Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

marți, 31 ianuarie 2012

Florea Miu


 
„...literatura română contemporană este puţinul care contează din multul care există.”










1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Am pornit cu seninătate spre ceea ce s-a dovedit a fi o adevărată furtună. Astfel aş rezuma opţiunea mea pentru scris. Atunci, însă, la nici douăzeci de ani, a fi scriitor însemna nu atât un examen dur al voinţei de a mă exprima pe mine însumi, cât, mai ales, nevoia de situare în alt orizont de căutare şi chiar un reflex al aspiraţiei foarte intense spre un mereu altceva.
Tinerii, cum se ştie, sunt risipitori cu ei înşişi, mai mult dăruiesc decât primesc. Eu am risipit multă privire interioară vrând să zăresc departele în afara mea, neştiind că acesta se află în mine. Când mi-am dat seama de acest adevăr, nu mai eram tânăr, înlocuind scrierea cu trans-scrierea (a consemna ceea ce pare că nu există, dar care ne stăpâneşte fiinţa; a copia nevăzutul din care vin toate etc.). În ciuda predispoziţiei artistice evidente, m-au stăpânit incertitudinea, îndoielile, indecizia, stările interogative. De aceea, îndrăznind să leg timpii mei creatori în ideea unui destin, acesta a fost marcat îndeosebi de renunţări şi de strădania de a le depăşi, de efortul spulberării propriei neîncrederi şi de găsirea sensului în tot ce imaginam. Acelaşi lucru mi se întâmplă şi astăzi, numai că proiectele de acum şi-au temperat vâltorile, lăsând să se întrevadă mai clar dimensiunea interioară, fluxul vital care trebuie să susţină orice construcţie literară.
Deplină este doar credinţa în ceea ce fac; rezultatul rămâne mereu perfectibil.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
2. Sînt multe feluri de a debuta, însă momentul începutului ne poate urmări toată viaţa. Eu nu am debutat răsunător, ci frumos, în „Teleormanul litarar” (1969), cu un profil liric cuprinzând versuri, prezentare şi foto. Eram elev de liceu la Roşiorii de Vede şi mai publicam la atelierele de creaţie ale „Luceafărului” şi „României literare”. Mă uimea spiritul tainic al câmpiei de unde veneam („Bat în pământ cu trupul plin de stele/Mi-ar trebui un cântec să-l deştept/Un plug de lemn şi-un zbor de păsări grele/Încolăcit pe umeri şi pe piept”), însă dincolo de explozia vegetală şi de spontaneitate erau evidente presimţiri metafizice care le-au atras atenţia celor care m-au citi atunci şi care au dat substanţă şi culoare poemelor de mai târziu.
Primele încercări literare ţin de o zonă aproape indefinibilă a biografiei, iar, în cazul meu, acestea au prins contur abia în perioada liceului, când am beneficiat de sprijinul profesorilor şi de atmosfera literară roşioreană. Nu pot să-i uit pe profesorii Anghel Gâdea – care mi-a deschis uşa casei şi bibliotecii sale, orientându-mi îndeaproape lecturile, pe  Alexandru Popescu-Tair – căruia i-am şi dedicat prima carte, pe Nistor Teodorescu – directorul liceului unde am învăţat, toţi oameni cu aplecare spre sufletul şi înţelegerea mea, ei înşişi firi creatoare. Nu pot să uit întâlnirile de la Palatul Albina, cu figuri importante ale literaturii noastre şi loc de reuniuni cenacliste săptămânale… Publicam versuri şi articole în revista „Trepte” a liceului, frecventam bibliotecile şi librăriile, citeam mai tot timpul. Erau paşii necesari spre o lume a semnelor în care tindeam să mă regăsesc cu adevărat pe mine însumi.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Încă eram elev, când am depus la Editura „Cartea Românească” manuscrisul unui volum de versuri. M-am urcat în tren (Roşiori este la numai 100 km de Bucureşti, dar mult mai departe, astăzi, ca distanţă psihologică) cu spaima de necunoscut, respirând uşurat la întoarcere, că am scăpat doar cu atât. Mă speria gândul că mă adresasem celei mai importante edituri de literatură contemporană, a Uniunii Scriitorilor, care mai era condusă şi de Marin Preda!
Când, după mai multe luni, am revenit (cu aceeaşi teamă) să mă interesez de soarta manuscrisului (care, bineînţeles, nu se clintise din rafturile arhipline), prezenţa mea i-a atras atenţia criticului şi istoricului literar Mihai Gafiţa, adjunctul editurii, care aştepta un telefon în secretariat. M-a întrebat câte ceva, apoi curiozitatea l-a împins să-mi deschidă manuscrisul şi să citească. L-am văzut că se ridică uimit, exclamând: „Nici nu-ţi dai seama, tinere, ce talent ai! Mergi liniştit, cartea îţi va apărea în cel mai scurt timp”. De altfel, momentul a fost evocat chiar de Mihai Gafiţa într-un număr al „României libere” din acel an (1972).
Era vara anului 1972, iar eu susţineam admiterea la Universitatea din Bucureşti. Până toamna, cartea a şi apărut sub titlul „Jocuri în piatră”, cu o sculptură de Nicăpetre pe copertă şi în redactarea lui Mircea Ciobanu, de care m-au legat ulterior mulţi ani de ucenicie literară şi o vie recunoştinţă.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Fiind mai retras şi mai greu adaptabil, n-am prea căutat societatea celorlalţi, nu mi-am cultivat prieteniile şi am ocolit grupările literare.
În timpul studenţiei am încercat să mă apropii de „junimiştii” direcţionaţi de Ov. S. Crohmălniceanu, dar mi s-a părut o pierdere de vreme şi mi-am văzut de treabă. Nici redacţiile revistelor nu m-au atras, publicând destul de rar. (Odată, fiind cu Mircea Ciobanu, l-am întâlnit pe prozatorul Sorin Titel, care lucra la „România literară”. M.C. l-a rugat să-mi publice o pagină de poeme, a rămas stabilit, dar curajul meu s-a topit sub povara gândului de a obţine atât de uşor ceea ce alţii căutau cu anii, încât nu m-am mai dus cu versurile …)
Astfel m-am ţinut departe de jocurile realităţii, preferând exerciţiul lecturii şi modelul din cărţi, unde simţeam că mă pot mişca mai în voie. Poate că nu a fost cel mai bine aşa, dar şi astăzi mă lasă indiferent lucrurile pe care ceilalţi pun, cu patimă, un mare preţ. Eu m-am simţit în largul meu cu paginile lui Petroniu sau Plaut, cu Diogenes Laertios ori Sextus Empiricus. Anticii mi i-au pus în lumină pe moderni, şi nu invers, cum se întâmplă de obicei. Spiritul modern este tributar antichităţii, care a creat modele culturale de neegalat.
Dar, în fine, revenind la întrebare, l-am amintit deja pe Mircea Ciobanu, pentru mine omul providenţial care mi-a insuflat încrederea şi voinţa de a merge mai departe şi de a mă opune falsului, răutăţii şi imposturii de care suntem înconjuraţi. Îi repugna facilul în viaţă şi în scris, refuza conjuncturalul şi avea vocaţia maratonistului. În 1974, când mi-a apărut volumul „Rostire în gând”, a avut loc o lansare de cărţi ale editurii Cartea Românească, la sala oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, în prezenţa lui Marin Preda şi a autorilor. Era prima lansare la care participam şi aveam mari emoţii. După ce am citit ceva (repet, sufocat de emoţie), Mircea Ciobanu s-a apropiat de mine şi mi-a spus: „Parcă vedeam prin tine, copile!” Un cerebral cu suflet cald, de care mă apropiam cu sfială şi care îmi lipseşte enorm.
