Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 5 aprilie 2012

Ioan Moldovan



 
 "Dacă în privinţa destinului mi-e greu, dacă nu imposibil, să mă pronunţ, în privinţa opţiunii mă pot hazarda, cum, de altfel, am mai făcut-o de câteva ori când am fost întrebat, să afirm cu mâna pe (acum)…tastatură că ea – opţiunea, care va să zică – mi-a aparţinut în totalitate."





1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

R: Dacă în privinţa destinului mi-e greu, dacă nu imposibil, să mă pronunţ, în privinţa opţiunii mă pot hazarda, cum, de altfel, am mai făcut-o de câteva ori când am fost întrebat, să afirm cu mâna pe (acum)…tastatură că ea – opţiunea, care va să zică – mi-a aparţinut în totalitate. Eram elev de şcoală primară când scriam şi scriam în caiete după caiete ceea ce credeam atunci – şi cu cât haz duios mă uitam mai târziu peste unul dintre acele caiete, păstrat ca să…fie – că e poezie, iar autorul lor e , vezi bine, poet. Şi ce poet! Mă inspiram din natură, din ciripit de păsărele , din uliţa copilăriei etc.etc. şi desigur din autorii citiţi la clasă, Coşbuc, Alecsandri, Eminescu… Opţiunea, ba chiar, ţinută în secret, certitudinea că sunt şi voi fi poet a mers mai departe prin adolescenţă, prin tinereţe, spre maturitate , începând să se îndoiască de sine, până acum la această oră târzie când opţiunea nu-şi mare rost, iar îndoiala face ce poate ca să nu să facă de râs încăpăţânata şi vicioasa opţiune.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori arbitrar, momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

R : Arghezi mărturisea undeva : „…şi am rămas debutant în perpetuitate”. Îmi place, mi-a plăcut de cum am citit, gata mereu a subscrie. Cam prin clasa a XI-a  am debutat în revista „Zorile” a Liceului George Bariţiu din Cluj, apoi în suplimentul „Preludiu” al (vremuri!) „Scînteii tineretului”, apoi cu un text în „Tribuna” clujeană, dar cu adevărat am debutat cu poezie în „Echinox”, în anul doi de filologie. În fine, am debutat editorial cu Viaţa fără nume, la „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980. Şi aşa mai departe, am tot debutat şi probabil o să mai debutez o vreme.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

R: Un drum lung şi plin de bucurii. Să debutezi cu o carte la 28 de ani nu-i mare scofală. Dar au fost, până acolo, anii şcolari, cei liceali, cei studenţeşti, când, mai cu seamă după intrarea în redacţia „Echinox”-ului, trăiam satisfacţia împărtăşită cu comilitonii de a ne vedea publicaţi şi chiar recunoscuţi ca noi veniţi în noua „generaţie”, cea a „optzeciştilor”

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

R: Lecturile. „Echinox”-ul. Augustin Pop. Aurel Pantea. Virgil Podoabă. Alţi colegi şi prieteni echinoxişti şi filologi: Ion Cristofor, Ştefan Borbély, Gheorghe Perian, Mircea Petean, mai marii Al. Cistelecan, Nicolae Oprea, Al. Th. Ionescu. Dascălii şi mentorii Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi. Iubirile. Iubirea şi Căsătoria cu Petronela. Copiii: Rareş şi Vlad. Perioada maramureşeană. Prietenii Horea Ursu, Marius Jucan, Adrian Oţoiu. Debutul cu Viaţa fără nume. Cărţile următoare, fiecare cu numele ei.Venirea la Oradea şi la „Familia”, colegii şi prietenii din redacţie. Faptul că am trăit. Faptul că trăiesc. Nesfârşite miracole pentru mine, biet om, biet scriitor.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

R: Ideal vorbind, scriitorul (ca, de altfel, orice profesionist) n-ar trebui să fie supus unor forţe care să-l facă să constate, dezolat, ruptura dintre cei doi ori doi termeni. Dacă în economia relaţiei cetăţean-scriitor, chestiunea mai poate avea sorţi de normalitate, în cazul celei de-a doua ecuaţii, scriitor-putere, prezenţa însăşi şi mai ales acţiunea politicului face cvasi-imposibilă relaţia normală. Mereu politicul va căuta şi cel mai adesea va reuşi să pervertească relaţia în detrimentul, grav, al conştiinţei, al gândirii libere şi, în ultimă instanţă, al moralităţii scriitorului. Exemplele, de azi, de ieri, dintotdeauna, sunt la îndemâna oricui.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

