesc o întâmplare care ar fi putut să-mi schimbe complet viaţa. I-am dat Danei Dumitriu întreg volumul meu de poezie în manuscris, eu neavând nicio copie, iar ea, pe patul de moarte (după doar câteva zile de la întâlnire!) şi-a adus aminte şi le-a rugat pe cele care o vegheau să ia volumul meu din bagajul de spital şi să mi-l aducă. Erau poeta Otilia Nicolescu  si doamna Badea, mama lui Dorin Tudoran. Eu nu mi-am dorit şi nici nu am putut să-mi ţin minte propriile poezii. Propriile poezii te pot încurca total, te ţin în loc, pentru a avansa, pentru a putea scrie altele trebuie să uiţi ceea ce a fost înainte. Experienţele nu se pot repeta. Iar eu am avut o teama greu de mărturisit de a nu mă repeta. Daca acel volum s-ar fi pierdut, el s-ar fi pierdut pentru totdeauna, nu aş fi fost în stare sa-l reconstitui.
      După 1984 a urmat o lungă tăcere, „Cartea Romaneasca”, la care depusesem al doilea volum, amăgindu-mă an de an prin Sorin Mărculescu, până când sistemul comunist a crăpat de-a binelea. În cei  5 ani care au urmat după debutul (alt debut !) de la „Albatros” şi până la căderea comunismului (personal îl credeam aproape veşnic) mi-am creat conştiinţa unui poet care va fi publicat post-mortem. După 1990 mi-am dat seama că de fapt fusesem trecut pe o listă a interzişilor de la publicare.
       Din fericire toată nebunia asta m-a ajutat enorm să nu regret niciodată că am publicat un text/volum sau altul. Daca aş fi făcut-o, m-aş fi simţit total imoral.
       
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
      Cel mai mult am apreciat poziţia părinţilor mei care nu dădeau nici doi bani pe scrisul meu în anii liceului şi ai studenţiei. Asta m-a încurajat enorm. În rest anii liceului cred ca au fost esenţiali. Profesorul de latina Tudor Popescu m-a influenţat foarte mult, mi-a impus rigoare şi m-a împins către un studiu aprofundat al literaturii latine, al poeziei în mod special. Am citit si am scris foarte mult în acei ani. La 19 ani am aruncat tot, inclusiv toate cărţile de poezie ale generaţiei 60'. Mă încurcau teribil, pentru că eu gândeam altfel, în schimb nu reuşisem deloc să-mi personalizez propriile mele experienţe existenţiale şi estetice. La Bucureşti în primii ani de studenţie am fost izbit de lipsa principiilor şi de confuzie estetica. ”Cenaclul de luni” a fost revista vorbita în care am putut să mă exprim liber, fără nicio cenzură. Şi nu doar eu. De aceea a şi fost desfiinţat în 1983. Eu mă descoperisem de puţin timp. În „Cenaclul de luni” am găsit un spirit  coerent, principial şi novator estetic. Mă număr printre cei câţiva membri fondatori. De fapt am şi fost primul care am citit poezie la prima întâlnire din 3 martie 1977, cu o seară înainte de devastatorul cutremur.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
     Oho!.. Şi intr-un  caz şi în celalalt ca dintre un debil mintal şi un om cu un grad de inteligenţă avansat.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
     În formă ! toate generaţiile în viaţa colcăie. Numai valorile par a fi ascunse sau aproape rare. Suntem încă o literatură care nu a fost acceptata în Spaţiul Schengen ! Din vina cui?

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
     Numai tâmpiţii şi apucaţii nu trăiesc după un program şi sunt în afara timpului. Daca eşti poet, eşti poet tot timpul fără a fi obligatoriu sa scrii. Scrisul în sine e doar un mod de a te privi în oglindă. În spatele tău e o alta oglinda în care îl vezi pe altul care se uita la chipul tău şi tot aşa, mii de chipuri care se uita unul la altul şi se miră că ceea ce pare a fi de nevăzut poate fi văzut.
     Exist deci scriu. Intr-o zi  voi fi privit . Nu mă grăbesc de a fi privit. Oricum ceea ce am scris, am scris.

Facultativ:
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.
 Recomand „Acţiunea interioara", cartea mea publicata in 1999 cu câteva luni înainte de sfârşitul mileniului 2.
***             
„Roagă-te, roagă-te pentru mine!“
 La capătul străzii cu tei şi castani 
       începe marea
 Turla greacă a unui soare  
       Portocaliu
 Poate sunt ochii tuturor sfinţilor 
Sau poate eşti tu
       singură şi imensă.    
                               
***           
  
Destul infinit al sticlei rece
Tu trăieşti într-o Grecie 
       fără palmieri, fără ibişi
       fără pietre sacre 
       fără sirtaki.
Destule imagini într-un orăşel 
       nelocuit în care intru
       prin sticla unui laptop.   

Nicăieri.
Respirând. Doar respirând.
02 02 2011, Piteşti,