Rita Chirian

„Nu pledez pentru modestie, ci pentru autocenzură: debutez în fiecare zi.”

1.      Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Individul, oricare ar fi drumul său în viaţă, se măguleşte cu gândul că totul i-a fost atribuit de undeva din transcendent, că el nu a fost decât un simplu intermediar între o voinţă autarhică şi înfăptuirea - mai mult sau mai puţin glorioasă - a acesteia. Problema destinului: probabil că îmi/ne place să cred(em) că decizia nu îmi/ne aparţine, iar asta absolvă de culpă în cazul eşecului... Probabil că şi existenţa mea a cumulat nişte «înscrisuri», dar ele poartă alt nume: gestul de a le fi dăruit mamei şi surorii mele un caiet de poveşti („originale”) în clasa I, distrugerea „operei” în urma proastei receptări (niciuna n-a fost suficient de curioasă), o poem închinat lui Eminescu (se putea altminteri?) pe care l-a slăvit întreaga şcoală şi care, peste ani (9-10!), încă trona, magnificent, pe panoul cu „creaţii”. Gesturi de o simplitate exasperantă care, subliminal, induc formula „scriitoricească” în mentalul tău, iar tu, inocent, o adopţi matern-posesiv. Mai târziu, mult mai târziu, poate niciodată, devine (sau te autosugestionezi) consubstanţială ţie: fără a scrie, crezi că existenţa ta nu are sens. Aşa o fi? Sensul se substituie mereu unui alt sens, într-un joc absurd, perfect uman. Neg contribuţia destinului, mizând, mefistofelic, pe opţiune. Iar tragismul eşecului potenţial se dilată. Spectrul incognitoului, al ratării (vocaţiei?) te bântuie; îl numeşti sincopă, asimilare, bad luck...

      

2.      Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs. când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dvs. încercări literare.

Debutul este o sumă de ezitări pe care o semnezi cu numele tău, un best of pe care, din exaltare, îl trimiţi în lume, astupându-ţi ochii şi urechile, dacă eşti receptiv la ridicol şi nu te numeşti Rimbaud. Dacă fiecare altă carte nu mai trezeşte în tine spaimele debutului, drumul coboară, prinzând miros fetid. Nu pledez pentru modestie, ci pentru autocenzură: debutez în fiecare zi.

Despre primele mele încercări literare (fiind încă la primele încercări literare), e destul de greu de vorbit. Primo, pentru că ele acoperă cam două treimi din viaţa mea (se simte exaltarea de care vorbeam?), secundo, nu am detaşarea necesară. Am fost, succesiv sau simultan, Eminescu, Bacovia, Nichita Stănescu, Cărtărescu, iar din cameleonismul ăsta caut la voie / voix personnelle.   

3.      Care a fost drumul până la prima carte?

Am intrat pe un teren minat. Nu mai suntem o umanitate analfabetă: cuvântul scris este la îndemâna oricui; de aici până la a deveni mâna care scrie, drumul e relativ scurt. Prima (primele zece) iubire/i se metamorfozează în iubiri livreşti, dacă sunt condimentate cu mutaţii decepţionante – cu atât mai bine: ţi se năzăreşte că eşti poet. Cu puţin noroc, mama şi trei fraţi vorbesc în cartier de geniul care se contorsionează în casa lor, o doamnă (de română) decodează mesajul şi prima carte prinde contur cât ai clipi. Ei, aici intervine autocenzura. (Cele ce urmează nu sunt lobby...!) Există un entuziasm generalizat, iar (pseudo)ubicuitatea lirică în România nu este un mit: tătă lumea scrie; de la Dacia literară am fost încurajaţi să exhibăm orice mişcare interioară, orice „înfiorare” lirică, un obicei mai mult decât ruşinos, semănând izbitor cu un altul şi la care probabil nu vom renunţa curând. Debutul (editorial) puber este deja o obişnuinţă,  propulsându-l pe semnatar într-o panoplie grandioasă, proferându-se sintagme de tipul „copil-minune” etc., care se dezavuează prin ele însele. Cert este că, de obicei, la refluxul acestor implozii interioare nu mai rămâne nimic. Colaps. Calea cea mai bună este cea a optzeciştilor (deşi ei au fost nevoiţi să o urmeze): apariţiile în antologii, în volume colective, pentru prospectare şi (auto)evaluare, şi, mai târziu, debutul editorial individual. Nu vreau să fiu sentenţioasă, există cu siguranţă şi excepţii. Rare.

Drumul până la prima carte ar fi putut fi scurt, dar m-am străduit să fie cât mai lung. Abia în clipa în care am conştientizat că sfâşii placenta, că trec spre o altă etapă, am decis să ies în arenă. Am declinat patru oferte ale editurilor (nu din megalomanie), inclusiv o colaborare cu Editura Vinea (la 17-18 ani, aşadar, acum 7 ani), pentru că am crezut că nu a venit momentul, că ar fi pueril să exhib mimetismele toate. Primul volum e, iminent, un corpus de „poeme alese”; definesc – e de preferat – o lungă gestaţie interioară. Din această cauză, Sevraj (Vinea, 2006) este o culegere compozită. Sunt acolo texte din 1999 – 2000; ultimele, din 2005. Labirintic, poate incoerent, dar congruent cu mine însămi.

4.      Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc.,  v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Eşti bătrân când ai o poveste. Prefer să cred că sunt încă tabula rasa pentru infuenţe marcante, existenţial-fundamentale. Dar asta e doar o preferinţă. Există, în mod firesc, o serie de evenimente fără de care nu ai fi ceea ce eşti, care te definesc şi te argumentează, te consolidează interior. Moloz sau materiale de calitate. Ar fi câteva nume fără rezonanţă (publică), altele care dau niţel din coadă. Poate reticenţa mea pune semnul minus aici. Poate memoria proastă. Poate egotismul.

5.      Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raporul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Uşor tendenţioasă interogaţia şi unilateral direcţionată. Nu poate exista decât un singur răspuns posibil şi asta îi diminuează potenţele: nu poţi delimita scriitorul de cetăţean, solitarul, autoreflexivul abstrus, a murit romantic. De aici până la scriitorul declamativ, „politizat”, este o uriaşă distanţă, dar mai ales tăcerea este blamabilă.

6.      Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?

În general, nu sufăr de defetism. Există un boom în literatura română cam de 20-30 de ani, poate nu neapărat exorbitant, dar undele sale se vor simţi ceva timp de acum încolo. Cel puţin în spaţiul mioritic. E redundant să clamezi „măcar un Nobel, acolo”; suntem o literatură periferică, nu (cu predilecţie) valoric, ci lingvistic. Iar asta ne condamnă la o agonie lungă şi prost gestionată. În perspectiva globalizării, suntem din ce în ce mai exotici, iar din alteritatea asta poate ieşi literatură. Cât priveşte tectonica internă, fiind o societate miristratificată, există literatură pentru toţi: literatură de imbecilizare, literatură-heavy, literatură-trash, literatură-hard... Un elefantiazis interesant:  numai esticii scriu / citesc poezie; fiind un bobor de poeţi, suntem de două ori damnaţi. Dar moartea poeziei, a literaturii române, a literaturii în forma cunoscută... sunt axiome panicarde seculare. Joc: „Cine spune – ăla este!”. (Id est: cred, cu naivitate, aplomb, ardoare, acribie, în literatură; altminteri, nu mi-aş acorda credit, mie şi generaţiei mele.)

7.      Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

În poezie, nu există (sic cogito!) plan, structură ş.a.m.d. Nu ştii ce vei scrie peste două săptămâni. Teoretic. Pentru că poezia este un răspuns la stringenţele interioare. Impredictibilitatea fiinţei tale se propagă în scrisul tău. Şi, totuşi, pot spune (cu doza de probabilitate intrinsecă): următorul volum (poezie, încă) se va numi Kirke, va fi semnificativ altfel decât  Sevraj şi va fi tot un ...debut.

Mil. III, după 2006,  Sibiu