Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Virgil Diaconu

 
„Eu scriu poezie sub daimon”










1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1.  Poate că ar trebui să disociem între destinul fiinţei şi destinul literar, deşi ele se ating şi se potenţează reciproc. Pe noi, ca scriitori, ne interesează destinul literar.
Destinul literar este, de fapt, destinul operei literare, care devine destinul tău, ca scriitor. Destin este aprecierea sau deprecierea operei de către lector, acceptarea sau respingerea ei. El este determinat de o serie de factori: receptivitatea şi calitatea lectorului, calitatea operei, mediul cultural, conjunctura politică. Destinul operei se joacă mai cu seamă între operă şi valorizarea ei. Destinul poate fi pe de o parte favorabil sau defavorabil operei, iar pe de altă parte meritat sau nemeritat.
Fireşte, fiecare visează un destin favorabil pentru opera sa. Dar opera poate fi, pur şi simplu, de valoare sau poate fi mediocră, dacă eliminăm treptele intermediare. Şi acelaşi lucru se poate spune despre lectorul operei, pentru că există lectori competenţi şi lectori incompetenţi…Lumea este plină de opere de valoare şi de opere mediocre, de lectori competenţi şi incompetenţi, aşa încât în cele din urmă destinul operei literare este făcut de relaţia dintre aceşti patru termeni: opera de valoare, opera mediocră, lectorul competent şi lectorul necompetent.
Lectori (critici) competenţi şi necompetenţi vor face întotdeauna destinul operei. Astfel, destin este atât confirmarea şi aprecierea poeziei de valoare, cât şi minimalizarea şi ignorarea acesteia; destin este atât divulgarea şi dezavuarea poeziei mediocre, cât şi supradimensionarea şi glorificarea ei. Iată, în linii mari, postúrile destinale ale operei.
Ce poate face un scriitor pentru un destin favorabil? El poate să-şi desăvârşească opera şi să o facă vizibilă lectorului. În rest, destinul operei este făcut de ceilalţi – lectori contemporani şi lectori din viitor… Pentru că exista fără îndoială un destin antum şi unul postum. Care pot merge în direcţii opuse. Problema destinului este fundamentală pentru un scriitor. Am discutat aceste lucruri în „Destinul poeziei moderne”, o carte în curs de apariţie.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Nu am scris niciodată din imaginaţie pură, dar nici nu am povestit ce mi s-a întâmplat în autobuz, la piaţă sau între picioarele Lolitei

2.  Debutul în presă (revista Argeş) s-a produs la 20 de ani. Dar îi compuneam catrene de iubire mamei mele, pe care am iubit-o nespus, din tabăra Păuşa, la 8-9 ani. Observă că dragostea este înaintea poeziei. Altfel nici nu poate fi!
Primele încercări literare au fost modeste. La 18-20 de ani nu aveam decât dragostea, zbaterea, căutarea, durerea, obsesiile, crizele, singurătatea… Mai târziu, mult mai târziu, am înţeles că această substanţă este cât se poate de importantă, pentru că ea constituie de fapt materia pe care o prelucrează viziunea poetică. Cel puţin aşa se întâmplă cu mine. Nu am scris niciodată din imaginaţie pură, dar nici nu am povestit ce mi s-a întâmplat în autobuz, la piaţă sau între picioarele Lolitei. Adică, deşi trăiesc ca toată lumea în borşul cotidian, el nu umple poezia pe care o scriu. Există o preluare a existenţei într-un plan superior prin viziunea poetică şi asta trebuie că este poezia.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Am publicat prima carte de poezie – „Departele Epimenides” – la 27 de ani, pentru că atunci am socotit că pot aduna o carte bună. Cu toate astea, cartea nu conţinea nicidecum cele mai bune poeme pe care le aveam la acea oră. Îmi era teamă că nu voi mai scrie la aceeaşi cotă, şi atunci mi-am oprit poemele mai bune pentru cartea următoare… Şi aşa am făcut ani de-a rândul, cu următoarele cărţi, până la Deasupra tenebrelor. Eu mi-am scris întotdeauna poemele sub daimon şi nu mi-am închipuit niciodată că-l pot programa după propria mea voie. Nu sunt o maşinărie de făcut versuri, o uzină de făcut poezie, aşa cum pretindea, de pildă, Nichita că este, atunci când vorbea despre U.P.N.S., adică despre Uzinele de Poezie Nichita Stănescu. La mine, poezia vine când vrea şi pleacă atunci când vrea.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

            Eu trebuie să ridic poezia la concept, iar nu s-o cobor la canonul generaţionist

4.  Pe la 20-21 de ani am avut un prieten cu câţiva ani mai mare, Gelu Duimovici, un prozator sarcastic, inventiv şi inteligent, care, citindu-mi producţiile, a apreciat puţine lucruri. Adică el m-a făcut să înţeleg că nu tot ce scriu este poezie… Asta mi-a prins foarte bine. Acum nu mai ştiu nimic de prietenul meu. Mai scrie? Va fi publicat vreo carte? Nu va fi publicat?
Apoi, pe la 25-30 de ani, după ce am reuşit să mă distanţez de evaluările şablon din şcoală, care îi tratau la fel pe Alecsandri şi Eminescu, i-am descoperit pe Arghezi, Eminescu, Blaga, Bacovia, adică pe marii noşti poeţi. Apoi au urmat Nichita, Sorescu, Rilke, Trakl, Bertrand, Perse, Rimbaud şi mulţi alţii, poeţi români sau străini. Dar am găsit poezie şi în epigramele lui Paladas, în „Ode şi epode” (Pindar), la Sapho şi Lao Tse.
Dacă m-a influenţat vreun poet? Cred că toţi poeţii mari, pentru că ei exprimă unul şi acelaşi duh: cel al poeziei moderne. Ei mi-au deschis orizontul poeziei, însă nu am urmat poetica nici unuia dintre ei. De fapt, lecţia pe care ţi-o dă un poet adevărat este aceea de a fi tu însuţi. De a dezvolta o poetică proprie în poetica, mare, a poeziei moderne. De a urma, în una şi aceeaşi poezie modernă, propria cale.
M-a influenţat vreo generaţie? Niciuna. Mistica asta generaţionist-canonică teşeşte creativitatea. Ea e bună pentru spiritele medii. Eu trebuie să ridic poezia la concept, nu s-o cobor la canonul generaţionist.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Patru literaturi generate de puterea politică

5.  Scriitorul se află întotdeauna într-un raport diferit faţă de Putere. În totalitarismul pe care l-am trăit din plin, Puterea a generat trei tipuri de literatură: literaturaburghezăinterzisă, literatura realismului socialist, favorizată, şi literatura îngăduită, care şi-a văzut pur şi simplu de obiectivele ei strict literare. Au existat, aşadar, scriitorii interzişi, urmăriţi şi bătuţi de Securitate sau închişi în închisorile comuniste; au existat scriitorii partidului, care au trăit ca nişte prinţi – Nicolae Dragoş, Maria Banuş, Nina Cassian, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, D.R.P., Radu Cîrneci, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Eugen Simion – toţi scriitorii şi poeţii de serviciu, pe care îi găsim în antologiile ruşinii numite Omagiu, dedicate lui Ceauşescu şi „epocii de împliniri măreţe”. Aceştia erau publicaţi în mai toate revistele literare, iar cărţile lor aveau tiraje mamut. Ei se alimentau periodic din Fondul literar al U.S.R., un fel de cont deschis pentru zeloşii literari ai politicii de partid.
Şi au mai existat, în fine, scriitorii tăcerii, care nici nu au cârtit nici nu au servit Partidul. De aceea ei nici nu s-au bucurat de favorurile puterii.
Aceasta este minunata „unitate” a literaturii române sub dictatură. De aceea revizuirile literare nu se prea pot face şi stârnesc atâtea discuţii: vechea gardă este încă la putere, dacă nu cumva ea s-a înconjurat, strategic, de forţe proaspete, pentru randament şi imagine.
Acum, adică în democratura în care trăim, literatura este la bunăvoia sponsorului, care nu are, fireşte, criterii estetice atunci când sponsorizează o carte. Literatura sponsorizată este, astfel, ce-a de a patra literatură generată de puterea politică şi ea are cele mai mari şanse să fie, cu excepţii inevitabile, desigur, o literatură mediocră. Deşi nu suntem lipsiţi de scriitori adevăraţi, noi suntem totuşi invadaţi de literatura mediocră…

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

            Ana Blandiana şi poezia de pichamăr (vibrator?)

