„Sunt unul care consideră că încă n-a debutat, care încă se pregăteşte pentru debut, trecând prin toată suita de stări aferente, deşi sunt din ce în ce mai sceptic, în această privinţă...”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Fatalitatea
ontologică produce imposibilitatea omului de a mai ieşi din sine,
provocându-l totuşi la o luptă neîncetată cu propria sa umbră. Supus
destinului, omul este, la început, o formă de singurătate şi nemişcare,
actor singur pe scenă, ca în teatrul dinaintea de Eschil, schimbându-şi
măştile tuturor personajelor. Soarta nu poate fi decât o reprezentare
culturală/filosofică a existenţei tragice, o melancolizare a lipsei de
libertate. Soarta nu poate avea sens decât atâta timp cât există
orizontul morţii. Ea arată că zeii antici sunt inflexibili, că fac din
oameni nişte fantoşe ale unei voinţe totalitare. Viaţa constrânsă de
făgaşul destinului produce nefericire. Predestinatul este condamnat fără
apel, soluţia sa absolut simbolică fiind insurgenţa. De aceea, el
devine personaj de tragedie, osândit la o existenţă absurdă. Între
conformism şi eroism, în această situaţie, nu există nicio diferenţă,
poate numai una de ordin temperamental. Atâta timp cât funcţionează o
autoritate inexorabilă, opţiunea nu are nicio importanţă. Pentru omul
arhaic, lipsit de dimensiunea transcendentală a sufletului, zeul, Moira, este cel care aduce moartea, reprezentare a iraţionalităţii. Sfidarea, hybrisul,
nu face decât să agraveze situaţia, să amplifice durerea. Prin
silnicie, zeul şi omul, creaţia şi creatorul, se găsesc în contradicţie.
Destinul este, în fond, o imagine despre sine a omului antic.
Diferenţa dintre destin şi opţiune este diferenţa dintre antropologia greacă şi cea creştină. Pentru creştin, acordarea liberului arbitru de către Dumnezeu a desfiinţat destinul, omul trecând sub Pronie,
având dreptul să aleagă. Libertatea aceasta se capătă intrând în
armonie cu Dumnezeu-Tatăl, înţelegând sinergia iubirii, conlucrarea
dintre harul ceresc şi voinţa omului. Împlinirea libertăţii are loc prin
manifestarea dorinţei de restauraţie, de întoarcere la starea
originară, când nu se manifestase răul, când oamenii erau
spiritualizaţi, când nu exista moarte, dar când toate acestea se aflau
în potenţialitate. Azi, întoarcerea la Creator are loc prin jertfa
pascală, adică prin euharistie, prin hrănirea cu divin. În felul acesta
moartea este convertită în viaţă. Alegerea dintre destin şi opţiune
aceasta este: între moarte şi viaţă. Presupune însă aprofundare,
responsabilitate, discernământ. Ontologia lui Dumnezeu este una a
libertăţii: nu există creaţie fără iubire şi fără libertate. Din
constrângere, din moarte acestea lipsesc.
Societatea
comunistă a denaturat realitatea, a falsificat-o, determinând destine,
alienând firea sufletească şi spirituală a oamenilor. S-a mers astfel,
treptat, către o formă de imuabilitate, către o încremenire a
indivizilor într-un destin colectiv, istoria devenind una a fatalităţii,
sloganul deplinei imbecilizări fiind un singur om, o singură voinţă.
A reapărut zeul, s-a făcut monopol pe adevăr, pe libertate, pe morală,
pe viitor chiar, s-au mistificat valori, cum ar fi continuitatea
tradiţiei, pornirea firească a fiecăruia de a crea, nevoia de a comunica
nemijlocit. Este un adevăr peremptoriu că dictatorul şi Dumnezeu se
află la antipozi. Dumnezeu, prin vocaţia lui de Creator este un
eliberator. Ţinând cont că scopul istoriei trebuie să fie umanizarea
lumii, libertatea de a fi noi înşine se obţine prin virtuţi. Prin
răutate, prin degradare, sufletul dăruit de Duh se pierde. Comunismul a
încercat să modifice fiinţa interioară, să izgonească din om chipul lui
Dumnezeu.
Am
resimţit cu cea mai mare parte din viaţa mea această ispravă a
istoriei. Deşi, după naştere, am primit, prin botez, îmbrăcarea în
Hristos, iar apoi, dragostea şi învăţăturile creştineşti ale bunilor şi
părinţilor, a trebuit, vrând-nevrând, să mărşăluiesc împreună cu toţi
predestinaţii dictaturii, să îndur coşmarul anamorfozelor ideologice, să
rabd, să nu mai sper, pentru ca, în fine, în mod miraculos, să râcâi
pentru a-mi regăsi sufletul îngropat sub straturile de murdării
politice, poliţieneşti, de compromisuri, de abrutizări. Aici ne aflăm în
momentul când sufletul poate să opteze din nou pentru moarte sau pentru
viaţă, e liber.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului
unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat)
acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
Cred
că problema debutului nu are mare însemnătate. Sunt unul care consideră
că încă n-a debutat, care încă se pregăteşte pentru debut, trecând prin
toată suita de stări aferente, deşi sunt din ce în ce mai sceptic, în
această privinţă. De fapt, există un singur moment demn de luat în
seamă, încărcat de înălţare, cel al scrisului, din care timpul pare a se
retrage, deschizând uşiţa veciei.
Calitatea
de scriitor este una fragilă. Adevărata poezie, pornită din prea marea
credinţă, se găseşte în Biblie: Moise, scriitorul lui Dumnezeu, David,
cântăreţul de psalmi, Solomon cel plin de înţelepciune şi de dragoste,
profeţii, cei patru evanghelişti. Scrisul meu nu poate reprezenta astfel
decât o înşiruire de ratări. Îl exercit ca pe un fel de canon, ca pe
metanii. Îl socotesc o muncă din har. Dându-ne chipul Său, Domnul ne-a
transmis şi latura Sa creatoare. Pe de altă parte, cred că arta nu
trebuie să fie simplă psihanaliză, care scoate din om ceea ce este urât.
Un model adevărat poate fi discursul liturgic, plin de claritate,
lirism sacru, stare de extaz. Pe când căile diavolului sunt
întortocheate, reflectând răutatea sa insidioasă. Diavolul este un
clonţos plin de trufie, înzestrat cu un real talent histrionic, făcând
întotdeauna spectacol stilistic.
Mă
consider un mâzgălitor de cărţi, un consumator de copaci, un nepriceput
obligat să o ia mereu de la capăt, o copie neizbutită a mea.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Păi,
prima carte nici n-a apărut. Cele pe care le-am publicat sunt numai
nişte tatonări, antrenamente. Sunt din ce în ce mai convins că sunt
departe de prima carte, că, până la urmă, nu voi reuşi decât să sun
diapazonul, până când la-ul
se va pierde iremediabil în lume, să-mi pregătesc instrumentele care
nu-mi vor folosi la nimic. E greu urcuşul spre cuvânt, e greu să
îndeplineşti harul pentru care e nevoie de curăţenie, de claritate, de
dragoste continuă, ca în rugăciunea inimii. E greu să iei foc din
credinţă, din dragoste, ca sfinţii.
Am însă o mare gratitudine faţă de scriitorul Mircea Ciobanu, care s-a ocupat de prima mea carte, Carapacea cu sunete,
pe care nu a apucat să o publice pentru că, fiind monarhist (metafizic)
într-o perioadă istorică isterizată, a fost împiedicat să scoată vreo
carte la Editura Eminescu, pe care o conducea, şi, din prietenie şi din
respect pentru congenerii pe care îi deservea involuntar, şi-a dat
demisia. Păstrez în minte vocea lui specială, o prietenie cu gesturi
memorabile, măreţia lui sufletească.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Lăsăm
urme vizibile/invizibile, pe traseul nostru, şi toate cu care ne
intersectăm lasă urme în noi. Bunica îmi povestea, când eram copil,
despre vizitele pe care le făcea bunicului, la Caracal, un văr al lui,
Nichifor Crainic. Nu-l voi uita niciodată pe fratele mamei, Paul Petre,
medic rămas orb după ce fusese arestat şi torturat în anii cincizeci,
care mă punea să-i citesc după-amiaza şi care m-a învăţat cum se
ascultă muzica simfonică. În perioada studenţiei am avut colegi de o
foarte bună calitate, dintre care Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Ana
Andreescu, Dumitru Velea au devenit scriitori renumiţi.
Dintre
modelele pe care mi le-am ales, Eugen Negrici m-a impresionat prin
rafinamentul său teoretic şi analitic, prin distincţia sa de mare
profesor, iar, mai târziu, Gheorghe Grigurcu, prin sensibilitatea,
generozitatea şi disponibilitatea sa neobosită, de voluptuos al criticii
literare şi al scrisului, în general. Pe trei prieteni îi am însemnaţi
în inima mea, Gabriel Chifu, un om drept, de o mare limpezime
sufletească, Marian Drăghici, unul dintre cei mai autentici religioşi pe
care i-am întâlnit, Ion Zubaşcu, un generos fără limite, în care arde
bobul Duhului. Fratele meu Marian m-a copleşit prin dragostea şi
mărinimia lui, iar Dorina, soţia mea, mă ajută fără preget la scrisurile
mele, fiindu-mi un bun sfătuitor.
Experienţele
unui fel de cenaclu ideal mi le-au oferit şedinţele trimestriale ale
Consiliului Uniunii Scriitorilor, unde îi întâlnesc pe unii dintre cei
mai importanţi scriitori contemporani.
Sunt
foarte îndatorat celor care au scris despre cărţile mele, fie de bine,
fie de rău, ajutându-mă să mă cunosc, mai întâi Anei Blandiana, care, în
urmă cu mulţi ani, se apleca peste câteva poeme stângace, adunate
într-o mică antologie şcolară, lui Alex Ştefănescu, sprijinitor al
începuturilor mele, apoi lui Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Marian
Drăghici, Adrian Popescu, Mircea A. Diaconu, Gabriel Coşoveanu, Ştefan
Agopian, Nicolae Coande, Roxana Sorescu, Emilian Marcu, Ion Zubaşcu,
Nicolae Tzone, Valeria Manta-Tăicuţu, Ana Dobre, Remus Valeriu
Giorgioni, Lucia Dărămuş, Al. Cistelecan. Recunoscător sunt editorilor
mei Aura Christi, Dan Cristea, Gabriel Chifu şi Nicolae Tzone. Mă bucur
din toată inima de prietenia unor scriitori aflaţi în toate regiunile
ţării, pe care nu-i numesc, de teamă de a nu omite pe cineva.
Până
în 1990, am scris sporadic, fără motivaţii reale. Dispariţia
comunismului a fost un eveniment care a însemnat pentru mine chiar o
nouă naştere, o metanoia, echivalând cu deschiderea ochilor spirituali
ai celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o
mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după
dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Prin
chiar natura preocupărilor sale, care implică o filosofie estetică, o
strategie comunicaţională, o atitudine faţă de realitate, scriitorul
este un cetăţean activ. Puterea publică este, în zilele noastre,
schimbătoare şi are, de regulă, o moralitate oportunistă, lipsită de
principialitate. De aceea, scriitorul e bine să stea deoparte.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Literatura română este expresivă, rafinată şi, ceea ce mi se pare mai important, se dezvoltă în şi din sine,
asimilând influenţele străine dar păstrându-şi caracteristicile
proprii. Neşansele ei sunt date de poziţia marginală în spaţiul culturii
mari şi de impedimentele lingvistice. Cred în viitorul literaturii
române, în condiţiile deschiderilor europene la care participăm.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un
anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o
nouă carte?...
Scrisul
trebuie să evite amatorismul şi să îşi asume exigenţe profesioniste. Un
prozator nu poate duce la capăt un proiect fără să scrie cu program. Scriitorul care aşteaptă inspiraţia
este un leneş. Aceasta trebuie provocată, de la sine va veni foarte
rar. Chiar poetul religios trebuie să fie un creator activ, un mistagog,
un revelator pe calea cunoaşterii, îmbinând poezia cu rugăciunea de
care sufletul, mintea au nevoie continuu.
În privinţa proiectelor mele, am terminat de scris un volum nou, Cartea cu anluminură. El va mai aştepta puţin, apoi va fi oferit unei edituri. Lucrez, de asemenea, la o carte specială, de suflet, care se va numi Tragedia neantică, şi aceasta aflată într-un stadiu final.
2007, Caracal
7 + UNU. În contextul celor
afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din
opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.
Muntele Viu
*
în pustie găseşti de toate. regele cu toiag de aramă îşi mută coliba te
miri unde. piciorul lui se îngroapă în muntele viu. în mormintele covoarelor de
frunze. nisipul pustiei ne deşiră firişoare din zile. şi degetul inelar ni-l
străpunge asemenea cuielor de potcovit. chiar în faţa noastră cântă pogorârea
duhului. iar noi stăm deoparte, în locuinţe din stofe ponosite şi cinăm din
potir de ceară. şi ţinem postul cel din adânc. lângă noi, întins pe o carte de
lemn, Cuvântul.
*
caietul de înger. sunt notate întâmplări zilnice. dureri de cap. viaţa de aici, de dincolo. cine a dat apă la cal. cine a născut. apoi sunt şiruri întregi de nume înfrumuseţate. sunt copiate din psaltichie şase glasuri, din Monahul Melodios tonuri diapasonice. Catavasiile Crăciunului, Catavasiile Bobotezei. foaie albă. Catavasiile Întâmpinării, ieruvicele. în mijlocul caietului este un mic felinar aprins. în jurul felinarului stau oameni care mănâncă. aşezaţi în picioare. spunând frânturi de poem. stau acolo dinainte de formarea caietului. văleat 7519.
caietul de înger. sunt notate întâmplări zilnice. dureri de cap. viaţa de aici, de dincolo. cine a dat apă la cal. cine a născut. apoi sunt şiruri întregi de nume înfrumuseţate. sunt copiate din psaltichie şase glasuri, din Monahul Melodios tonuri diapasonice. Catavasiile Crăciunului, Catavasiile Bobotezei. foaie albă. Catavasiile Întâmpinării, ieruvicele. în mijlocul caietului este un mic felinar aprins. în jurul felinarului stau oameni care mănâncă. aşezaţi în picioare. spunând frânturi de poem. stau acolo dinainte de formarea caietului. văleat 7519.
*
unde sunt ochii cel mai deschişi, acolo s-au pus scrisurile în ferestre şi jelirea morţilor. iar în mărăcinii pustiei s-au pus flori care îndulcesc singurătatea străzilor. unde foşnesc trestiile fără încetare acolo odihnim noi fără încetare.
unde sunt ochii cel mai deschişi, acolo s-au pus scrisurile în ferestre şi jelirea morţilor. iar în mărăcinii pustiei s-au pus flori care îndulcesc singurătatea străzilor. unde foşnesc trestiile fără încetare acolo odihnim noi fără încetare.
2011, Caracal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu