Gheorghe Neagu

 

„Când am devenit conştient că datul natural al exprimării nu face două parale fără o cultură solidă, am început să citesc sălbatic, să văd, să învăţ şi să mă corectez în permanenţă.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

            1. Ce bine ar fi dacă un scriitor ar conştientiza care-i este destinul. În ceea ce mă priveşte cred că a contat ca dimensiune existenţială cum îi spuneţi dumneavoastră mai mult opţiunea. Iar acum când privesc în urmă la o distanţă de peste cincizeci de ani îmi dau seama că până şi opţiunea a venit de undeva dintr-o dorinţă de  comunicare cu semenii. Asta era senzaţia! Dar cine ştie dacă o senzaţie poate fi calată perfect pe valenţele destinului. De aceea în viaţa mea cred că dorinţa de a mă exprima a fost motorul care m-a făcut să fiu atent la cei din jurul meu dar mai ales să încerc să mă exprim într-un limbaj  care să-mi facă rostirea mai altfel decât acelui de pe stradă. Când am devenit conştient că datul natural al exprimării nu face două parale fără o cultură solidă, am început să citesc sălbatic, să văd, să învăţ şi să mă corectez în permanenţă. Au trecut cum vă spuneam peste cincizeci de ani de când tot mă străduiesc să fiu  scriitor  bun şi încă nu ştiu ce-am reuşit. Invăţ în continuare şi mă străduiesc să fac ceva ce-ar duce la apariţia unui scriitor  din trupul meu vremelnic şi adeseori doborât de poveri pe acest pământ.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

            2. Debutul unui scriitor se petrece cu fiecare carte,  cu fiecare volum nou apărut stârnind aceeaşi emoţie în cugetul lui ca la prima lucrare lecturată de altcineva sau de el însuşi în public. Cred că am debutat banal prin anul 1959 când la o serbare din satul meu natal Sofroceşti am ieşit pe scenă şi am recitat două strofe dintr-o poezie dedicată mamei mele Verginia care lăcrima şi se mândrea cu încropeala mea poetică. Pentru sătenii care au conştientizat de ce era mândră mama (majoritatea nu conştientizau) a fost mare mirare iar învăţătorul meu mi-a şi dat să învăţ pe de rost Doina lui Coşbuc, ba chiar să joc şi într-o scenetă cu tema zbânţuielilor lui Creangă prin lanul de cânepă la furat de cireşe. De atunci am tot ţinut-o langa cu poezia prin cenaclurile din oraşul Roman până când la liceu mi-a căzut în mână revista Ateneu condusă de Radu Cârneci. Şi i-am trimis un set de poezii. Mi-a publicat doar una. Oare ăsta o fi fost debutul? M-am aruncat apoi în vâltoarea vieţii culturale bucureştene, unde din provincialul nemţean ce eram am devenit uşor, uşor un spirit combativ, ba chiar turbulent al liniştitelor cenacluri ce se purtau în lumea dâmboviţeană.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

            3. Prima carte îşi are originea tot în vremurile de desăvârşire a studiilor în Bucureşti, când am tot fost purtat pe drumuri de Marin Preda, pe atunci director la Cartea Românească. Imi aduc aminte şi acum gestul maestrului Preda de a-mi lua volumul de nuvele şi a-l înmâna lui Nicolae Ciobanu, apoi al unui alt volum -tot de nuvele- lui Florin Mugur, dându-mi speranţe că voi avea parte de-o lectură cinstită. Până când Florin Mugur mi-a pus în faţă un referat al colaboratorului extern Matei Vişniec, care după ce mă lăuda că scriu o proză plină de suspans, asemuindu-mi lucrările cu Simenon şi Agatha Christie conchidea nonşalant că nu e publicabil. Trecusem deja la elaborarea unui roman pe care l-am dus lui Mircea Suntimbreanu, la editura Albatros. Mai corect şi mai curajos decât Preda acesta mi-a spus: „cum vrei mă, să publicăm un roman despre Transfăgărăşan în care soldaţii mor şi-s batjocoriţi de ofiţerii armatei Republicii Socialiste România. Dacă vrei îl chem pe tizul tău Alfred Neagu şi te băgăm într-un volum colectiv”. Am acceptat. Şi astfel din romanul  „Arme şi lopeţi” de vreo 270 de pagini mi-a apărut nuvela „Spinarea de piatră a Făgăraşului” de vreo 80 de pagini în volumul „Zece prozatori români” scos de editura Albatros. Era, dacă nu mă înşelă memoria, în anul 1978. Ce-i drept, spaţiul acordat nuvelei mele, de fapt reportajului meu literar, cum bine a remarcat Nicolae Manolescu felicitându-mi că l-am reînviat după un sfert de secol de absenţă, reprezenta cam o treime din volum, ceilalţi nouă prozatori, împărţindu-şi alte vreo sută de pagini .  Şi acesta a fost un debut, după care dezamăgit de ducerea cu zăhărelul practicată de Marin Preda până la moartea lui şi de pierderea celor două manuscrise dispărute odată cu el, m-am retras, fără a încerca să mai public mare lucru până după 1989. Au fost poate cei mai frumoşi ani când scriam în tăcere, nopţi de-a rândul fără să mă mai gândesc la publicare. S-au adunat  sute de pagini de sertar. Nu ascund faptul că în 1990 m-am dus cu acelaşi volum „Arme şi lopeţi” la Editura Militară, unde un colonel Răileanu mi-a zis: „cum să public un volum unde ofiţerii armatei române sunt beţivi şi-şi bat joc de soldaţii români”. M-a umflat râsul şi mi-am amintit de vorbele lui Suntimbreanu. În acelaşi an poetul Chiric de la editura Porto-Franco mi-a propus ,într-o vizită pe care a făcut-o la Focşani, să public „Templul Iubirii”. Şi acesta a fost un debut. Şi tot un debut a fost şi publicarea volumului „Arme şi lopeţi” în editura  Zedax.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

            4. Succint gruparea literară care m-a marcat a fost cea desprinsă din cenaclul literar Relief românesc de la Casa de Cultură Turturele din Bucureşti, grupare ce s-a intitulat sec „π” din cauză că erau foarte mulţi studenţi la matematică. Mă mândresc şi mă simt onorat că am fost în compania lui Cristian Tudor Popescu, Livu Ioan Stoiciu, Cristian Şişman, Constantin Namora şi a multor altor tineri care sătui de”sicriele literare” cum le spuneam noi lui Albu şi celorlalţi de la Relief Românesc,am plecat in corpore la Casa de Cultură al lui Nicolae Lagu de pe lângă ,,Uzinele 23 August,,. Aici am intrat în conflict cu Adrian Păunescu ,care era la început de formare a cenaclului şi care a cerut să fim evacuaţi din sala de spectacol, mai precis să fie evacuat doar colegul Mihai Grămescu, pentru că îndrăznise să-i pună o întrebare incomodă. S-a crucit maestrul Păunescu când 30 de  tineri  s-au ridicat solidari cu Mihai ,de a crezut că se află în faţa unui complot şi a trebuit să dam cu subsemnatul  pentru acest gest dar şi pentru versurile lui Cristian Şişman citite într-o şedinţă de cenaclu anterior, unde zicea printre altele: „mă piş pe documentele congresului al XIII-lea al PCR”.

 Dumnezeu să-l ierte că s-a spânzurat în anii democraţiei, suferind de foame şi malnutriţie! Aş putea vorbi pe sute de pagini despre aventurile literare pe care am fost silit să le trăiesc de-a lungul existenţei mele, dar mă opresc aici. N-am să trec cu vederea totuşi gestul lui Mircea Suntâmbreanu, care deşi avea fiica fugită în America, mi-a întins o mână de ajutor. Şi nici gestul lui Nicolae Manolescu, care mi-a criticat favorabil textul.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

            5. Raportul dintre scriitor şi putere nu poate fi decât unul singur: scriitorul să nu se lase învins de putere. Scriitorul trebuie să fie o oglindă a conştiinţei neamului său. Raportul dintre cetăţean şi scriitor este cu totul altceva. Poţi să fii un bun cetăţean fără să fii scriitor. După cum poţi să fii un bun scriitor fără să fii un cetăţean onorabil.  Ba aş putea zice că mulţi scriitori sunt beţivi, curvari, poate si din dorinţa de a trăi prin experienţe personale care să constituie modele pentru personajele negative sau pozitive ce apar în opera lor fără a deranja în vreun fel pudibonderia socială, dornică să vada in scriitor un fel de persoană sancrosanctă. Grav este atunci cînd apar judecăţi asupra valorii scriiturii sale, ţinîn cont mai mult de păcatele  comportamentale decât de operă.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

            6. La frontiera mileniului trei, literatura română contemporană pare să o fi luat pe cărări ce constituiau tabu în anii din urmă. S-au deschis larg porţile pornografiei, tezelor suicidare, a investigaţiilor psihologice maligne, a tulburărilor de comportament etc. Apetenţa autorilor contemporani pentru promovarea unor criterii estetice de tipul scabros, scatologic ascunde şi frustrarea unor autori în faţa unor Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, Preda etc. Şi pentru că li se par strugurii prea acari încearcă să demoleze tot ceea ce ar putea fi comparat şi ar fi rezultat în defavoarea creaţiei contemporane. Parcă nici nu mai iau seama la judecata ce va să vină asupra operei lor din partea istoriei literare şi profitând  de faptul că până şi critica literară s-a virusat şi a abandonat criteriile estetice pozitive, literatura română contemporană crede că tot ce este pestilenţial şi uduros este şi de calitate. Din fericire, în ultima vreme au apărut semnele unor abandonări în abordarea temelor vehiculate în cei cincisprezece, şaisprezece ani de democraţie, ceea ce mă face să rămân încrezător în forţa şi în imunitatea valorilor consacrate de galaxia Gutenberg. Calculatorul oricât de inteligent va fi conceput tot va avea nevoie de spiritul creator uman pentru a ne face să visăm frumos.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

            7. Da, există un timp anume pentru creaţie. Dar cine poate să-l aibă, ce scriitor poate trăi astăzi de pe urma lucrărilor sale? Şi atunci trebuie să facă jurnalistică sau servituţi pe lângă deţinătorii de conturi grase sau de poziţii sociale înalte care-i mănâncă timpul şi-l văduvesc de importante zone de creaţie. De pildă eu, pentru că am o revistă Oglinda Literară, ce-mi aparţine, am ales soluţia publicării în foileton a romanului „Un securist de tranziţie” pe care-l definesc de la număr la număr până când voi epuiza economia volumului. Am o nouă carte încredinţate editurii Domino din Bucureşti, care se numeşte „Războiul muştelor” şi pe care sper s-o văd tipărită anul acesta. În rest alerg după bani pentru ca să-mi pot continua revista şi existenţa pe pământ, alerg după sponsori, pentru a mai scoate câte o antologie interesantă, apelez la autorităţi pentru a le determina să mai găzduiască câte un eveniment cultural la care să se mai adune scriitorii să se mai uite unii la alţii, să vadă cine a mai dispărut, cine a mai scos câte-o carte etc.

aprilie 2008, Focşani

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Roiul

Înfrântă, albina zăcea în pânza păianjenului. Aripile-i grele se străduiau să scuture pânza ţesută cu-atâta măiestrie.

Picioarele mici şi viguroase se agitau inutil să scape din mrejele ce le-nconjurau. Şi se-nfundau tot mai adânc, tot mai mult. Oboseala începea să devină din ce în ce mai pronunţată. Ruptă pe-alocuri, pânza nu vroia să cedeze. O moleşeală nedorită-i cuprindea trupul reginei. N-ar fi crezut niciodată să ajungă astfel să-şi sfârşească viaţa. Şi păianjenul, c-o cruce mare pe trup, care-o pândea zeflemitor. Şi pânza asta cleioasă şi rea. Simţea cum i se apropie sfârşitul. Îl dorea mai repede sau niciodată. Nici nu mai ştia ce-anume dorea, dar cu tot dinadinsul vroia să se sfârşească odată.

Oricum, dar să se sfârşească. Cât fusese regină n-ar fi prelungit chinul supuşilor vinovaţi niciodată. Se sfătuia cu sfetnicii asupra tuturor amănuntelor neplăcute din viaţa stupului, străduindu-se să le îndrepte. Dar nu văzuse câmpul decât odată… Era atâta floare atunci! Şi tot poporul zburător atât de tânăr atunci când o urmase. Erau cu toţii atât de încrezătorii în forţele lor, încât vreme îndelungată în stupul găsit a domnit fericirea şi belşugul. Toţi alergau după merite, şi nimeni n-ar fi râvnit fără drepturi la locul celuilalt. Apoi, când a venit prima furtună şi trântorii au fost scoşi afară din stup, viaţa părea să fie şi mai deplină. Atunci nu mai aveau în faţa urmaşilor lor exemple negative despre muncă. Şi munca se ducea cu şi mai multă râvnă ca înainte. De-atâta belşug, râurile de miere stăteau la gura stupului, asemeni unor întinderi mari de belşug atrăgând oaspeţi şi duşmani. Spre stupul lor se-ndreptau albine străine din stupuri mai sărace ca să ia cu împrumut sau să rămână definitiv acolo. Era atât belşug şi-atâta bucurie în stup încât regina şi sfetnicii ei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie că le-a dat cel de sus atâta înţelepciune.

Şi au venit şi vrăjmaşi să guste din mierea stupului lor. Cei mai buni luptători au căzut apărându-şi avutul. Tot stupul s-a ridicat să-şi izgonească pe duşmani. Chiar şi din roiuri vecine au primit ajutor în lupta ce se dusese. Şi val după val, toţi vrăjmaşii au fost răpuşi, chiar dacă numărul apărătorilor a scăzut simţitor.

În faguri însă, noi generaţii se pregăteau să vadă lumina zilei. Câmpiile cu flori abia aşteptau tineri lucrători să le culeagă polenul.

O nouă regină avea să se nască şi să-şi depună candidatura în stupul format cu-atâta trudă de regina mult încercată. Îngrijorarea ei începu să nască idei de apărare sfetnicilor din suită fără motiv . Era un lucru ştiut că atunci când domnia reginei înscăunate era bună, noua regină trebuia să-şi caute alt stup să-şi hrănească poporul. Dar sfetnicii parcă uitaseră de-nţelepciunea străbună. Se vânzoleau pe la colţuri de faguri, făurind legi şi proiecte menite, după spusa lor, să-ntărească tronul. Nu acceptau în suită nici un fel de personal neverificat, străduindu-se să afle până în cele mai îndepărtate ramuri, natura arborelui genealogic. Orice fel de propuneri venite de la alţii erau în aşa fel rezolvate încât să le aducă numai lor foloase. De-atâtea foloase aproape toţi se îngrăşaseră peste măsură. În orificiile lor mierea era adunată peste măsură, ca eventuale provizii pentru vremuri grele. Apoi treptat, treptat, numărul orificiilor pe care le aveau se mărea, ca şi cum numai ei ar fi avut dreptul la aşa ceva. Lucrătorii bătrâni se vedeau nevoiţi să-şi reducă zilnic câte-o celulă şi unii locuiau cu întreaga familie doar în 10 milimetri pătraţi. Degeaba se ridicau noi şi noi orificii din ceară. Degeaba meşteri vestiţi şi iscusiţi căutau tot felul de soluţii să deschidă drum nou pentru stup, că din suită acaparau tot ce era mai bun.

Acaparau nu atât pentru ei şi proviziile lor cât mai ales pentru rude, până mai ieri simple lucrătoare apoi cu funcţii din ce în ce mai mari. Gurile rele din stup spuneau că jumătate din aparat erau rude-ntre ele şi că de aceea nu puteau fi răsturnate. În stupuri vecine lucrările arătau cu mici variaţii asemenea lor. Tinerele vlăstare, de-abia ieşite pe câmp aveau în spinare saci mari, voluminoşi pentru a fi umplute cu polen şi nectar. Multe dintre ele flămânzeau din cauza părţilor mici ce le primeau la începutul carierei de culegător. De funcţii de răspundere nici nu putea fi vorba dacă nu aveau rude şi relaţiile necesare pentru a fi recomandaţi. Se târau tinerele lucrătoare cu saci grei de polen pe umerii firavi şi la împărţeală vedeau cu amar că din tot ce-aduceau, lor li se cuvenea după legea lor de sus doar o câtime din agoniseală.

Şi-n sufletul lor fierbea revolta. Zeci şi sute de jalbe alergau până aproape de sus, şi rămâneau fără răspuns. Atunci se duceau la pupilul lor. Tânăra regină, pe care-o hrănea cu nectar şi cu lăptişor strâns cu trudă din zbaterea aripilor. Şi ele spuneau toate necazurile ce le aveau cerându-i sfatul într-o mare şedinţă.

Dar ea le spunea că încă n-a venit vremea. Şi că toţi trebuie să aştepte un timp de răfuială. În vremea asta ei să i se aducă şi mai mult lăptişor şi mai mult nectar iar ei din toată sărăcia lor să strângă rezerve, să aibă cu ce mitui în stânga şi-n dreapta, să-şi strângă aliaţi chiar din anturajul bătrânei regine. Şi-atunci când totul va fi gata să dea lovitura. În vreme ce plănuiau astea veni bătrânul stupar cu o mască şi deschizând stupul le-ntrerupse sfatul afumându-le. Aşa că lăsară pentru o vreme lucrurile aşa cum erau. În sinea lor sperau ca bătrânul stupar să le facă dreptate, s-o izgonească pe vechea regină care nu numai că nu mai mulţumea norodului pentru ce-i aducea dar îl şi mai îngrădea cu tot felul de legi.

Iar timpul trecea făcându-le să creadă şi mai mult în faţa lor, în vreme ce sfetnici din anturajul reginei căutau să-şi întărească la rândul lor poziţia. Lacomi prin devenire acopereau tot ce sperau să le fie de vreun folos menţinerii puterii, în vreme ce regina închidea ochii la samavolniciile lor. Ba mai îşi opri lângă sine şi o seamă de trântori din cei tineri care-ar fi putut s-aducă niscai foloase cândva. Aceştia pe lângă linguşeala cu care înconjurau regina mai şi deformau realitatea dând rapoarte false despre starea de spirit şi realizările grupurilor de lucrătoare. După el, tinerele lucrătoare nu munceau nimica, se zbenguiau mereu, cereau drepturi fără nici un merit, aşa cum merita de altfel generaţia mai vârstnică ce-o slujeau şi care se jertfise în lupta cu ursul, cu şoarecii invadatori şi cu toţi duşmanii stupului. Regina apleca încântată urechea la toate minciunile şi linguşelile lor, nevrând să creadă anumite zvonuri ce-i ajungeau vag şi arareori la ureche, Astfel, ea nu ştia câte celule avea fiecare sfetnic de-al el, nu ştia cum aceştia porunciseră meşterilor să clădească o extindere de faguri cu totul inutilă, nu ştia că zeci de celule se goliseră la periferia stupului şi că pe câmp miile de flori arareori mai erau culese de generaţia mai vârstnică, nu ştia că majoritatea sfetnicilor aveau de toate şi că-şi făcuseră relaţii cu stupuri vecine în eventualitatea unei retrageri forţate, deşi fusese păcălită de câţiva demnitori precauţi care o şi întinseseră cu o parte din bunurile stupului.

Se amăgea că toate erau nişte întâmplări cu totul şi cu totul accidentale, după cum o încredinţa de altfel toată sulta dregătorilor.

În vremea asta tinerele lucrătoare adunau şi strângeau din răsputeri recolta florilor căutându-şi aliaţi şi aşteptând semnalul noii regine. Aceasta la rândul ei se plimba nerăbdătoare printre faguri aşteptând. Era ferm hotărâtă să termine o dată şi-odată cu vechile neorânduieli. Voia s-aducă generaţiei sale toată bunăstarea şi fericirea la care avea dreptul.

Avea să le facă legi noi, aşa cum auzise că erau în unele roluri vecine.

De-aceea trimise în taină tinere lucrătoare la împăratul păianjenilor cerându-i ajutorul. Ştia intrarea tainică ce-o folosea sfatul bătrânei regine şi vroia s-o îngrădească în pânze ucigătoare. Pe urs îl asigură de sprijin în caz de atac, pentru ei tot nu aveau ce pierde, iar şoarecilor le promisese cale deschisă până-n cămările sfetnicilor şi chiar a reginei. Apoi pentru ca totul să meargă din plin semnă cu-aceştia tot felul de tratate, asigurându-le şi-asigurându-se în acelaş timp de colaborare deplină.

Astfel că într-o bună zi, cel mai iscusit păianjen începu să ţeasă o pânză nemaipomenită la intrarea folosită doar de suită. Apoi când trei şoareci de câmp invadară stupul, ea trimise vorbă tinerelor lucrătoare să-ntârzie pe câmp lăsând stupul în grija celor bătrâni. Şi cu toate că şoarecii au fost izgoniţi de generaţia bătrână, în stup domnea o tristeţe deplină. Fagurii plini cu miere, aparţinând domnitorilor bătrânei regine fuseseră atacaţi, o bună parte din miere pierzându-se. Fagurii tinerelor lucrătoare, sărăcite de miere, erau neatinse.

Atunci bătrâna regină se gândi ce se gândi şi ceru ajutor stupilor ce le dăduse ea însăşi ajutor altădată. Din ajutorul primit nu numai că refăcu ce-a pierdut, refăcându-şi pierderile de-şi mai creă noi rezerve construind şi mai mult. Iar când ursul îndemnat de tinerele lucrătoare zgudui din temelii fagurii aşezaţi cu-atâta migală, veni bătrânul stupar şi-i izgoni şi noi ajutoare căpătă bătrâna regină refăcându-şi stupul. Mulţi demnitari speriaţi de-atâta necazuri îşi făceau pe ascuns bagajele hotărându-se să fugă. Se foloseau pentru asta intrarea secretă.

Plecau buimăciţi de teama să nu fie surprinşi fără să vadă plasa întinsă de perfidul păianjen.

Aici ajungeau cu burţile pline ca nişte valize cu miere drept hrană, neobositului păianjen ce sadic îi amăra şi-l strângea într-o pungă anume făcută pentru zile mai grele. Degeaba regina căuta să găsească un răspuns la dispariţia credincioşilor sfetnici. Nimeni nu cunoştea nimic şi suita se-mpuţina văzând cu ochii. Până când într-o zi se hotărî ea însăşi să dezlege misterul. Convoacă o şedinţă măreaţă, poate cea mai mare din tot stupul şi le ceru fiecăruia să-şi spună cuvântul.

În stup s-adunaseră aproape toată suflarea. Doar câteva albine de pază mai patrulau înccace şi-ncolo vigilente.

Întâi luară cuvântul doi trântori,ce-abia atunci intrară în graţiile sultei. În cuvântul lor, mieros, linguşitor căutau să dea un ton numai de dânsul ştiut pentru a calma spiritele generaţiei tinere ce zumzăia neliniştit.

Apoi urmă cuvântul câteva tinere lucrătoare, ce-au fost sfătuite în taină de tânăra regină să renunţe, lăsându-le pe cele mai bătrâne să vorbească întâi.

Şi cum lucrătoarele bătrâne erau puţine iar cei din sultă stăteau în gardă neştiind de partea cui să se alăture, luă cuvântul o lucrătoare de lângă tânăra regină. În câteva cuvinte aceasta expuse pe scurt necazurile lor, încheind la sfârşit ca un trăznet cu:

―  Vrem o nouă regină!

O tăcere grea se lăsă peste faguri. Nu mai mişca a nici o aripă. Iar când se trecu la vot până şi unii domnitori o notară pe noua regină. Înfrântă, bătrâna regină, privea cu ochii tulburaţi întreaga şedinţă. Văzu cum trântorii o părăseau trecând alături de noua regina. Sute de aripi zumzăiau în rapoarte nesfârşite alegerea făcută. Şi pentru întâia oară bătrâna regină înţelese că totul era pierdut. Cu aripile lăsate în jos se îndreptă spre ieşirea secretă. Lacrimii de tristeţe-i înconjurau privirea. Şi venea din tot trupul să strige durerea. A fost înşelată. Şi numai ea era acuma de vină. Câţiva domnitori, rămaşi credincioşi, o urmară-n tăcere.

Apoi văzând că vrea să iasă afară se opriră. Voiau s-o lase-n tăcere cu gândurile ei, să n-o tulbure. N-aveau de unde să ştie că nemilosul păianjen stătea acolo de veghe.

Fără să vadă în jur, bătrâna regină se-mbărbătă şi luându-şi zborul căzu-ntr-o clipită-n plasa întinsă. Zadarnic acum se zbătea să mai scape.

Plasa cleioasă şi rea nu ceda decât pe alocuri.

Bătrânul stupar trecea singuratec la stupii vecini asemenea unui zeu, îngrijindu-i. Păianjenul prudent s-apropia. Ea a ar fi vrut să-l strige să-l roage pe zeul stupar s-o scape. Dar rugămintea ei era prea departe de el. Un bâzâit uşor s-auzea din plasa pierfială. Şi burtosul păianjen s-apropia.

Din stup nici un demnitor din suită nu se zărea.

Doar păianjenul păzea prudent apropiindu-se implacabil. Ştia ce-avea să să-ntâmple. O înţepătură şi-un strop de venin avea să-i aducă sfârşitul.

Apoi neantul…

Şi într-adevăr păianjenul o-nţepă necruţător în abdomenul fragil, otrăvind-o. Imobilă, simţea cum moarte-ai cuprindea trupul amorţind-o.

Câteva zbateri şi trupu-i rămase inert. Abia atunci păianjenul începu s-o înconjure cu o alta pânză şi s-o conserve în vreme ce în stup tânăra regină-şi alegea suita şi redistribuia cămările pentru umplut. Apoi, după ce mai trecu o vreme, trecu zeul stupar cu norii de fum după dânsul deschizând pentru o clipă stupul. Şi văzând că noua regină se instalase şi părea pusă pe treabă, închise copacul la loc, măturând cu grijă stupul de jur împrejur, năruind fără să vrea pânza de păianjen ce căzu alături de făuritorul ei în ţărână. Abia atunci văzu zeul stupar vechea regină în pânză. Şi-nfuriat de pierderea ei strivi sub talpă păianjenul ce căuta să se-ascundă.

Pe rama pantofului două picioare de păianjen rămăseseră lipite şi se zbăteau în convulsii, în vreme ce regina se sfărâmă-n bucăţi de uscată ce era.

O pală de vânt împrăştie în praf cojile chitinoase din trupul bătrânei regine.

Focşani, 2011