6. În orice epocă, literatura e împărţită din punct de vedere valoric. Există o literatură de valoare, făcută de câţiva scriitori, şi există o literatură minoră, a celor mai mulţi. Iar noi ne închipuim, adesea, că trec graniţa cei mai buni scriitori. Cred mai degrabă că trec graniţa aceia care se descurcă, cei cu relaţii, cei abili şi aşa mai departe.
De pildă, cine ar putea să accepte că Ana Blandiana este marea poetă contemporană care ne-ar putea reprezenta peste graniţă în mileniul III? Cu toate astea, iată că în anul 2005 tocmai ea a fost aleasă (de cine?) să ne reprezinte în Franţa, la Paris! Şi chiar a putut să facă declaraţii cuceritoare în Lire (noiembrie 2005):
„Eram cunoscută ca poet interzis înainte de a fi cunoscută ca poet”.
Şi mai departe, revista o prezintă în aceeaşi gamă:
„Şapte din cele 30 de cărţi i-au fost cenzurate de regimul comunist, de la debutul din 1959.”
Vai! Chiar am uitat că prin filtrul cenzurii treceau toate cărţile care se editau, deci ale tuturor poeţilor şi nu doar ale Blandianei? În plus, dacă în 30 de ani (1959-1989) de regim totalitar poeta reuşeşte să publice totuşi 30 de cărţi, adică o carte pe an, aceasta este o performanţă ce nu poate aparţine decât acelora favorizaţi de regim, nicidecum acelora persecutaţi de el. De fapt, cât de persecutată a putut să fie Ana Blandiana dacă în vremurile roşii, când paşapoartele se eliberau direct de Securitate, ea trece de voie graniţa în străinătate, dacă aşa zisele poezii disidente nu i-au cauzat în nici un fel, iar protecţia unui comunist ca George Ivaşcu îi oferea libertatea de a gestiona pagini bune din România literară? A fost ea persecutată ca redactor la editura ce funcţiona la Casa Scânteii, unde a lucrat ani de-a rândul?
Dar ne putem aminti ce scria, pe alocuri, Ana Blandiana, care în vremurile politicii de partid făcea şi poezie de partid, preamărind omul nou şi instrumentul omului nou, pichamărul:
„Ca nişte sentimente zguduitoare
Vibratoarele intră-n beton
Împodobind cu emoţia vibraţiilor
Trupul lor mare şi monoton.
Vibraţii pentru munţi, pentru frumuseţea femeii,
Pentru şantierele din Oneşti şi de la Galaţi,
Pentru Cosmos şi pentru tunelul de aducţiune,
Vibraţi, băieţi, vibraţi!”

Iată cum vibra, aşadar, literar-partinic-sexual, în Vibratoare pe Argeş, poeta Ana Blandiana, care în 2005 s-a numărat printre cei zece scriitori români care au reprezentat, timp de două săptămâni, literatura română în Franţa… Adică poeta care a vibrat atât de eficient sub comunism, în patria ei, pentru Oneşti, Cosmos şi tunelul de aducţiune, vibrează acum în Franţa pentru poezia română liberă. Ea poartă „steagul poeziei româneşti…” şi ne reprezintă pe noi, cei lipsiţi de vibraţie. Dar dacă poezia română e pe moarte şi dacă în vârful piramidei au fost puşi Blandiana, Ion Mureşan, Cărtărescu, Ioan Es Pop, Simona Popescu, Emilian Galaicu Păun etc., atunci trebuie că tot ei sunt aceia chemaţi „să ne reprezinte”! Şi vor mai fi chemate, pesemne, câteva dintre Lolitele confesiunilor vaginale premiate în ultimii ani; Lolite pentru valoarea cărora critica plătită de edituri depune mărturie. O mărturie care nu poate să fie negativă, de vreme ce criticul este plătit tocmai pentru a face reclamă cărţii. Sunt prea puţine şanse ca printre poeţii pentru export să-i aflăm pe Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu, Cassian Maria Spiridon, Ioan Moldovan, George Vulturescu, Adrian Alui Gheorghe, să zicem.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Poezia este creaţia gândirii poetice, iar nu a gândirii raţionale

7.  În genere nu scriem până la 16 ani şi scriem slab până la 21. Deci timpul creaţiei ar fi după această vârstă. Dar maturitatea literară vine de regulă mai târziu. Fireşte, toate acestea sunt nişte aproximări, pentru că fiecare are propriul metabolism literar. Rimbaud a mişcat poezia din împietrirea vremurilor sale la 17, iar Arghezi parcă a debutat în volum la 46 de ani. Cât despre Eminescu, el nu şi-a publicat nici o carte deşi era cel mai important poet român la acea oră.
 Are scriitorul un program literar? Program în ce sens? În acela că îşi propune să scrie într-un anume gen literar? Că urmează canonul generaţionist? Sau în sensul că scrie calculat, la rece, dincolo de orice inspiraţie? Să le luăm pe rând.
Îşi alege scriitorul genul în care scrie? Fireşte, ne putem propune să scriem în orice gen. Dar fiecare scriitor corespunde „structural” unui gen sau unor genuri. Iar cărţile reuşire aparţin genului care deja există în tine. Nu scrii cărţile pe care le vrei, întâmplător, să le scrii, ci pe acelea care te presează şi obsedează. Altfel, poţi rata lesne o carte. A scrie o carte din ambiţie, dintr-un pariu, pentru a demonstra că poţi scrie şi tu o carte, pentru a te da mare sau pentru că aşa este moda e o tâmpenie. O carte o scrii pentru că nu poţi să nu o scrii, pentru că viziunea ta face explozie.
În cel de-al doilea sens, cel al canonului clipei, viaţa literară ne arată că majoritatea scriitorilor consideraţi „importanţi” ilustrează un canon literar. Eu nu cred în canon, în puzderia de canoane, deci nici în evaluările canonice. Dacă ai cu adevărat ceva de spus trebuie să-ţi urmezi propriul daimon, iar nu programul canonic-generaţionist, care vine din afara ta şi care se schimbă la 10 ani.
În cel de-al treilea sens, care se referă la structura şi planul cărţii la care lucrezi, cred că prozatorii, eseiştii şi istoricii literari îşi fac un plan, o schemă de lucru, un schelet pe care îl urmează mai mult ori mai puţin. Dar ei fac acest schelet ideatic pentru că aceste genuri permit, fiecare în felul lor propriu şi inconfundabil, aceste scheme… Poate.
Cu privire la poezie îmi vine greu să cred că poetul poate lucra după un plan/proiect ori o schemă. E. A. Poe, care a ţinut să-şi convingă contemporanii de faptul că el a creat Corbul planificându-şi în minte dinainte, în amănunt, tot ce avea de spus… şi că a trecut pe hârtie acest proiect de poem, s-a cam jucat cu cititorii săi. Vezi în acest sens conferinţa „Filosofia compoziţiei” (1848), publicată în volumul Principiul poetic. Nu poţi pune „în practică” un proiect de poem, pentru simplu fapt că acest proiect nu poate exista în amănunt, în carnaţia sa, înainte de a fi scris... În poezie, viziunea nu poate fi planificată; viziunea este electrică, aşadar concomitentă cu actul scrierii. Poetul nici nu proiectează în mod minuţios conţinutul unui poem, nici nu execută un proiect de poem, pentru că aceste două momente (proiect şi execuţie) nu aparţin, pur şi simplu, actului de creaţie poetic.
După proiect lucrează însă gândirea lucidă, de tip raţional. Actul creator descris de Poe corespunde, de fapt, descrierii actului creator al gândirii raţionale, pentru că ei îi este propriu să lucreze după proiect şi la simpla comandă a voinţei: astfel lucrează inginerul arhitect sau inginerul proiectant, să spunem. Poe îi cere de fapt poetului să îşi abandoneze gândirea poetică şi să creeze poezie folosindu-se de tipul de gândire raţională… E absurd. Iar noi va trebui să distingem clar între poetul Poe şi teoreticianul care vrea să atragă atenţia asupra poetului. Şi să recunoaştem că producerea raţională a poemului pe care o propune E.A. Poe este doar o teorie care ţine să fie spectaculoasă…
Lucrez de vreo opt ani, cu întreruperi (în acest timp am publicat câteva cărţi de poezie, şi câteva zeci de eseuri), la „Poezia modernă şi destinul ei”, care este un tratat de poetică. O „schiţă” a lui am publicat-o în „Lepre şi sfinţi” şi aceeaşi „schiţă”, modificată, trebuie să apară în volumul de eseuri „Destinul poeziei moderne”, la Brumar, finanţată de Centrul Cultural Piteşti, după cum mi s-a promis. Două alte cărţi, una de parabole, iar alta o antologie de poezie, se află şi ele în lucru.  Sănătoşi să fim…
                                      
                                                       Piteşti, 5 aprilie 2008


Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Acum, că zeul doarme…

Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi.
Cu toate vrăbiile, cu toate stelele căzătoare.
Şi poţi să fii o victorie într-o ţară pe care cu bună-ştiinţă am pierdut-o.
Şi cum intri în grădina mea, în ţara merelor roşii, de emoţie, piatra dă în scânteie, noaptea dă în stea.
Râsul tău risipeşte distanţele dintre mine şi rochia pe care o porţi.
Chiar şi orb de voi fi – te voi citi cu mâinile!
Dac-ai să pleci – te voi vedea cu versul!
Ca pe un zar îmi voi azvârli viaţa spre tine, convins în cele din urmă că doar sânii tăi fac ordine în univers.
Acum, că zeul doarme, poţi şi tu să te-arăţi.

Îmbrăţişare

îmbrăţişarea ta îmi face întotdeauna ţăndări
turnul în care încerc să mă retrag.
Şi trandafirul cel negru, noaptea care începe acum.
îmbrăţişarea strânge de gât zilele mele negre
şi le aruncă din turn. O singură clipă de neatenţie
că s-a şi strecurat prin uşa uitată deschisă…
Cum s-o opresc? Cum să îngrop flacăra
pe care a uitat-o la mine aseară?
Flacăra ce mi-a aprins gândurile, până la ziua dintâi.
Şi care era cât pe ce să îmi aprindă camera.
îmbrăţişarea, care râde-n clopotniţă.
Iubita mea din dangăte de clopot.
Desigur, pe trupul tău gol
eu încurc întotdeauna versetele Sfintei Scripturi.
Pe trupul tău gol eu încurc întotdeauna
lumina dintâi cu întunericul din urmă,
Facerea cu Apocalipsa.
îmbrăţişarea ta îmi face întotdeauna ţăndări
turnul în care încerc să mă retrag:
trandafirul cel negru, noaptea care începe acum.

Bună dimineaţa, femeie

Bună dimineaţa, femeie.
Ştiu că eşti acolo, în spatele ferestrei,
ca o regină printre lucrurile mărunte ale zilei;
ca o regină printre visele tale de femeie
care n-a izbutit niciodată să închidă uşa copilăriei.
Desigur, încă mai porţi cireşe la urechi,
încă te mai întâlneşti pe ascuns
cu fata cozilor lungi din fotografia alb-negru,
care îţi gestionează atât de bine depresiile,
seara, când toate planurile de peste zi cad frânte pe marginea patului,
când încrederea ta în ceilalţi vine acasă cu capul spart.
Ştiu că inima ta este mai mare ca lumea
şi că ea adună ca un faraş toate mizeriile zilei;
mizerii pe care le reciclăm seara,
ca să poţi intra curată şi încrezătoare în noua zi.
Bună dimineaţa, femeie.
Ştiu că eşti acolo, în spatele ferestrei,
culegând trandafirii sălbatici din ultimele mele scrisori.
Desigur, îmi vei spune din nou
că trandafirii erau pentru altcineva,
deşi eu i-am trimis chiar pe adresa glasului tău
şi a mâinilor tale.
Desigur, îmi vei spune din nou
că dorm cu o femeie străină,
deşi eu număr stelele altei singurătăţi.
în gura balaurului, eu număr stelele altei singurătăţi.
Bună dimineaţa, femeie.
Ştiu că eşti acolo, în spatele rochiei, zăpăcind lumina care se strecoară sub bluză.
Zăpăcind lumina care se uită la tine.
Ştiu că mă aştepţi înflorită în spatele rochiei şi cu sânii abia încolţiţi.
Ştiu că aştepţi să te scot din corola rochiei şi că te visezi în carnea mea, la ospăţ.
Ştiu că mă aştepţi cu facerea lumii ascunsă între pulpe.
Sânii tăi deja au luat în piept dimineaţa, m-au trântit pe podele.
Te-aştept în carnea mea, femeie.
Poţi să intri direct, fără să baţi.
Te-aştept în carnea mea,
ca şi cum nu ai locui de o viaţă aici.

Femeia intangibilă

Ea nu m-a tăvălit niciodată
prin grădina cu portocali a trupului ei.
Eu sunt îndrăgostit de o femeie intangibilă, de femeia din care beau apă pe furiş.
Bucuria mea umblă în zdrenţe.
Ea este femeia pe care o pierd printre degete ca nisipul.
Este femeia din care beau apă pe furiş.
Femeia în care îmi voi îneca singurătatea.
Şi cum rup din minunea ei,
eu nu mai ating de multă vreme pământul,
când merg – eu calc pe păsări în zbor…
Femeie intangibilă, femeie secretă,
în noaptea aceasta te voi arunca în groapa cu lei!
în noaptea aceasta te voi deschide!
2012, Piteşti

Un comentariu: