Paul Aretzu

 

„Sunt unul care consideră că încă n-a debutat, care încă se pregăteşte pentru debut, trecând prin toată suita de stări aferente, deşi sunt din ce în ce mai sceptic, în această privinţă...”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Fatalitatea ontologică produce imposibilitatea omului de a mai ieşi din sine, provocându-l totuşi la o luptă neîncetată cu propria sa umbră. Supus destinului, omul este, la început, o formă de singurătate şi nemişcare, actor singur pe scenă, ca în teatrul dinaintea de Eschil, schimbându-şi măştile tuturor personajelor. Soarta nu poate fi decât o reprezentare culturală/filosofică a existenţei tragice, o melancolizare a lipsei de libertate. Soarta nu poate avea sens decât atâta timp cât există orizontul morţii. Ea arată că zeii antici sunt inflexibili, că fac din oameni nişte fantoşe ale unei voinţe totalitare. Viaţa constrânsă de făgaşul destinului produce nefericire. Predestinatul este condamnat fără apel, soluţia sa absolut simbolică fiind insurgenţa. De aceea, el devine personaj de tragedie, osândit la o existenţă absurdă. Între conformism şi eroism, în această situaţie, nu există nicio diferenţă, poate numai una de ordin temperamental. Atâta timp cât funcţionează o autoritate inexorabilă, opţiunea nu are nicio importanţă. Pentru omul arhaic, lipsit de dimensiunea transcendentală a sufletului, zeul, Moira, este cel care aduce moartea, reprezentare a iraţionalităţii. Sfidarea, hybrisul, nu face decât să agraveze situaţia, să amplifice durerea. Prin silnicie, zeul şi omul, creaţia şi creatorul, se găsesc în contradicţie. Destinul este, în fond, o imagine despre sine a omului antic.

Diferenţa dintre destin şi opţiune este diferenţa dintre antropologia greacă şi cea creştină. Pentru creştin, acordarea liberului arbitru de către Dumnezeu a desfiinţat destinul, omul trecând sub Pronie, având dreptul să aleagă. Libertatea aceasta se capătă intrând în armonie cu Dumnezeu-Tatăl, înţelegând sinergia iubirii, conlucrarea dintre harul ceresc şi voinţa omului. Împlinirea libertăţii are loc prin manifestarea dorinţei de restauraţie, de întoarcere la starea originară, când nu se manifestase răul, când oamenii erau spiritualizaţi, când nu exista moarte, dar când toate acestea se aflau în potenţialitate. Azi, întoarcerea la Creator are loc prin jertfa pascală, adică prin euharistie, prin hrănirea cu divin. În felul acesta moartea este convertită în viaţă. Alegerea dintre destin şi opţiune aceasta este: între moarte şi viaţă. Presupune însă aprofundare, responsabilitate, discernământ. Ontologia lui Dumnezeu este una a libertăţii: nu există creaţie fără iubire şi fără libertate. Din constrângere, din moarte acestea lipsesc.

Societatea comunistă a denaturat realitatea, a falsificat-o, determinând destine, alienând firea sufletească şi spirituală a oamenilor. S-a mers astfel, treptat, către o formă de imuabilitate, către o încremenire a indivizilor într-un destin colectiv, istoria devenind una a fatalităţii, sloganul deplinei imbecilizări fiind un singur om, o singură voinţă. A reapărut zeul, s-a făcut monopol pe adevăr, pe libertate, pe morală, pe viitor chiar, s-au mistificat valori, cum ar fi continuitatea tradiţiei, pornirea firească a fiecăruia de a crea, nevoia de a comunica nemijlocit. Este un adevăr peremptoriu că dictatorul şi Dumnezeu se află la antipozi. Dumnezeu, prin vocaţia lui de Creator este un eliberator. Ţinând cont că scopul istoriei trebuie să fie umanizarea lumii, libertatea de a fi noi înşine se obţine prin virtuţi. Prin răutate, prin degradare, sufletul dăruit de Duh se pierde. Comunismul a încercat să modifice fiinţa interioară, să izgonească din om chipul lui Dumnezeu.

Am resimţit cu cea mai mare parte din viaţa mea această ispravă a istoriei. Deşi, după naştere, am primit, prin botez, îmbrăcarea în Hristos, iar apoi, dragostea şi învăţăturile creştineşti ale bunilor şi părinţilor, a trebuit, vrând-nevrând, să mărşăluiesc împreună cu toţi predestinaţii dictaturii, să îndur coşmarul anamorfozelor ideologice, să rabd, să nu mai sper, pentru ca, în fine, în mod miraculos, să râcâi pentru a-mi regăsi sufletul îngropat sub straturile de murdării politice, poliţieneşti, de compromisuri, de abrutizări. Aici ne aflăm în momentul când sufletul poate să opteze din nou pentru moarte sau pentru viaţă, e liber.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cred că problema debutului nu are mare însemnătate. Sunt unul care consideră că încă n-a debutat, care încă se pregăteşte pentru debut, trecând prin toată suita de stări aferente, deşi sunt din ce în ce mai sceptic, în această privinţă. De fapt, există un singur moment demn de luat în seamă, încărcat de înălţare, cel al scrisului, din care timpul pare a se retrage, deschizând uşiţa veciei.

Calitatea de scriitor este una fragilă. Adevărata poezie, pornită din prea marea credinţă, se găseşte în Biblie: Moise, scriitorul lui Dumnezeu, David, cântăreţul de psalmi, Solomon cel plin de înţelepciune şi de dragoste, profeţii, cei patru evanghelişti. Scrisul meu nu poate reprezenta astfel decât o înşiruire de ratări. Îl exercit ca pe un fel de canon, ca pe metanii. Îl socotesc o muncă din har. Dându-ne chipul Său, Domnul ne-a transmis şi latura Sa creatoare. Pe de altă parte, cred că arta nu trebuie să fie simplă psihanaliză, care scoate din om ceea ce este urât. Un model adevărat poate fi discursul liturgic, plin de claritate, lirism sacru, stare de extaz. Pe când căile diavolului sunt întortocheate, reflectând răutatea sa insidioasă. Diavolul este un clonţos plin de trufie, înzestrat cu un real talent histrionic, făcând întotdeauna spectacol stilistic.

Mă consider un mâzgălitor de cărţi, un consumator de copaci, un nepriceput obligat să o ia mereu de la capăt, o copie neizbutită a mea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Păi, prima carte nici n-a apărut. Cele pe care le-am publicat sunt numai nişte tatonări, antrenamente. Sunt din ce în ce mai convins că sunt departe de prima carte, că, până la urmă, nu voi reuşi decât să sun diapazonul, până când la-ul se va pierde iremediabil în lume, să-mi pregătesc instrumentele care nu-mi vor folosi la nimic. E greu urcuşul spre cuvânt, e greu să îndeplineşti harul pentru care e nevoie de curăţenie, de claritate, de dragoste continuă, ca în rugăciunea inimii. E greu să iei foc din credinţă, din dragoste, ca sfinţii.

Am însă o mare gratitudine faţă de scriitorul Mircea Ciobanu, care s-a ocupat de prima mea carte, Carapacea cu sunete, pe care nu a apucat să o publice pentru că, fiind monarhist (metafizic) într-o perioadă istorică isterizată, a fost împiedicat să scoată vreo carte la Editura Eminescu, pe care o conducea, şi, din prietenie şi din respect pentru congenerii pe care îi deservea involuntar, şi-a dat demisia. Păstrez în minte vocea lui specială, o prietenie cu gesturi memorabile, măreţia lui sufletească.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Lăsăm urme vizibile/invizibile, pe traseul nostru, şi toate cu care ne intersectăm lasă urme în noi. Bunica îmi povestea, când eram copil, despre vizitele pe care le făcea bunicului, la Caracal, un văr al lui, Nichifor Crainic. Nu-l voi uita niciodată pe fratele mamei, Paul Petre, medic rămas orb după ce fusese arestat şi torturat în anii cincizeci, care mă punea să-i citesc  după-amiaza şi care m-a învăţat cum se ascultă muzica simfonică. În perioada studenţiei am avut colegi de o foarte bună calitate, dintre care Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Ana Andreescu, Dumitru Velea au devenit scriitori renumiţi.

Dintre modelele pe care mi le-am ales, Eugen Negrici m-a impresionat prin rafinamentul său teoretic şi analitic, prin distincţia sa de mare profesor, iar, mai târziu, Gheorghe Grigurcu, prin sensibilitatea, generozitatea şi disponibilitatea sa neobosită, de voluptuos al criticii literare şi al scrisului, în general. Pe trei prieteni îi am însemnaţi în inima mea, Gabriel Chifu, un om drept, de o mare limpezime sufletească, Marian Drăghici, unul dintre cei mai autentici religioşi pe care i-am întâlnit, Ion Zubaşcu, un generos fără limite, în care arde bobul Duhului. Fratele meu Marian m-a copleşit prin dragostea şi mărinimia lui, iar Dorina, soţia mea, mă ajută fără preget la scrisurile mele, fiindu-mi un bun sfătuitor.

Experienţele unui fel de cenaclu ideal mi le-au oferit şedinţele trimestriale ale Consiliului Uniunii Scriitorilor, unde îi întâlnesc pe unii dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.

Sunt foarte îndatorat celor care au scris despre cărţile mele, fie de bine, fie de rău, ajutându-mă să mă cunosc, mai întâi Anei Blandiana, care, în urmă cu mulţi ani, se apleca peste câteva poeme stângace, adunate într-o mică antologie şcolară,  lui Alex Ştefănescu, sprijinitor al începuturilor mele, apoi lui Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Marian Drăghici, Adrian Popescu, Mircea A. Diaconu, Gabriel Coşoveanu, Ştefan Agopian, Nicolae Coande, Roxana Sorescu, Emilian Marcu, Ion Zubaşcu, Nicolae Tzone, Valeria Manta-Tăicuţu, Ana Dobre, Remus Valeriu Giorgioni, Lucia Dărămuş, Al. Cistelecan. Recunoscător sunt editorilor mei Aura Christi, Dan Cristea, Gabriel Chifu şi Nicolae Tzone. Mă bucur din toată inima de prietenia unor scriitori aflaţi în toate regiunile ţării, pe care nu-i numesc, de teamă de a nu omite pe cineva.

Până în 1990, am scris sporadic, fără motivaţii reale. Dispariţia comunismului a fost un eveniment care a însemnat pentru mine chiar o nouă naştere, o metanoia, echivalând cu deschiderea ochilor spirituali ai celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Prin chiar natura preocupărilor sale, care implică o filosofie estetică, o strategie comunicaţională, o atitudine faţă de realitate, scriitorul este un cetăţean activ. Puterea publică este, în zilele noastre, schimbătoare şi are, de regulă, o moralitate oportunistă, lipsită de principialitate. De aceea, scriitorul e bine să stea deoparte.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română este expresivă, rafinată şi, ceea ce mi se pare mai important, se dezvoltă în şi din sine, asimilând influenţele străine dar păstrându-şi caracteristicile proprii. Neşansele ei sunt date de poziţia marginală în spaţiul culturii mari şi de impedimentele lingvistice. Cred în viitorul literaturii române, în condiţiile deschiderilor europene la care participăm.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Scrisul trebuie să evite amatorismul şi să îşi asume exigenţe profesioniste. Un prozator nu poate duce la capăt un proiect fără să scrie cu program. Scriitorul care aşteaptă inspiraţia este un leneş. Aceasta trebuie provocată, de la sine va veni foarte rar. Chiar poetul religios trebuie să fie un creator activ, un mistagog, un revelator pe calea cunoaşterii, îmbinând poezia cu rugăciunea de care sufletul, mintea au nevoie continuu.

În privinţa proiectelor mele, am terminat de scris un volum nou, Cartea cu anluminură. El va mai aştepta puţin, apoi va fi oferit unei edituri. Lucrez, de asemenea, la o carte specială, de suflet, care se va numi Tragedia neantică, şi aceasta aflată într-un stadiu final.

2007, Caracal

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. 

 

Muntele Viu

*

în pustie găseşti de toate. regele cu toiag de aramă îşi mută coliba te miri unde. piciorul lui se îngroapă în muntele viu. în mormintele covoarelor de frunze. nisipul pustiei ne deşiră firişoare din zile. şi degetul inelar ni-l străpunge asemenea cuielor de potcovit. chiar în faţa noastră cântă pogorârea duhului. iar noi stăm deoparte, în locuinţe din stofe ponosite şi cinăm din potir de ceară. şi ţinem postul cel din adânc. lângă noi, întins pe o carte de lemn, Cuvântul.

*
caietul de înger. sunt notate întâmplări zilnice. dureri de cap. viaţa de aici, de dincolo. cine a dat apă la cal. cine a născut. apoi sunt şiruri întregi de nume înfrumuseţate. sunt copiate din psaltichie şase glasuri, din Monahul Melodios tonuri diapasonice. Catavasiile Crăciunului, Catavasiile Bobotezei. foaie albă. Catavasiile Întâmpinării, ieruvicele. în mijlocul caietului este un mic felinar aprins. în jurul felinarului stau oameni care mănâncă. aşezaţi în picioare. spunând frânturi de poem. stau acolo dinainte de formarea caietului. văleat 7519. 

*
unde sunt ochii cel mai deschişi, acolo s-au pus scrisurile în ferestre şi jelirea morţilor. iar în mărăcinii pustiei s-au pus flori care îndulcesc singurătatea străzilor. unde foşnesc trestiile fără încetare acolo odihnim noi fără încetare.

2011, Caracal