Svetlana Cârstean

 
„Cred că debutul meu real s-a produs într-adevăr anul trecut cu Floarea de menghină. Mă simt o debutantă, acesta este sentimentul meu acum și nu pot să ratez să îl trăiesc.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ? 

Destinul şi opţiunea... Mi se par cuvinte grele, ca să spun aşa.  Opţiunile ne însoţesc mereu, sînt covalenţe nesfârşite în jurul nostru, deschideri care dau măsura gradului nostru de libertate. Destinul e o noţiune romantică, căreia am avut impresia că i-am simţit atingerea de câteva ori.  Eu am ales să urmez Facultatea de Litere, eu am ales prieteniile literare din timpul facultăţii şi tot eu am ales să nu rămân să predau teoria literaturii în Facultatea de Litere, preferând necunoscutul, imprevizibilul şi nonconformismul în ultimul instanţă, alegere care m-a condus până în ziua de azi, când pot scrie despre ceasuri,  navigatori, dar şi cărţi, cu iluzia unei libertăţi care mă ţine departe de  ceea ce eu aș numi meschinăria şi conformismul burghez al lumilor literare. Probabil că toate aceste alegeri şi multe altele nu fac decât să deseneze destinul meu.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cred că debutul meu real s-a produs într-adevăr anul trecut cu Floarea de menghină. Mă simt o debutantă, acesta este sentimentul meu acum și nu pot să ratez să îl trăiesc. Este problema mea că am ales să îl trăiesc acum! Sînt foarte la început și am un drum lung de parcurs. Sigur că tentative de debut au tot existat. Şi nu mă refer neapărat la antologia Tablou de familie. Cea mai dragă amintire în acest sens este poezia publicată în 1987 în revista Orizont, care a realizat dacă nu mă înşel un supliment cu elevii participanţi la tabăra de creaţie literară din Timişoara, din vara aceluiaşi an. Acolo i-am cunoscut pe Livius Ciocârlie, Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu, Mircea Martin, oameni pe care îi respect şi îi îndrăgesc şi în ziua de astăzi. Iar poezia publicată în revistă, pe care nu mi-o mai amintesc și nu o mai am, era despre bunica mea, personajul principal al vieţii mele, care lipseşte aproape cu desăvârşire din tot ce am publicat eu până în ziua de astăzi.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Se ştie deja că a fost un drum lung. Dar nu învinovăţesc pe nimeni pentru asta. Cred că e o şansă să mă simt debutantă acum, în ciuda preţului pe care l-am plătit şi îl mai plătesc încă pentru asta. 

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Există un punct de plecare. E vorba de mama, bunica mea maternă. Cred că fără prezenţa ei umană, spirituală, religioasă, iubitoare, stranie şi firească totodată, poezia din mine nu ar fi existat. Singura fiinţă care poate să o concureze astăzi, când ea nu mai trăieşte, este băiatul meu de 12 ani, Tudor. Tatăl meu este cel care adus cărţile în existenţa mea: întâi cu forţa, prin listele de lecturi obligatorii şi facultative, apoi pur şi simplu, lăsându-mi la dispoziţie o bibliotecă mare, plină de nenumărate delicatese, care au înlocuit în copilăria mea dependenţa de bunica mea cu cea de cărţi și de citit. Am avut profesori de română extraordinari în Botoşani, pe Lucia Lungu în gimnaziu şi pe Dumitru Ţiganiuc în Liceul Laurian. Doamna Lungu m-a transformat într-un fan declarat al gramaticii, domnul Ţiganiuc mi-a dat instrumentele pentru a analiza orice text și a avea o perspectivă adevărată asupra literaturii române, iar aceste instrumente au fost bibliografiile critice și lipsa celebrelor rezumate prefabricate. În facultate, dincolo de întâlnirile cu profesorul Mircea Martin, cu teoria literaturii, cu Roland Barthes și Georges Poulet, cu Flaubert, Proust, Radu Petrescu și Amiel, probabil că cea mai importantă întâlnire a fost cea cu prietenii mei, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan și Corina Rădulescu, T. O. Bobe. Efervescenţa întâlnirilor noastre şi afecţiunea aproape copilărească pe care am simţit-o unii pentru alţii m-au ajutat foarte mult, cred, să scriu Floarea de menghină. 

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Atâta timp cît scriitorul nu deserveşte o ideologie, care să paraziteze până şi textele sale neideologizate, cred că scriitorul își poate permite să-și facă auzită și vocea lui de cetățean, atunci când e nevoie. În România însă, această combinație încă nu a ajuns credibilă și asta desigur din cauza traumelor istorice recente. Implicarea este suspectă la noi. Cred că entuziasmul exagerat, ca cel specific anilor postrevoluționari, este în aceeași măsură un dezechilibru ca și blazarea ultimilor ani, cînd neimplicarea pare mai rezonabilă ca orice altceva. Mai cred de asemenea că avem nevoie mai degrabă de scriitori puternici decît de scriitori liberali, religioși sau eco.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

E o literatură care încă se străduiește să se nască și înăuntru și în afara țării. Iar această naștere nu înseamnă că această literatură nu a existat, ci că acum ea se străduiește să fie vizibilă.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Fiecare scriitor are maturitatea lui, experiența lui și lupta lui cu sine însuși ca scriitor, ritualurile și timingul lui. Citeam în jurnalul pentru Pupa russa, al lui Gheorghe Crăciun, ceva foarte frumos: “Rezerva de cuvinte a unei zile nu e infinită”. Deși frustrantă, această constatare are și calitatea de a reconforta. Nu sântem mecanisme de produs cuvinte. Nu scriu cu program și nici nu îndrăznesc să mă numesc scriitoare, deși cuvântul în sine  e un instrument folositor. Îmi reproșez că nu scriu cu program și încerc să profit de momentele în care sensurile intime și cuvintele par să vină simultan și cu generozitate spre mine. Iar acest lucru se poate întîmpla oricînd.  Asta nu exclude partea dificilă a muncii propriu-zise, de strateg, care cere cu adevărat timp și dedicație. Sper ca, în acest context, următoarea carte să nu aștepte la fel de mult ca Floarea de menghină.

7+UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

EPILOG

Mi-a fost drag să fiu floarea de menghină. Asta însemna că

menghina face flori și asta e bine, frumos și plin de promisiuni.               

Sau eu eram floarea încă de dinainte și habar nu aveam, o 

floare care locuind în menghină se străduiește să fie și mai

frumoasă, numai și numai ca menghina să nu mai pară atît de

urîtă.

Căci cine a fost mai întîi, floarea sau menghina? Sau cine pe cine a chemat mai întîi, cine pe cine a văzut mai întîi, cine de cine a avut nevoie?

Cine pe cine?

Floare de menghină,

te desfac în bucăți, petală cu petală,

fără teamă,

mă uit la tine ca altădată la propriul meu sex,

ca  la propria mea frică,

ca altădată

la bubele mele dragi care începeau să prindă o coajă subțire și apoi din ce în ce mai groasă.

Floare de menghină,

numai coaja asta

se mai vede din tine.

Unde e strălucirea și puterea ta de altădată?

Unde-i puterea coapselor tale

albite de-atîta efort?

Unde-i fierbințeala lor rece,

precum întreg corpul tău metalic, frumos dăltuit?

Și cruzimea are frumusețea ei, în această dimineață rece de toamnă,

la ora 6 dimineața

cuțitul care strălucește pe masă

sîngele roșu, încă fierbinte, în așteptarea cuțitului

mîna frumos arcuită atunci cînd lovește

ochii aprinși și singuri

corpul tot plin de dorință, înaintînd aprig spre prada lui dragă.

cine spre cine?

cine pe cine?

Mă uit la bărbați

cît de ușor înfig cuțitul,

cît de fericiți se urcă în montagne-russe fără sfîrșit,

cît de repede atrag bătăliile

și cum dau cu pumnul în masă,

cum îneacă amintiri, presimțiri, în alcooluri iuți și amare

și merg mult apoi legănîndu-se pe corăbii străine,

și cum iau drumul cîmpiilor întunecate,

al apelor

și-al aerului, și-apoi cum se-ntorc

și se-nfig rapid ca săgețile în trupuri

calde și moi.

Cine pe cine, floare de menghină?

Topite sînt toate în topitoria fabricii mele.

Lava se scurge, încă fierbinte-n subsoluri, apoi în pămînt, unde se răcește nevăzută și dispare. Nimeni nu va mai ști de ea. Nici măcar voi care ați iubit-o atît.

Pe mine m-ați iubit, nu-i așa?

Iar coapsele mele  se întind încet în pat, mai puțin albe, mai puțin fierbinți decît la început.

Și dacă această tristețe vă molipsește, înseamnă că e a voastră de mult.

Coapsele se închid cu un clinchet moale și trist.

Urmează un mic oftat, apoi somnul în neștire.

Și dacă acestea sînt coapsele mele? Stinghere, albe, înșelătoare. Le arunc o ultimă privire înainte să alunec în încăperea adîncă a somnului de dimineață.

În această dimineață, sînt într-un loc unde străzile dorm pînă tîrziu, clinchetul lor e încă departe.

Răcoarea ce-ți străpunge pielea și-ți încrețește sîngele exact așa cum un vînt ușor  tulbură în mare secret suprafața apelor mici, răcoarea e pentru alții și nu pentru tine în dimineața aceasta.

Bună dimineața, își spun toți prin spatele tău, dar pe tine somnul te-a cuprins demult și coapsele tale obosite sînt două vîsle ce te conduc lent printre vise obscure, pe străzi neluminate, pe unde trec, se șterg de ziduri, oameni pe care uneori îi recunoști, dar nu le vezi bine fața.

Somnul tău spune totul despre tine. Acolo vizitezi străzile pe care nu poți să mergi ziua. Acolo mîngîi și te lași mîngîiată de bărbați pe care nu i-ai văzut niciodată sau pe care i-ai văzut, dar nu ai îndrăznit să-i mîngîi. Acolo țipi sau pur și simplu spui ce nu ai spus la lumina soarelui, acolo te miști încet căci ai tot timpul din lume. Acolo spui acum bună dimineața și nu aici.

Bucureşti, 2009