O mare prietenie m-a legat de Mircea Scarlat, un refinat erudit, smuls dintre noi de o moarte fulgerătoare în 1987, la numai 36 de ani. O pierdere ireparabilă pentru literatura română contemporană şi un gol imens în sufletul meu. Îi răsfoiesc uneori corespondenţa, cărţile – mai ales „Istoria poeziei …” prefaţată de N. Manolescu – şi mă înfior de groază că suntem, totuşi, atât de singuri şi de fragili! Suntem, amândoi, teleormăneni – el dinspre Vităneştii lui C. Noica, eu dinspre Dideştii lui Galaction şi Siliştea lui M. Preda-, ne întâlneam la olimpiadele şcolare de literatură … Acum câţiva ani îmi spunea tatăl său că i-au devastat până şi bustul de marmură din cimitir. Bine, cel puţin, că un liceu din Alexandria lui natală îi poartă numele! Am hohotit în mine, adânc, la apariţia volumului III al „Dicţionarului …” lui Mircea Zaciu, unde M.S. redactase capitolul despre mine. El, care nu mai era printre cei vii, scria despre mine, cel care trăiam. El, de dincolo, îmi spunea să merg mai departe… În 1987, când mi-a apărut „Lanul de grâu”, am fost invitaţi împreună la Buzău, de un alt prieten, la o întâlnire literară. La întoarcere am primit în dar nişte mere frumoase, de care se bucura ca un copil. Ajunşi în Bucureşti, la despărţire i le-am dat şi pe ale mele, ceea ce l-a încântat şi mai mult. A rămas să ne revedem în curând, dar nu a mai fost să fie…
Le port un respect nesfârşit profesorilor mei, George Munteanu şi Paul Cornea, iar Marin Sorescu mi-a oferit cel mai teribil model creator. Cu aceste prezenţe extraordinare în mine, reuşesc, chiar şi azi, să străbat o lume ostilă, agresivă, intolerantă şi exclusivistă, marcată de negativism şi impostură. În viaţa cultural-artistică a Craiovei grobianismul a atins cote inimaginabile, a devenit de nestăvilit, impus de mai multe aripi agresive, dornice de afirmare cu orice preţ şi pe orice cale („nifilişti” cu spoială academică, semidocţi cu patalama, gloriole de cartier şi indivizi de mahala certaţi cu bunul simţ, narcisişti infantili, parveniţi de toate modele şi alţi scaieţi provinciali cu aspiraţii de Capitală, care nu-şi mai încap în piele de când au primit coroniţa la grădiniţă). Din calea unei asemenea avalanşe a fugit şi Caragiale, cât a fost el de Caragiale, cu peste un secol în urmă, spunând că în Craiova nu se vine, din Craiova se pleacă… Puţinii oameni de caracter şi vocaţie se pierd, resemnaţi şi neluaţi în seamă, în această lume plină de sine şi goală ca un balon inscripţionat cu lozinci de paradă, în care te poţi rătăci chiar şi de tine însuţi dacă nu ai o interioritate puternică şi bogată.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. De mii de ani omenirea s-a raportat la sine prin scris, dar abia timpurile moderne i-au atribuit scriitorului statutul care i se cuvenea. Rolul lui – mitizat sau minimalizat uneori – s-a dovedit, totuşi, de o importanţă majoră în societate, opera sa fiind un inductor al mentalului colectiv, direcţionând, pe termen lung, conştiinţa publică. Atitudinea civică a scriitorului este arareori manifestă şi în cele mai multe cazuri implicită operei. Eu nu cred în apolitismul creator. Convingerile, oricât de bine disimulate în text, transpar în cele din urmă. Scriitorul vede până dincolo de evenimente, zăreşte sforile şi păpuşarii din spatele scenei şi nu poate rămâne indiferent.
Tendinţa puterii de a-şi subsuma orice realitate socială contravine principiului creator de afirmare a individualităţii eliberate de servituţi şi constrângeri. Puterea este inhibitoare pentru scriitor. Literatura nu se face la porţile Împărăţiei, în aşteptarea vreunei sinecuri, ci se adună din spaţiile nestrăbătute, spre a lărgi frontierele gândului şi sufletului omenesc. Obedienţa şi mecantilismul i-au costat scump pe cei care le-au făcut concesii. E adevărat, în istorie se cunosc şi cazuri când reverenţa făcută puterii n-a subminat valoarea operei literare, dar ea s-a motivat în contextul vremii respective. Nota triumfalistă care însoţeşte Eneida lui Vergiliu era pe gustul lui Octavian August şi i-a adus autorului latin o mică proprietate lângă Mantua, dar acest epos era resimţit ca necesitate istorică, pentru a sublinia tradiţia glorioasă a Romei. Servind, cu subtilitate, politica imperială, Mecenatul antic susţinea/ocrotea totodată, artele şi pe creatori. Spiritul modern, dezvoltat pe o largă înţelegere umanistă a lumii, a existenţei, se exprimă pe sine neîngrădit de comandamente politice ori sociale – adevăr care defineşte, în esenţă, relaţia scriitorului cu puterea. Dacă puterea tinde să limiteze, scrisul dez-mărgineşte.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Parafrazând o cunoscută zicere despre cultură – care ar fi ceea ce rămâne după ce ai uitat totul – literatura română contemporană este puţinul care contează din multul care există. Trecerea în noul mileniu a fost însoţită de o negare vehementă a valorilor deja consacrate, arbitrariul a câştigat teren în faţa judecăţii critice, un pragmatism feroce a cuprins scena literară dominată de clasamente anapoda şi deschisă frustrărilor de tot felul. De aproape două decenii ne mulţumim cu orbitoare spectacole de licurici şi, chiar dacă ne-am săturat de surogate, căutăm în continuare jocurile de artificii.
Cu toate astea, după anii ’90 am asistat la un reviriment al memorialisticii şi eseului, stigmatizate anterior; în mod cu totul surprinzător, deşi în formă excelentă, poezia a bătut, treptat, în retragere de pe podium, făcând loc (vai, ce prozaic!) romanului, unde s-au produs cele mai neaşteptate şi masive apariţii. Dramaturgia dă şi ea unele semne de revenire din buimăceala naţională, iar partizanatele şi exagerările sfidătoare ale criticii şi istoriei literare de-acum vor genera, cu siguranţă, un timp, nu prea îndepărtat, al îndreptărilor necesare.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Există, desigur, scriitori care îşi impun un anumit „program” de lucru – fie că plouă, fie că ninge, fie că e vreme senină. Este o modalitate de a-şi provoca starea creatoare şi de a fi productivi. După cum există şi spontanii, pentru care „străfulgerarea” momentului este mai importantă şi mai benefică.
Travaliul artistic are alţi parametri decât munca la strung sau alte activităţi cu orar fix şi norme prestabilite, de aceea este greu cuantificabil după ceea ce aplică oamenii îndeobşte pentru măsurarea efortului lor. Facerea unui poem este ca şi înălţarea unei catedrale, cuvintele au ecouri ce trebuie auzite, fiecare semn susţine un înţeles … Pe mine m-a urmărit mereu (de o viaţă, pot spune) imaginea/simbolul lanului de grâu care, la coacere, înainte de a se stinge, luminează în întunericul adânc al câmpiei după ce a foşnit îndelung… Unele adevăruri le găsim foarte târziu, când poate nici nu ne mai sunt de folos, dar ele trebuie spuse, rostite (chiar şi în gând) pentru ceilalţi.
M-a impresionat profund o afirmaţie a lui Márquez din mesajul de rămas bun de anul trecut, care mărturiseşte ce ar face marele scriitor dacă Dumnezeu i-ar mai dărui încă o fărâmă de viaţă: „Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică”. Timpul creator este al penumbrei roditoare, al aşteptării febrile, te absoarbe cu totul dacă nu ai destulă cumpănire şi răbdare. E un timp care te învaţă să pierzi fără să fii învins, să te poţi aduna din risipă, să simţi bucuria în tine şi să nu o trăieşti niciodată îndeajuns.
Urmează să închei pregătirea unui volum de poeme intitulat „Primăvara şi alte cuvinte”, din care am publicat deja în revista „Ramuri”, apoi să încep alcătuirea unei antologii de versuri selectate din cărţile de până acum, ce se va numi „Marginea de argint” şi va avea un studiu critic. Nu mai vorbesc de paginile de teatru şi proză, unde „exersez” constant etc.

2008, Craiova
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Tîrgul de amintiri
De cum se duce îngheţul, în oraşul C.
din Ignaria,
proprietarii de vise iau cu asalt
tîrgul de amintiri —
adună, scad şi împart
la temperatura plus realitate.
Chiar şi cei fără parale se pot alege
cu niscaiva răni peticite sau eşecuri
în viaţă.
Privesc, prin borta întîmplării,
caii de bronz ai cuvintelor
în buiestru,
piaţa de rouă, mişcarea fluidă a umbrelor
în continuă căutare…
Aici se cumpără amintiri şi uitări,
împotriviri şi speranţe;
aici mai marii urbei trag de sforile norilor
pentru a scutura
prosperitatea celestă.
Tîrgul de amintiri…
Într-un oraş din Ignaria, undeva
pe meridianele lacrimii!
(1999)

Declaraţie sentimentală

- Când mă uit la ţara asta a mea,
sfâşiată de râuri şi munţi
şi de tot felul de linii pe harta
în care parcă nu mai încape,
îmi dau lacrimile de spaimă –
îşi spunea luptătorul
în clipele sale de taină.
- Ţara mea, de departe, seamănă cu un peşte răpitor,
e pământul tuturor umilinţelor
pentru cei pe care îi apăr.
De aici, unde sunt, văd cohortele ienicerilor de azi
spălându-şi săbiile în rouă,
apoi cum se ridică, însângerate, câmpiile
urlând de durere...
Ţara asta a mea e ţinutul
nedreptăţilor şi al urii –
ţara asta este locul precar
de unde pleacă şi unde se-ntorc cei învinşi.
Ţara mea e o vacă de muls pentru unii,
iar pentru alţii – un vis.
Ea are de toate, dar nu pentru toţi.
Eu stau la hotarele ei şi veghez
să nu vină alţii s-o fure,
ca să ne-o furăm noi singuri în voie
şi fără pedeapsă.
E minunată nenorocita mea ţară,
cum alta nu există în lume
şi cred în ea cu preţul vieţii mele,
până la capăt,
fie ce-o fi!

Craiova, 2011

luni, 30 ianuarie 2012

Mircea Oprea


 
„...sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.”
    













                       
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Vrei să-ţi spun? Habar n-am care mi-i destinul! Habar n-am pentru ce m-am născut, ce caut pe-aici, în timpul ăsta şi nu în altul, în locul acesta, în animalul acesta. Nu-s dintre cei care s-au născut cu vreo misiune, nu-i treaba mea să fac binele altuia şi, cu atât mai puţin, să accept mântuirea de la altul! Habar n-am care mi-i destinul. Dacă alţii şi-l ştiu, treaba lor! Da, am opţiuni; aici nu pot minţi pentru că opţiunile sunt la vedere. Dacă trec peste „opţiunile” impuse, cercetate de Gabriel Liiceanu în Despre libertatea gravitaţională (sex, rasă, epocă, loc, ascendenţă, limbă), opţiunile mele încep cu nu şi sunt cele care-mi dau personalitate, vizibilitate între ceilalţi. Da, prin ce mă deosebesc de alţii, văd că eu am opţiuni: sigur am opţiuni! Când, totuşi, din laşitate, spun că am aceeaşi opţiune majoră, esenţială, cu a altuia, aceea nu-i opţiunea mea, ci este un compromis, o slăbiciune de care mi se face ruşine de mi se stinge oglinda.

 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Formal, e un debut în presă, altul în cenaclu, altul în volum. Poţi muri înainte de oricare, fără a supăra pe nimeni. Probabil mai e un debut, real, prin care intri în conştiinţa cititorilor, a confraţilor, a criticii. În termeni gravi, eu n-am debutat încă, doar mi-am pierdut puţin virginitatea… Scriu din adolescenţă, nu este gen pe care să nu-l fi ratat, şi încă n-am trecut de „primele încercări literare”. Scrisu-i lucru bun: te obligă să ţii mâinile pe masă, lumina aprinsă!

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. „Drumul până la prima carte”? Infernal de greu: l-am greşit de câteva ori, l-am reluat, oricum m-a costat prea mult, motiv pentru care este o lungă distanţă până la următoarea carte şi tot aşa. Greutăţile de a publica (pentru mine) m-au lecuit să insist, m-au scutit de a mulţumi cuiva (mamei, lui Dumnezeu…), m-au scutit de binevoitori şi sponsori cărora şi lor ar fi trebuit să le mulţumesc. Toate astea mi-au tăiat cheful să public, nu şi să scriu. La urma urmei, scrisul este boala şi leacul, pe când a face cărţi e doar o meserie.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Vârsta mi-ar da dreptul să mă alătur (fals) cui aş vrea. Mi-aş găsi uşor martori din generaţie care să mă susţină (mai ales cei morţi); buna creştere (a lor şi a altora) m-ar lăsa să-mi arog orice filiaţie... Cunosc puţine despre „contemporanii” care scriu (care publică, mai exact), cu atât mai puţin ştiu despre grupări literare, deşi am trecut şi eu prin câteva, fără să simt vreo afecţiune pentru una, alta. Aceste grupări le văd (ce bine îmi pare că greşesc!) formale, fără esenţă, ca un fel de rubedenii de complezenţă… Dacă e nevoie, la rigoare, aparţin Înzeciştilor. Ahoe! Asta, despre grupări. Cu oamenii e altfel. Aş putea să-l respect pe Socrate pentru că a trăncănit fără să lase ceva scris de mâna lui; aş putea să învăţ de la Darwin umilinţa amânării operei; aş putea să învăţ de la Freud cum se tratează oamenii de obsesia de ei înşişi; aş putea să-l copii pe Charles Fort dar… Această credinţă este tot atât de răspândită ca şi cea referitoare la fantome şi la vrăjitoare, pe care doar superstiţiosul o mai neagă astăzi. …Viaţa mea, ca om (!!), mi-au influenţat-o (întotdeauna în rău) cei care au condus ţara asta, lumea, şi pe care nu i-am strâns de gât la vreme pentru că n-am avut curajul să-mi asum un eroism ilegal, ci doar să-l gândesc. Asta-i şi singura libertate reală: a gândi cu gura închisă! Cum ţi-ai exteriorizat gândul în vreun fel, îţi asumi şi riscurile! Ca scriitor, mă atrag cei care au puterea să nu scrie (eventual, să nu publice). Dar m-am ferit şi prin lectura rară, iar cât am citit, am uitat repede, şi am avut grijă să nu-i iau în serios! Ştiu puţine despre biografia mea, despre evenimentele ei, să mă întreb care ar fi, din întâmplările unei vieţi arbitrare, Evenimentul, doar dacă nu cumva eu însumi (ca persoană) sunt chiar acel eveniment, chiar acel accident al biografiei mele. Înţeleg că sunt cineva doar în măsura în care-s altul decât cel dorit, cel aşteptat de ceilalţi!

 5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Eu stau foarte prost cu conştiinţa: conştiinţa mea e negativă, demolatoare şi îşi porneşte opera din interior. Nu-s interesat de „raportul dintre cetăţean şi scriitor” pentru că-s un cetăţean (mai degrabă, un ins) care nu-i bun de exemplu şi pot fi astfel tocmai pentru că ceilalţi au conştiinţă, mă rog, alta decât a mea. Dacă, aşa, de departe, sunt confundat cu un cetăţean, n-am nici o vină! Cât despre scriitor, ce să-ţi spun, iar ţi-ai ales greşit exemplul! Altfel, scriitorul, ca artist, a fost dintotdeauna în relaţii bune cu puterea, în măsura în care au avut ceva de câştigat unul de pe urma celuilalt! Da, netrebnică tagmă şi scriitorii: la fel ca hingherii, ca academicienii, ca groparii şi la fel ca parlamentarii! Dar mai sunt, în toate tagmele, şi din ăştilalţi cărora le-a mirosit urât şi-n comunism, le pute şi-n democraţie şi văd în putere numai impostori! Ce să construieşti cu otrăviţi ca ăştia?!

 6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Am privilegiul că nu cunosc literatura română contemporană decât prin exemplele ei proaste, vii şi intens mediatizate (nu m-am putut feri să n-o aflu), aşa că cine m-ar crede dacă aş lăuda-o! Dar, dacă socotim că suntem într-un mileniu oarecare din cele vreo patruzeci în care domnul Jourdain tot face proză, de ce n-am spera acum, când intrăm abia în mileniul al treilea de creştinism că… În rest, eu sunt contemporan cu literatura bună a lumii din toate timpurile.

 7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu ştiu dacă există un timp pentru „creaţie”, eu n-am timpul ăsta, sunt ocupat cu altele, cum ar fi, de pildă, respiratul zi după zi, să nu scap vreuna. Cât scriu, scriu că altfel crăp. O „nouă” carte ar fi cea dată spre publicare cu vreo şapte ani în urmă (proze scurte), şi ar fi şi alte „noutăţi” la care lucrez de zeci de ani. Totuşi, scriu. Scriu greu, o pagină la trei, patru zile, dar am şi nopţi inspirate când rup uşor, dintr-o suflare, tot ce am scris într-o lună.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

MIRAREA DE VOI
(fragmente)

Cumpăr încă un loc de casă, mai cumpăr o vie şi înc-o vale cu dealul ei, adun spaţiu pentru că vremea, ca amanta de inimă, nu se cumpără, nu se vinde, ci te alege ea ca apoi să te răpună din milă în plin peisaj, sub dealul cumpărat de tine şi care, agăţat de orizont, pernă-ţi stă la căpătâi.

Împietrit cu ochii în coala albă de hârtie ca formă abstractă a aşteptării celuilalt – pe-o parte, a pândei de mine – pe alta: faţă şi faţă pe acelaşi trup, Ianus şi Ianus în chip sublim. Foaia albă de hârtie, chipul meu cu două feţe.

M-am săturat de vremea probabilă pe care, fără pic de grijă, tot altul mi-o prevesteşte lăsând peste mine să cadă şi frigul şi ploaia, ba nici de trăsnet nu mă fereşte. Gata! Îmi fac serviciul meu de meteorologie, să am şi eu vreme bună, să vină şi timpul meu, timpul meu cu cer senin.

Ce să vă arăt, ce să vă spun? Tot ce-i de văzut am expus în vitrină: trupul acesta trecător, nărăvit de patimi şi strunjit de boli, ciobit de vreme – iată chipul meu. Doar aşa mă ştiţi, tocmai prin acea parte din mine de care aş fi vrut să vă apropiaţi cât mai puţin, partea de care şi eu vreau să scap, chipul de care şi eu mă ascund.

Ce faci tu când cutezi mai puţin, mai cu teamă de cât îţi cere păcatul cel greu să-l înduri? Ce face becisnicul topit la flacăra urii sale ca un muc de lumânare? De unde, el, noaptea, ajutooor…

Ruşinat, veştejit de ani, adevărul meu cel firav se lasă umilit şi călcat în picioare fără să vă fulgere, fără să vă cosească din glezne când îi râdeţi în faţă. Până şi eu, tutorele său, mi-am luat mâna de pe el pentru că aveam, cândva, o părere mai bună despre adevăr, despre puterea sa!

Iluzia că-s tânăr, încă, mi-o dau mai degrabă viciile, nu virtutea. Iată, viciile se-arată vrednice la orice vârstă, nu şi virtutea care, la tinereţe-i falsă iar la bătrâneţe-i sinceră pe câtă-i vulpea de vegetariană.

Şi faptul că îţi afli semenul după chipul unui trup, chip şi el primit din părinţi, şi nu după mintea ta ori după suflet, ar trebui să-ţi spună ceva, să rămâi de veghe, cu ochi bănuitor pe drumul din zare. Semenul meu după trup, doar trupul meu ţi-l arăt…

Ador începutul de an: cu resturile rămase de la revelion, arunc la găleată şi promisiunile zilelor dintâi ale anului trecut, să le schimb cu altele, proaspete, ce mă vor ţine viu încă un an, ca apoi să le arunc şi pe astea lângă cozonacul abia început.

Mai trec prin centrul vechi, pe lângă Adormirea Maicii Domnului cu clopotniţa bine înfiptă sub timpul rămas locului, martor peste ceasul statornic şi sfinţit. Mai trec pe-aici, să-mi potrivesc şi eu la mână ora întotdeauna fixă.

Cum i se dă livada cu poama ei celui ce nu ştie un măr să dăruiască? Aceeaşi mână de risipitor dă frumuseţea în seama vreunui suflet uscat care nici parfumul unui zâmbet nu ştie în urmă să lase.

E vânător, are puşcă, şi mănâncă ce vânează. I-am spus ce cred despre el, cum şi cât îl preţuiesc, şi a părut surprins de parcă, după detunătura armei, i-au rămas în palmă alicele din vorbe iar puşca goală a plecat s-alerge vânatul.

Ideea agilă, zveltă, ideea cea proaspătă şi demnă de spiritul tău o afli oriunde ar fi, o descoperi ca pe fecioara din vecini: e binevenită oricând printre invitaţi la onomastica ta, dar fără părinţi!

Dintotdeauna am rămas surprins de cum şi canaliile pot zâmbi, cum pot glumi, uneori având chiar şarm. De unde se vede că şi o canalie e om de lume, mai cu talent decât cel de treabă.

Adăpostiţi în moschei, musulmanii au părţi din zi în care par să nu facă nimic. Aparent, sunt într-o tihnită şedere, în contemplare, ca şi cum şi-ar lua răgazul să-l pândească pe Allah căruia, altfel, n-au nimic să-i spună, nimic să-l roage, îi stau numai în preajmă, ferindu-se aşa de relele de afară. Am văzut asta în Moscheea Albastră, la Instanbul.

În pădurea cu copaci strâmbi, sub topor cad mai întâi puţinele exemplare drepte, bune pentru cherestea, sacrificarea lor reinstaurând şi estetica locului care pune preţ pe cioate şi noduri.

În urma păsării prăbuşite – o dâră pe cer, până se lasă amurgul… Ce rămâne în urma gâzei luate de vânt şi înecate în val? Dar ce poate fi scrisul mai mult decât opera lăsată de prăbuşirea unui om? O dâră pe cerul în amurg...

Mâinile mele, mâinile mele ca nişte broaşte gata să sară alandala după un instinct obscur, de nestăpânit, de neaflat, ca şi cum ar urmări partitura secretă a unei simfonii îngânate doar din degete, mâinile mele cântă alt cântec decât ştiu eu să cânt.

Mă doare nesiguranţa mea în tot ce vă spun şi mă tem, mă tem că voi trăi şi vârsta să neg, să reneg, tot ce-am crezut că am înţeles până atunci.

Mă strecor ca un fum de ţigară printre şirurile mele de vorbe, mă strecor precum ceasornicarul între rafturile cu piese şi scule: aleg, montez, desfac, refac, întorc arcul şi ascult: Ticăie maşinăria şi fără mine? Atunci poate ieşi în lume!

Mă muncesc zi şi noapte, trudesc din greu până să dau trup de lumină unui gând, unei spaime, iar curcubeul, priviţi, spaima mea arcuită în culori peste voi nu-i decât o reuşită de moment ce nu rezistă nici până-n amurg.

Da, vei urî normalitatea şi cumpănirea altuia când tu nu te vei mai înfiora de soarele zilei, de liniştea din toiul nopţii. Să urăşti fiinţa altuia, de teamă că cineva, undeva s-ar simţi bine fără să-ţi fi cerut voie, fără să se teamă de tine, fără să te ştie, o boală pe gustul schizofrenicilor la modă care mai au şi puterea, puterea legitimă, la mâna lor.

Aflaţi aici şi fraze fără sens? Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de incoerenţă! Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că, în bună parte, nici viaţa n-are sens. De ce să-mi cereţi mie mai mult decât cereţi lumii înseşi?

Da, sunt un infractor: decât plăcuta ipocrizie a vorbei de bine, prefer ironia care mă acuză alături de voi, gluma de braconier în faţa complezenţelor, gluma apăsat vinovată, demnă de pedeapsă!

Aplecat de cucernica mea îndoială, atâta m-am rugat la Maica mea de pe perete să-mi dea o mână de ajutor până i-a apărut a treia mâna în tabla de argint sfinţit…

Botoşani, 2012

duminică, 29 ianuarie 2012

Petre Popa


 

«Harul nu trebuie trecut la noţiunea de « second-hand » şi atâta timp cât dorim să rămânem în sfera relaţiilor interumane calitative, faţa literaturii trebuie să păstreze urma de soare.»










Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
-  N-aş vrea să fiu înscris în lista celor care cred orbeşte în destin, dar nici nu prea am argumente să neg că lucrurile esenţiale sunt prescrise. Modul, cota de participare a individului la depănarea ghemului pe care i l-a dat EL,  poate vorbi şi despre opţiune... Azi, noţiunea « destin scriitoricesc », formulele « scriu pentru că pot scrie » şi « scriu pentru că nu pot să nu scriu » nu ne mai interesează atât de mult. A dispărut misterul din jurul scriitorului de odinioară. Eu fac parte din  generaţia fericită, cu  acces la marile valori naţionale, dar şi contemporană  cu personalităţi care au revoluţionat viaţa literară, au influenţat istoria. Mă gândesc la cei torturaţi, umiliţi prin minele de plumb de la Baia Mare, Aiud,  Siberia, dar şi la  « generaţia de aur » care a schimbat faţa scrisului românesc.. Harul nu trebuie trecut la noţiunea de « second-hand » şi atâta timp cât dorim să rămânem în sfera relaţiilor interumane calitative, faţa literaturii trebuie să păstreze urma de soare.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
- Nu ştiu dacă m-am gândit să fac literatură în mod special. Descifram ca să încifrez. Citeam pentru a descoperi omul din mine. Curiozitatea şi mirarea mă mişcă spre alte orizonturi, chiar dacă scrisul nu poate schimba prea multe. El concentrează numai energia care naşte energii.  Am început  să scriu când am început să-mi respect dezacordul faţă de lumea care mă înconjoarpă, fără să-i afectez armonia. Cred că iubirea are faţa pe care o cunosc eu şi mă mă bucur când cineva se regăseşte în ea. Primele încercări erau date sub nume străine, fapt care m-a ajutat să cunosc impresia neangajată, să mă afirm  fără a fi atacat. Toate au rămas pentru mai târziu.

 3. Care a fost drumul până la prima carte ?
- Am deschis sertarul şi  pentru alţii, când aveam de două ori mai multe poeme scrise decât numărul celor adunate în prima plachetă de poezie « Rădăcinile aripilor », 1993, EUS, Chişinău. La fel ca şi mulţi semeni de-ai mei, (o parte nu recunosc) nu ştiam că e firesc să scrii altfel decât învăţam la şcoală şi nu arătam nimănui poeziile. S-a anunţat un concurs pentru debut la care  a fost selectat şi  manuscrisul meu. Aşa a apărut prima carte tipărită la tipografia din or. Tighina.  Păstrez şi acum notiţele la prima carte făcute de poetul V. Romanciuc, faţă de care am un deosebit respect.  El a fost primul poet care mi-a citit manuscrisul. Aprecierea şi obiecţiile dânsului au însemnat mult pentru mine.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
-  Dacă Om înseamnă în primul rând demnitate, respect, dragoste de neam, apoi părinţii şi mai târziu profesoara de română ( fiică de preot) mi-au risădit aceste calităţi. Cât priveşte literatura desigur Eminesu,  Alecsandri, Donici, G.Coşbuc care a intrat în suflet odată cu melodia cântecului « El-Zorab », fredonat de tatal meu, Dumnezeu să-l ierte. O. Goga, L. Blaga, N. Stănescu, Gr. Vieru , V. Vâsoţki, E. Evtuşenco, S. Gudzenco au venit mai târziu… Aş tot continua cu nume concrete, mai puţin pot spune despre curente, grupări, nu pentru că aş neglija importanţa experimentului, inovaţiei, dar nu am avut niciodată timp doar pentru literatură. Primele versuri, erau  nişte pasteluri pe care nu le mai am.  De ce ? Pentru ce ? şi în mijloc Visarea, acesta  este câmpul de gravitaţie  în care se împleteşte ca o liană  opţiunea în jurul destinului « şi apoi se face vers ».

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
- Nu ştiu ce să înţeleg prin expresia « gândire liberă ». Liberă de ce/cine ? Conştiinţa se formează numai din lucrurile netrucate  din casa, din strradă din şcoală, pe care le absoarbe o minte de copil. Un poet nu poate fi de preturindeni ci dintr-un spaţiu anume, altceva e să ajungă preturindeni. Am impresia că lumea contemporană acuma uită-descoperă-învaţă-inventează simboluri de care omenirea se va folosi mâine. (Asta merită să fie apreciat, pentru că până la descoperirea sticlei casele nu aveau geamuri.) S-ar părea că limbajul atrage mai mult decât mesajul. Ne tot plângem de ritm nebun, tot fragmentăm mesajele pentru a reuşi mai multe, dar parcă am tăia capul  balaurului : răsar tot mai multe neîmpliniri. Azi scriitorul, mi se pare, are mai puţină greutate în  politică şi aici aş vedea două motive : lipsa unor personalităţi complexe, ( politic neaservite) şi nivelul de cultură al oamenlor care vin în politică.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
- În primul rând veşnica « muincă de răsturnare »  apare mai pronunţată. Deşi, dacă în urma unei astfel de acţiuni n-ai găsit piatra de temelie pe care s-a zidit lucrarea, nu ai descifrat » cifrul zidarilor »,  pur şi simplu te demolezi pe tine. Numărul mereu crescând a celor care scriu, numărul de experimente, , descoperiri sau ipoteze, care dau frâu imaginaţiei, tottdeauna au dat naştere anumitor curente, instrumentele literaturii rămânând cuvântul şi emoţia. Dacă separăm emoţia de cuvânt atunci lucrurile sunt posibile şi au dreptul la viaţă numai că se vor înscrie în alt domeniu decât acesta despre care discutăm. Dacă e să vin mai de acasă :  literatură română contemporană, la frontiera mileniului III,  mai ales genul poeziei, o găsesc deosebită în contecstul literaturii altor popoare , aşa cum mi se arată literatura contemporană din Basarabia în contextul literaturii române de azi, la capitolul sincerităţii mesajului, îmbibat cu trăiri complexe.

6.  Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
- Timpul frământărilor este timpul pentru creaţie, cât priveşte programul îşi are şi el rostul. Să zicem ai o lucrare aproape gata şi ai prins o editură care manifestă interes,  desigur te vei programa să închei într-un anumit termen lucrarea, altfel ai fi un om neserios. Astăzi cam toată viaţa ne esste programată şi nu mai tolerează nimeni scriitorul cu capul (doar)  în nori. Totuşi, cred că o anume stare de spiri, momentul  inspiraţiei, sun, condiţii care  dau scrierii o altă valoare. La ce lucrez ? Ar ieşi să spun dacă sunt « programat ». Sunt prins de proza dirijării unui teatru din or. Soroca, care nu iartă dacă pierzi ritmul, iar pe masa de scris stau pagini de poezii pentru copii, de  publicistică,  proză scurtă, şi, desigur, un volum de poezii care s-ar putea să apară în primăvară, concomitent cu poeziile pentru copii.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.




INIMA

Acuma ştiu
De ce - pentru ce
m-au născut părinţii.
De multă tăcere au devenit
Două cimitire de cuvinte, care
Aveau nevoie de-o cruce grăitoare.
Ei n-au putut,
nu au vrut,
n-au ştiut
să rostească...
Aveau nevoie de  gura de
după geamul de gheaţă al tăcerii
prin care cuvintele lor
să nască aburul poeziei,- 
cel care  conturează
ochiul străveziu de la geam
prin care lumina
priveşte la singurătatea mea
goală, cum
ea, singurătatea se uită
la chipurile de fum
de dincolo,
chipuri care seamănă
cu mine, cu voi,
cu cei orbi, cu cei muţi,
cu cei mulţi, cu cei goi...

Mirajul e spectacolul
cel mai frumos,
(trebuie să povestesc)
acolo s-a inventat iubirea
care nu poate muri,
ci doar schimbă inimile.

Transplantul de iubire-
primul
transplant  reuşit,
în miezul inimii,
pentru care
sângele este
viaţă, moarte
şi sărbătoare.          

Bălţi, 2012

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Darie Ducan


 
"Oficial, prima carte a mea, Funingine pe rană, a apărut în 2003. Aveam 15 ani. Publicasem în presă înainte şi în câteva antologii care acum mai au doar o relevanţă de document. Această carte nu îmi mai place şi nu mă mai reprezintă pe mine, cel de acum, de la 23 de ani, dar pentru un debut la 15 ani consider că e mai mult decât onorabilă. Versuri cam eseniene în faţa cărora surâd ca un îmbatrânit la masa de scris ce mă aflu."




1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Dacă vă referiţi la biografismul din literatură şi la literaritatea/literaturitatea vieţii, da, joacă un rol fundamental. Eu locuiesc mai mult pe cartilagiile dintre ele. Uneori ajung să simt că destinul e mult mai important decât opţiunea în ceea ce priveşte literatura mea. Opţiunea contează numai dacă e subdivizionară destinului. Dacă e în afara lui devine stilistică. Opţiunea e o opinie. Anticii opuneau opiniei adevărul. Dar adevărul personal nu e morga aia acrită şi fixă, intangibilă, „nemurirea sufletului”, sintagmă devenită groaznică!, ci e faptul că ştii cine eşti şi cine vei fi. E cam greu să fii foarte radical câtă vreme eşti în curs de scriere a unei opere, câtă vreme eşti prinsul ei, dar nu pot să nu mă leg de întrebarea dumneavostră la modul literal: ce rol au jucat( joacă) acestea în viaţa mea? E un joc, o joacă. Sau nu e. Spirt, de exemplu, cartea mea, nici nu mai ştiu dacă e un exerciţiu de opţiune sau unul de destin. S-a epuizat carteal, în Facultatea de Litere m-a oprit cineva şi m-a rugat jenată să îi scriu o dedicaţie pe o copie xerox a întregului volum. Lucrul acesta mi-a înmuiat picioarele ca eroilor dostoievskieni, umiliţi şi obidiţi. Nu am înţeles nici până astăzi dacă originalul e opţiunea şi/sau copia xerox e destinul sau invers.
   
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Oficial, prima carte a mea, Funingine pe rană, a apărut în 2003. Aveam 15 ani. Publicasem în presă înainte şi în câteva antologii care acum mai au doar o relevanţă de document. Această carte nu îmi mai place şi nu mă mai reprezintă pe mine, cel de acum, de la 23 de ani, dar pentru un debut la 15 ani consider că e mai mult decât onorabilă. Versuri cam eseniene în faţa cărora surâd ca un îmbatrânit la masa de scris ce mă aflu. Desigur, dacă nu aş fi evoluat nu aş fi putut vorbi despre această primă carte cu o detaşare străvezie. Din ce scriam atunci puteau sta în carte la fel de bine cu totul alte poezii, nu neapărat acestea. Cam aşa stau lucrurile, rezumativ despre prima mea carte. O lansasem în oraşul meu natal, Târnăveni, şi erau sute de oameni în sală. Acesta e, de fapt, debutul, amintirea acelei săli. Şi încercarea mea de a nu uita oamenii de acolo, dintre care unii acum sunt morţi, foşti profesori,colegi care s-au risipit etc.
        
3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Nu a fost niciun drum, a apărut pur şi simplu aproape inconştient. Ştiu drumul de după lansarea ei. M-am trezit ca după nuntă într-o cameră plină de flori şi m-am apucat să cheltui banii boem.Şi îmi lăsasem plete într-un liceu în care acest lucru era pasibil de puşcărie.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Aş putea spune că m-au influenţat, şi de acest fapt mi-am dat seama abia mai târziu, mai mult oameni fără legătură cu literatura. Bunicul meu, Ioan Tarţa, de exemplu, un om extraordinar tocmai prin faptul că suntem diferiţi şi totuşi foarte asemănători. El m-a influenţat. Literar vorbind nu am avut modele, ci am avut prieteni, am avut şi am prieteni, şi mă străduiesc să îi privesc prin literatura lor. Nici acum nu am modele deşi preţuiesc mulţi scriitori din diferite generaţii. Lucrul interesant e tocmai acesta : viaţa face literatura, dar viaţa o şi influenţează, mai mult decât literatura altuia. În această nuanţă e, poate, ADN-ul.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Acum câţiva ani credeam în politică şi aspiram la a face ceva în acest domeniu, până când m-am dumirit cum stau lucrurile în ţara noastră, care nu are politică, ci numai un cuantum de sosuri subterane în eterna căutare a unei fripturi. Friptura în sânge nu e totuna cu scrisul cu sânge, aşa că pe prima le-o las altora. Cred că raportul nu trebuie să fie unul de egalitate. Cred că scriitorul impune regula, nu cititorul. Bine, dacă vrei să fii Pavel Coruţ, scrii despre gogoşari şi te bucuri de o decenţă a omului care nu face rău. Iar dacă tu impui regula, să considerăm că termenul cetăţean se identifică şi cu acela de cititor !poţi trasa tu o opinie la care să subscrie mai mulţi. Oricum, a fi lider de opinie nu mai e demult un lucru cu care să se mândrească scriitorul român, cu câteva excepţii. Probabil, vorba lui Ionescu, viitorul (adevărul) e-n ouă. Cât priveşte relaţia scriitorului cu puterea, suntem prea bizantini ca să avem buze pentru acest subiect. Avem doar practică.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

 Din sala motoarelor nu se prea vede cerul. Pare onorabilă dar încă prea preocupată de anexele ei gospodăreşti, uneori, din păcate, mai mult decât de centrul de greutate. Un fapt din ultimul timp, care îmi confirmă ce mă obosesc de mulţi ani să spun, e acela că autorii dau valoare unei edituri, iar nu editura, în sine, fiindcă e mare, scrie traseul semnatarilor prin literatură. De altfel, răsfoind de curând o carte de cronici despre debuturile altora, a lui Al. Piru, mi-am dat seama că mai mult decât jumătate dintre cei existenţi acolo, vorba tatălui meu, la insectar, sunt astăzi nişte iluştri anonimi, cu toate marile edituri care le scoteau cărţile. Generaţia 2000, promoţia aceasta nou apărută a ei, şi-a dat seama de acest fapt. E un semn de maturizare la care nu mă aşteptam şi care mă bucură nespus. Totuşi, nu mă bucur ca şi când ar înceta să mai conteze ştaiful în lumea literară - oameni complicaţi !- ci normalitatea unei literaturi bine scrise, dincolo de gusturi şi curente. Nu e bine niciodată să te bucuri de ceva ce fac scriitorii.
          
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Problema timpului de creaţie e ceva mai complicată. E ca şi când ai munci să obţii puncte, prezenţe, e vorba despre un timp pe care oficial nu îl ai, trebuie să îl inventezi, să iei din orele de somn ca să scrii, treaba ta cum, dar să scrii. Lipsa timpului nu e o scuză. Cât priveşte un program, da, el există, mai mult sau mai puţin conştient, cu abaterile de rigoare, nu de puţine ori ele esenţiale în scrierea celor mai bune cărţi. Dar niciodată nu există o reţetă şi cred că tocmai acest lucru mă face să nu renunţ la scris, faptul că de fiecare dată e altfel. Cărţile la care lucrez în ultimul timp ţin de proză. Dar şi de poezie şi de dramaturgia mea, lucrez la mai multe în acelaşi timp şi, la un moment dat, una simte că trebuie să facă un pas înainte. Cărţi noi vor apărea în acest an, 2012, de teatru şi de poezie.
         
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Greşelile naturii
 
Dintre greşelile naturii probabil numai pe unele
ai să le-nveţi.
Se lipesc timpanele unul de altul
la prea mare tăcere/ dreapta e căptuşeala stângii
şi le auzi frecându-se
până iei foc.
Atunci înţelegi ce suficient
îţi eşti hrană, armată şi semeni,
religie şi cont bancar.
 
Din cele zece porunci
nouă sunt mătreaţa
aceleia pe care o încalci.
Şi porunca trăieşte.
Şi poruncii îi creşte păr
pe care îngeri cretini
îl împletesc de-a lungul
balustradelor facultăţii
unde vii doar să mă vezi.
 
Îţi pare rustic totul
şi ciobănesc, treptele scărilor
coboară creierul alarmant şi,
când se lovesc de un perete,
în el e o doză premeditată de exactitate.
 
Dintre greşelile naturii probabil numai pe unele
ai să le-nveţi,
de ce face vinul muşte
dacă nu e primul cadavru
şi dacă e de ce vine din apă.
Acestea nu le vom afla
decât când sâmburi de piersică
le vor apărea poruncilor
şi piersici încercănaţi
vor creşte din greşeli
astfel încât cuplurile vor fi
ei şi piersicul.
 Bucureşti, 2012

vineri, 27 ianuarie 2012

Dan Dănilă


"De când presa e liberă, am și eu răbufniri etice, chiar patetice uneori, dar ele se pierd în vacarmul de voci și tonuri încrucișate în toate direcțiile; mi-am dat seama demult că la fiecare revistă, pe fiecare blog sau site de știri de la noi există câțiva căței de serviciu care servesc anumite partide sau „grupuri de interese” și care transformă orice schimb de idei într-o bârfă ordinară, în scandal și bășcălie. Nu am timp să lupt cu morile de vânt, am ceva mai bun de făcut decât să mă cobor în cloaca unor false comentarii. Dacă eseiști de talia lui Pleșu sunt agasați de trepădușii și pupincuriștii blogurilor, alții renunță mult mai repede să-și expună ideile în spațiul virtual. La noi, intelectualii au în general o faimă proastă, sunt văzuți deformat și de aceea prezența lor în politică este mai mult decât riscantă. Dar fiecare carte, chiar și de versuri, conține destule opțiuni morale, politice și estetice pentru a contura un anumit profil cetățenesc, fiindcă nu te poți izola de problemele vieții cotidiene."

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Cred că e foarte bine că nu știm exact în ce măsură suntem predestinați să facem anumite lucruri și în ce măsură ne alegem singuri drumul în viață, pentru mulți ar fi un motiv în plus de orgoliu, sau dimpotrivă, de regrete tardive; probabil că așa numitul destin ține în primul rând de origine, de genele pe care le primim și de spațiul cultural de formare, de oportunități. Dar un talent înnăscut nu trebuie să ducă neapărat la o carieră creatoare sau artistică, eu sunt sigur că fiecare om are anumite talente ascunse, care fără un mediu propice și fără voință, se pierd în neant. Deci, e o problemă absolut individuală, care ține uneori și de noroc.
În cazul meu, pot să spun că am trăit de mic printre cărți, părinții mei fiind profesori, iar mama mea, care se trage din familia Humuleșteanului, avea multiple daruri, cânta, dansa, picta, povestea și recita, în așa fel că ar fi putut îmbrățișa aproape orice carieră artistică; de la tata, ardelean, am preluat rigoarea și seriozitatea, respectul pentru tradiție și pentru spațiul rural în care mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei. Eu trebuia de fapt să devin artist plastic, dar ceva m-a (re)direcționat spre literatură.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Cred că am scris primele versuri (de dragoste) pe la zece ani, în stilul lui Coșbuc, dar de abia în liceu am început să umplu caiete cu simulacre de poezie, alternând între modelele Blaga, Bacovia și Eminescu... în 1972 am publicat mai multe poezii în revista „Sunet și culoare” a Liceului de artă din Sibiu, iar în 1973 am publicat o primă poezie în revista sibiană Transilvania, cu sprijinul lui Ion Mircea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Am debutat foarte târziu în volum, deși publicasem sporadic în Transilvania, Luceafărul și Amfiteatru;  în 1993, când aveam deja 39 de ani, mi-a apărut cartea de versuri „Dintr-un sertar”, la editura Thausib din Sibiu, cu ajutorul lui Ion Mircea. Numele nu e ales întâmplător, erau versuri păstrate peste ani, la care s-au adăugat și niște creații mai recente. Astfel că nu am fost niciodată încadrat în generația optzecistă, de care țin din punct de vedere strict biologic. Poate că aș fi debutat mult mai devreme dacă nu aș fi fost agasat de permanentele cerințe ale unor versuri patriotice sau sforăitor-propagandistice, cerințe cărora am refuzat să le răspund.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
În Sibiu am avut norocul să-i cunosc pe Ion Mircea și pe Mircea Ivănescu și să particip la cenaclurile locale Transilvania și Radu Stanca; scriam și aș fi scris oricum, chiar fără apropierea lor benefică, dar ei mi-au dat probabil imboldul necesar și m-au încurajat, cu tact și delicatețe, fiindcă modestia mea patologică avea mare nevoie de asta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Până în 1990, a face politică în România însemna pentru un scriitor să joace în strună comuniștilor, deci nu se punea problema dacă erai un om onest și cu capul pe umeri, nedispus să te vinzi; rămâneau doar micile satisfacții ale textelor și subtextelor care reușeau să înșele cenzura. De când presa e liberă, am și eu răbufniri etice, chiar patetice uneori, dar ele se pierd în vacarmul de voci și tonuri încrucișate în toate direcțiile; mi-am dat seama demult că la fiecare revistă, pe fiecare blog sau site de știri de la noi există câțiva căței de serviciu care servesc anumite partide sau „grupuri de interese” și care transformă orice schimb de idei într-o bârfă ordinară, în scandal și bășcălie. Nu am timp să lupt cu morile de vânt, am ceva mai bun de făcut decât să mă cobor în cloaca unor false comentarii.
Dacă eseiști de talia lui Pleșu sunt agasați de trepădușii și pupincuriștii blogurilor, alții renunță mult mai repede să-și expună ideile în spațiul virtual. La noi, intelectualii au în general o faimă proastă, sunt văzuți deformat și de aceea prezența lor în politică este mai mult decât riscantă. Dar fiecare carte, chiar și de versuri, conține destule opțiuni morale, politice și estetice pentru a contura un anumit profil cetățenesc, fiindcă nu te poți izola de problemele vieții cotidiene.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
După 1989, literatura noastră a cunoscut un prim deceniu foarte febril, haotic aș spune, de adevărată erupție a libertății de exprimare, care a dus și la numeroase aberații... în ultima vreme, mai ales după intrarea României în UE, lucrurile s-au mai așezat, o parte din entuziasmul inițial s-a stins, dar încă nu s-a ieșit din zona experimentalului și a forțării cu berbecele a porților Parnasului. E normal că și critica literară a mileniului trei e depășită de avalanșa cărților publicate, dar rolul ei informativ și formativ e mult diminuat de anumite tendințe care nu-i fac deloc cinste. Problema găștilor și a grupărilor care se „ajută” reciproc nu e doar o vorbă în vânt ci o realitate despre care nu vreau să vorbesc aici. O soțietate fără prințipuri va să zică că nu le are. Dar există o așezare de durată a valorilor în care cred și care nu depinde de cei necinstiți cu ei înșiși și cu toți ceilalți.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Există un timp pentru toate, dar inspirația nu vine la comandă; când nu ai inspirație, citește marile cărți ale lumii și astfel ceea ce pare un gol de creație, se umple în mod miraculos cu idei.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Final 

Moartea din poem şi din imperiul vieţii
ca o rimă rară la un ultim vers. Dintr-o
dată totul s-a şters, s-a întors în călimară.
Ereţii pe cer rescriu definiţia unui zbor
fără pradă, tot ce clădim visează să cadă
cu zgomot asurzitor. Moartea omului de
zăpadă cheamă florile de cireş, cei aleşi
îşi coboară privirile să nu vadă când ieşi.
Mai uşor e să povesteşti visul decât viaţa
cu faţa întoarsă spre sine, când te iubeşti
într-o farsă reinventând paradisul. E bine
să creşti printre unităţi de măsură, printre
animale materne cu puii în gură. La ţară
e moartea uşoară, e viaţa mai viaţă afară,
abia apoi să citeşti cum se iese elegant din
poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacă poţi,
rima dă plopilor soţ, te leagă de cuvinte.
O ierţi mai uşor dacă e rea sau te minte. 

Germania, 2012, Leonberg

joi, 26 ianuarie 2012

Ion Toma Ionescu


 
« Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii. »






 
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Se spune că destinul ţi se dă de la naştere şi nimeni nu poate interveni asupra lui.
Poate pe alte străzi, nu şi pe uliţa mea.
Tocmai se asfaltase.  Drumul se desenase drept, se dărâmaseră câteva case,  bisericuţa legată cu cabluri, clătinată ca o corabie, fusese tractată  undeva mai în spate. Treceam cu vederea, crud, mi se părea că orizontul e  aproape şi-l pot atinge, dar cineva a avut ideea să  planteze odată cu pomii de pe marginea drumului şi un semafor. Eu purtam de-atunci ochelari cu lentilă groasă, tot timpul vedeam numai culoarea roşie. Unii spun că ăla era ochiul destinului, alţii susţin că era ochiul vigilent al securităţii.(Să fi fost securitatea… circulaţiei ?)
Nişte băieţi tineri, ofiţeri de vârsta mea, m-au scos din rând şi binevoitori m-au dus la sediu şi mi-au zis să privesc fix în ochii lor albaştrii până disting că sunt verzi (sau căprui după caz), şi să am încredere că se ocupă ei de destinul meu, mă învaţă ei culorile. N-am fost silitor, mi-au reproşat că nu vreau să colaborez, că sunt duşmănos. Unul mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a dat o palmă, apăsat. Abia atunci am văzut stelele, verzi.
La plecare, în dosarul meu, eu nu l-am văzut decăt târziu după 40 de ani,  îmi schimbaseră încadrarea la rubrica destin. Nu mai eram scriitor, ci în câmpul muncii la Fabrica de automobile.
Opţiuni: Mult timp n-am avut opţiuni, nu erau condiţii de zbor, n-am fost erou, am rămas pe linia de plutire.
Dosarul albaştrii, ultima mea carte, rejucând  acea întâmplare m-a eliberat, clarificându-mă într-un fel mie însumi

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

În 1971, după Tezele din iulie, cănd ni s-a înscenat un proces public, de fapt noţiunea exactă era «demascare publică»,  făceam parte dintr-un grup de tineri talentaţi, uşor zgomotoşi, nonconformişti ce ne manifestam în Cenaclul Liviu Rebreanu şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei, încurajaţi cumva de deschiderea culturală ce se manifestase până atunci, de accesul la lecturile adevărate, şi de patronajul discret pe care ni-l acorda revista Argeş, în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea lui Gheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al Cerna Rădulescu şi Cezar Ivănescu.
În timp ce barzii locali , mai în vârstă, se plângeau că revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea, nouă tinerilor ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitatea să debutăm acolo.
Odată cu demascarea publică organizată de securitate împreună cu Comitetul judeţean de partid, în făţa unei săli înţesate de elevi, studenţi si muncitori aduşi cu autobuzele din zonele industriale, redacţiile revistelor s-au  închis pentru noi ani de-a rândul. Am continuat să scriu citind uneori în cenaclu, aici aveam voie căci era « zonă liberă» pentru informatori. Călin Vlasie, prietenul meu mai tânăr, părtaş într-o anumită măsură la întâmplările din Dosarul Albaştrii, dar salvat de unele împrejurări ale vieţii, mi-a oferit şansa unui redebut  consistent în paginile revistei Calende, după1989.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Am tipărit prima carte, Pasărea ceţii în 1995, la o vârstă când alţii se lasă de scris, încurajat de acelaşi Gheorghe Tomozei. Tom a avut amabilitatea să-mi scrie pentru coperta a patra, câteva rânduri pe care nici acum nu ştiu dacă le merit pe deplin.


4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Fără îndoială toată viaţa am fost marcat de secvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film cănd ni s-a înscenat «flagrantul» şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând în mâna nesigură a comandantului securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut căteva clipe lungi,  gândindu-mă că gestul de a scoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi  putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăream pur şi simplu.
Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajul să rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atât de ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie de tragere împotriva noastră !?... În noaptea aceea, arestaţi la securitate, am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre care ne fuseseră luate să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Dimineaţă profesorul eminescolog a dat verdictul :
«În cel mai rău caz ăştia pot să strice limba. Aici e tot pericolul!».
Dintre prieteni, printre cei care au contribuit după 89 la recuperarea mea ca scriitor, îi număr doar pe cei care m-au publicat: Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Călin Vlasie şi desigur Gheorghe Tomozei.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Am un blog, Pasărea ceţii : http://pasareacetii.blogspot.com, accesaţi-l. Mă manifest acolo şi ca cetăţean, şi ca scriitor. Scriu pamflete vizând atât puterea, cât şi opoziţia. Stiu să mă autopersiflez, mă bucur de victoriile sportive, şi aplaud victoriile în literatură. Pănă la urmă, orice carte nouă este o victorie. Şi apar multe cărţi. Nouă nu ne-au lipsit niciodată valorile, dar  în zavera şi gâlceava care ne-a cuprins, pe câmpia largă a libertăţii de expresie, în dorinţa de a ne îmbogăţii, ne-am pierdut simţul umorului, nu mai ştim să ne bucurăm în comun, cultivându-ne doar simţul proprietăţii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Ce să răspund? Că mi se pare superficială, că încă nu au apărut cărţile de căpătâi, că selecţia nu mai funcţionează, că tirajele sunt mici, că susţinerea financiară şi desfacerea nu sunt asigurate, că găştile funcţionează după legea clanurilor şi dacă tot sunt clanuri, de ce  n-ar fi şi un serviciu al recuperatorilor de valori!?... Să vorbesc despre  postmodernim, despre post-post modernism, despre Nimic, la ce mai trebuie dacă tot vine Apocalipsa.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cât încă scriu, mai ales eu cu pauzele mele lungi,  niciodată duse până la capăt (pauzele), nu pot spune că există un timp anume pentru creaţie. Important e dacă rămâne ceva, fie şi o neîmplinire.  Un « program »,  slavă domnului că IT-iştii încă nu s-au gândit să omoare literatura cu vre-un « program de creaţie ».
Aştept să iasă de sub tipar Bursa îngerilor.
Am zburat cu Pasărea ceţii, după ea am tras cu un Glonţ de argint, am ajuns în cer la Bursa îngerilor şi firesc ar fi să mă întorc în Lut, ca să fie ciclul complet. Sigur voi schimba titlul ;  prietenului meu Virgil Diaconu nu-i place lutul, cică e învechit în poezie.
 Dosarul Albastrii, cartea aia nu se-nnumără, nu e cartea mea, s-a scris singură.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Semn de carte

umbra e
dinaintea mea
lunecând în nisipul albastru al ierbii
om de vânt
fără chip
crescut din trup

efigie
din care timpul
a nivelat
reliefurile

filă de carte
scrisă de înger
împingând roua
în hieroglife suspendate
şi înflorind aerul
precum coarnele unui cerb

la capătul zilei
noaptea muşcă din carne
literele se întorc
împletind pe trup
o cămaşă de zale
sufletul flacără
se zbate în colivie

nevazută ca o floretă
pasarea cetii
puncteaza-n asalt
tuşe
cu trandafiri galbeni

Porthartul cu dragoste

Claudiei Duminică


ţin în porthart
o bucată de asfalt rulată fin
covoraşul meu fermecat
cât un petec de cer senin

mi l-a dat zâna
o dată cu creta
(creta aia superdotată
prindea culoare după gând)

pe covoraşul întins
înşirase şotronul
şi fără griji ţopăia
urzind razele

m-a învăţat să desenez
în jurul gleznelor
am trasat cu albastru
conturul unui lac

apele s-au ridicat în genunchi

atunci am desenat o insulă
insula s-a rotit împrejur
risipindu-se
într-un norişor verde

ne-am înlănţuit în iarbă umbrele

m-a prins de încheietura mâinii
şi cu degetele mele resfirate ca nişte petale
a nisipit praful de cretă
curcubeu între sâni

râdea tot timpul

m-a pus să închid ochii
şi mi-a desluşit
învelişul de taină al culorilor

n-am mai deschis porthartul.
nu mai ştiu
dacă
funcţioneaza
vraja

Piteşti, 2012