Ioan Es. Pop

 

„Nu ne suntem identici în două momente diferite ale existenţei „noastre”, iar dacă mi s-ar cere să spun cine sunt eu, chiar că aş ajunge în plin necunoscut.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

- Cine spune că eu sunt chiar eu? Până una-alta, sunt posesorul unui nume pe care nu mi l-am dat eu (l-am corectat doar, adăugându-i-l pe Es.). Nu ne suntem identici în două momente diferite ale existenţei „noastre”, iar dacă mi s-ar cere să spun cine sunt eu, chiar că aş ajunge în plin necunoscut. Mai mult de 90 la sută din timpul vieţii noastre, funcţionăm prin clişee. Numai datorită acelora şi, poate, rarelor fulgerări de revelaţie creatoare care ne iluminează uneori pentru câteva clipe, spunem: „Eu sunt cutare sau cutare”. În rest, rămânem fiinţe foarte tulburi şi deci de nedefinit. În cazul meu, destinul poate fi tradus prin „A fost dat să mi se întâmple”, iar opţiunea prin „N-a fost chip să fac altfel”.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

2-3. Cât timp am trăit în paradisul lecturilor inocente, adică până pe la 12 ani, am fost atât de subjugat de cărţile altora, încât nu mi-am pus problema de a scrie eu însumi. După aceea, am visat să scriu o carte poliţistă, pentru că mă pasionau rezolvările ingenioase din policier-uri, pe urmă am vrut să scriu un roman cu subiect rural a la Rebreanu, pe urmă am început să descopăr poezia şi, vreme de ani la rând, am citit cu pasiune poezie şi am încercat să scriu ca poeţii care-mi produceau revelaţii, pe măsură ce-i descopeream. Abia după aceea am auzit vocea lui Ioan Es. Pop. S-a întâmplat pe când aveam deja 25 sau 26. De atunci, au mai trecut zece ani până la apariţia primei cărţi.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Repetenţia la limba română în clasa a şasea, cu media finală 2,93, profesoara de română din liceu, doamna Virginia Pogăciaş, profesorul Ioan Chiş Şter şi colegul meu de atunci, Adrian Oţoiu, eşecul ca profesor, venirea la Bucureşti, Laurenţiu Ulici, Cristian Popescu, Generaţia 90, revistele «Luceafărul» şi «Nouăzeci», plus multe, multe altele/ mulţi alţii.

5. Raportul dintre conştiinţa politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Sunt prea mic pentru întrebări şi răspunsuri atât de ambiţioase. Visez să am tot mai puţină putere asupra altora şi tot mai multă putere asupra mea. Există scriitori cu vocaţie politică. Eu n-o am, nu scriu poezie militantă şi nici nu mă comport ca atare.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Este una foarte efervescentă şi, din când în când vizibilă, deşi vizibilitatea nu este pe măsura vitalităţii şi valorii ei.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Timpul scrisului, în ceea ce mă priveşte, nu este unul cotidian, ci unul de excepţie - hai să-i zicem timp al inspiraţiei. El poate erupe oricând şi se poate întrerupe oricând. Nu spun că nu muncesc ulterior asupra textelor, ci că, fără fragmentele de timp-revelaţie care se înşurubează din când în când în timpul cotidian, poezia «mea» n-ar fi existat. Aşadar, programul, dacă există, e interior creaţiei, creaţia se autoprogramează. Şi ne programează şi pe noi, cei care o transcriem.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

12 octombrie 1992

sînt un bărbat singur. nu-i nici o mîndrie în asta. doar sînt

hoarde de nefericiţi care umblă şi caută

alţi nefericiţi – numai că între nefericiţi şi nefericiţi

sînt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulţi, alţii au speranţe

deşarte – nu există doar nefericiţi

de-un singur fel.

iar cînd, totuşi, se unesc,

nefericiţii fac revoluţii, după care

li se ia totul.

Septembrie, 2010, Bucureşti