R: Literatura română contemporană se confruntă cu probleme  de ordin general – cele care acţionează în cazul oricărei literaturi naţionale contemporane – şi cu probleme specifice – cele care ţin de realităţi istorice şi socio-culturale tipice unei ţări în curs de a se despărţi de un trecut imediat caracterizat de dezastrele provocate de infernul comunist. Nu am căderea şi capacitatea de a oferi un tablou analitic al acestor confruntări disociate, dar, aşa ca simplu „actant” al acestui eon temporal-cultural, am impresia că trăim o perioadă tulbure, agitată din varii pricini,  un timp al despărţirilor şi al rupturii şi, deopotrivă, unul al iniţiativelor novatoare,  de asemenea al unei „compătimiri” din care, sub semnul unei speranţe gratuite, să iasă nişte „fructe” în care sevele şi gustul energiilor „trecutului” (prezentul însuşi fiind un trecut iminent) să se prezerve în noua textură a „fructelor” viitorului ceea ce este savoare fără conservanţi şi ofertă fără „înlocuitori”.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

R: Nu am lucrat niciodată şi nu lucrez nici acum la „o nouă carte”. Cartea nouă se naşte, dacă se naşte, din acumulări multe, mai mult sau mai puţin mărunte, din aşteptări (dar nu cu braţe încrucişate), din încercări reluate mereu, dacă se (mai) poate. Ca să-mi fie mai lesne, aş transcrie aici un text pe care l-am citit de curând în faţa unor, mai ales, tineri veniţi la întâlnirea cu „Vârstele poeziei”, la Alba Iulia, unde am avut norocul/şansa să stau alături – fizic vorbind – de poetul Emil Brumaru. Iată textul:

În loc de confesiune

La „Vârstele poeziei”, Discobolul, Alba Iulia, 16 martie 2012
Se dedică poetului, prietenului Aurel Pantea

Şi pentru mine a scrie e un înlocuitor al aşteptării
Când scriu, aştept – a spus-o George care-şi zicea în sine Bacovia
A aştepta
S-a dus vestea că – scriind-aşteptând – multe pot veni, nu mult
Şi venind, pot rămâne – o vreme – cu tine
Peste tine, în tine şi de care nu mai scapi – ca de
O râie, ca de satrapi
Ca de o boală aproape ruşinoasă
Ca de o împreunare secretă şi şi bucuroasă
Se poate întoarce rătăcitorul risipit – care eşti
Poate sosi corbul din alte poveşti
Poate vederea pentru orbul care conduce un alai
De litere către groapă
Poate veni o apă şi să ia forma ploii (în cel mai fericit caz)
Şi orice alt necaz – pe care tu, ca o
Meduză, îl păcăleşti
Împroşcând asupra-i un nor de cerneală în miezul căruia – ieşit din
Moleşeală – un fulger visând încă mai eşti

Când scriu, aştept. Un lucru
Foarte deştept: întâi pentru că nu doar aştept
Ci aştept: să mă deştept dintr-un somn, o somnie
Ca să mă văd în fine domn
De fie-ce-o-să-fie

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Un text din (mă rog) opera mea:

De lucru

 
Stricat de viaţă stricat de neviaţă
de gât cu mainimicul care mi-s
un aparat de fabricat toxine greaţă
mă mai prezint doar ca trimis
de Vechiul Tărâm
de unde am venit ca să dărâm
pe-aici ce e de dărâmat
dar nu mai e de lucru – pace
iar îngerul mi s-a-ncruntat
s-a pus în somn suspină doar şi tace
 
            (din vol. Mainimicul, Ed. Cartea Românească, 2010)


2012, Oradea




miercuri, 4 aprilie 2012

Georgică Manole

„ ... cititorul de poezie e din ce în ce mai rar.”


                      1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat ( joacă ) acestea în viaţa dumneavoastră?

                      Am mai răspuns la această întrebare cu altă ocazie şi răspunsul de acum nu poate să difere prea mult de cel de atunci. Din punctul meu de vedere ne ducem viaţa, atât cât ne-o dă Divinitatea , în trei planuri: al lui AICI, al lui ACOLO şi al lui DINCOLO. Două porţi fac trecerea dintr-un plan în altul. Aceste porţi nu se deschid niciodată pentru unii şi vor rămâne încremeniţi AICI. Foarte mulţi vor trece de prima poartă şi vor mişuna în zona lui ACOLO. E celebra colcăială specifică  VIEŢII ÎN INTERVAL. În acest plan încă mă aflu şi eu, deşi am avut multe momente când Dumnezeu mi-a dat un „ghiont”şi m-a trecut DINCOLO, dar aşa, ca şi cum aş fi vizitat o expoziţie, după care a venit şi mi-a spus că e ora închiderii şi ar fi cazul să revin în…interval.Toate cele cinci cărţi pe care le-am scris până acum au fost create ACOLO şi au apărut datorită unui „imbold” al destinului pe care l-am simţit  sub forma unui „dat peste mână” din partea lui Dumnezeu. Ca să mă înţelegeţi mai bine ( şi să ne înţelegem corect ), l-am luat ca referenţial pe Brâncuşi căruia Dumnezeu i-a deschis larg cele două uşi lăsându-l să zburde DINCOLO, iar  îndemnul lui  de a-i contempla lucrările până i le vom VEDEA, fiindcă numai acei aproape de Dumnezeu le-au VĂZUT,       l-am preluat drept cale de urmat în actul creaţiei. Cred în destin ca dimensiune existenţială aflată sub semnul Divinităţii. Toţi scriitorii botoşăneni mişună prin interval, aşteaptă „ghiontul” de la Dumnezeu şi fiindcă nu mai vine îşi mai dau căte una peste gură, se mai calcă pe picioare, îşi mai plasează discret căte un cot în coaste…

                     2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dumneavoastră când credeţi că s-a produs ( cu adevărat ) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dumneavoastră încercări literare.

                      Primele încercări literare s-au produs în perioada liceului, adică în jurul anilor 7o. Influenţat de lecturile impuse prin programele şcolare şi stăpânit de o dulce inconştienţă, mă credeam poet şi eram dominat de motivul apartenenţei la patria celestă. Aşa am debutat cu poezie în MILCOVUL. În timpul facultăţii ( de matematică – fizică ) am cochetat cu proza     ( debut în FLACĂRA), însă am abandonat repede fiindcă atunci culmina o anormalitate impusă sub numele de protocronism. Intrând în viaţă m-am dedicat eseului ( debut în SLAST). Îmi place să mă cred eseist, iar două dintre cărţile mele sunt eseuri de anvergură despre antigeometrism şi despre antimanagement. Am reînceput să scriu poezie şi asta din momentul în care am conştientizat că poezia şi viaţa sunt două lucruri aflate într-o veşnică luptă. Pentru că poezia nu este darul pe care ţi-l face pământul ( de AICI), ci acel dar pe care ţi-l face cerul ( de DINCOLO).

                     3. Care a fost drumul până la prima carte?

                      Drumul până la prima carte a fost greu. Prin anii 80 am încercat să scot o cărţulie , „un snop de schiţe”, cum îi spuneam eu atunci, dar mi-a fost returnată pe motiv că sunt prea …visător. Spre exemplu, schiţa „Moartea fluturelui amiral”, pe care o consideram foarte bună şi care la cenaclul din Botoşani a fost apreciată de poetul Ţiganiuc, mi se recomanda  s-o scot din carte.  O altă schiţă, „Lina”, era prea…psihologică. Aşa că, una peste alta, prima carte mi-a apărut după Revoluţie.

                     4. Ce personalitate ( personalităţi ), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

                      Ca structură sunt ataşat axei Eminescu – Arghezi – Stănescu – Blandiana explicitată prin linia  cuvinte frumoase – cuvinte urâte – necuvinte – ancorare în temporalitate. Am început pe lângă Traian Olteanu căruia îi duceam şi apoi discutam, acolo la Focşani, caiete întregi de versuri. La Suceava îl ascultam vrăjit pe Vasile Andru şi-l „enervam”cu mâzgălelile mele pe AL.D.Funduianu, căruia trebuie să-i mulţumesc pentru răbdarea de a mă asculta. Îmi plac scriitorii care sunt adepţii gândirii analogice clare şi spun multe folosind cuvinte puţine. Îmi plac prozatorii care valorifică realitatea prin ficţionalizare. Din această perspectivă, la Botoşani l-am urmărit insistent pe Dorin Baciu,un prozator profund, iar romanul său „Vine trenul Principesa” a fost puţin valorificat de critică. Nimeni n-a valorificat atât de bine proba oglinzii ca acest prozator. Cândva mi-ar fi plăcut să fiu mai aproape de euphorionişti, dar nu s-a putut. Mereu am apreciat la ei o anumită limpezime dar şi o aristocraţie a seriozităţii.  Şi fiindcă nu concep ca un scriitor să nu fie ataşat unei filozofii (interbelicii se strângeau ciorchine în jurul filozofilor vremii) , eu sunt adeptul demersului peratologic propus de Gabriel Liiceanu, filozof despre care am scris foarte mult. Poate de aici mi se trage discreţia de care sunt stăpânit şi adesea, pe unde trec, nu las urme.

                     5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

                      Cînd e să vorbim despre conştiinţă politică la români, mai întâi tebuie să zâmbim. Pentru că ea există dar lipseşte cu desăvârşire. Se intră în politică pentru a se ajunge la ciolan. Politicienii sunt, după cum se vede de ani bun, adversari ireconciliabili. Scopul lor suprem e să-şi atragă cetăţenii pe care să-i  coordoneze ca masă de vot. Nu se intră în politică din ataşament pentru doctrină, se intră pentru avantaje personale. Iar când politicianul simte că se apropie momentul să le piardă, brusc are o revelaţe şi se „ataşează” altei doctrine, adică trece la alt partid. Cetăţeanul român e personajul mic dintr-o vastă piesă de sorginte românească. Mereu aceste personaje mici nu au fost luate în seamă sau au fost lăsate undeva, în decor, deşi ele asigură liantul unei opere. Judecaţi ce ar însemna „Craii..” lui Mateiu fără Pena Corcoduşa, povestea lui Iisus fără Iuda, „Bietul Ioanide” fără leneşul Sufleţel Panait sau dacă un Caragiale nu ar fi inventat Cetăţeanul turmentat. În astfel de personaje se poate regăsi cetăţeanul român, care devine important o singură dată la patru ani, când trebuie să voteze. Îmi propusesem să scriu un eseu despre personajele mici ale literaturii române, dar am abandonat. Între politician şi cetăţean, între aceste două conştiinţe politice se află scriitorul.
Politicianul îşi face treaba cu scriitorul apoi îl abandonează, în timp ce pe cetăţean nu-l interesează ideile mari ale acestuia. Concluzionând, ce este azi scriitorul? Un personaj mic, un fel de Pena Corcoduşa, Sufleţel Panait, Iuda…

                      6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dumneavoastră literatura română contemporană?

                      În primul rând, nu cred în tot mai frecventul anunţ cu referire la dispariţia poeziei. Nu cred în falimentul ei. Se scrie poezie multă şi bună chiar şi la Botoşani. Problema e alta, că cititorul de poezie e din ce în ce mai rar. Optzecismul şi-a trăit traiul, himerismul anilor 90 a fost strivit cu himerişti cu tot, fracturiştii se impun greu fiindcă se vor insuportabili. E nevoie de altceva, de o redescoperire a semnelor  dumnezeirii şi punerea lor în alţi parametri estetici, de redefinirea sensului creaţiei etc. Eu am propus cu ceva timp în urmă ANTIGEOMETRISMUL ca fond şi SCULPTURALISMUL ca formă. După Revoluţie a fost vremea jurnalelor şi va veni cea a romanelor cu implicare politică şi tentă filozofică. La Botoşani e nevoie de critici şi spaţiu de expresie.

                      7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? A ce lucraţi în prezent?… Pe când o nouă carte?…

                      Din perspectivă filozofică, timpul creaţiei e permanent. Chiar şi când dormim. Visul e un act de creaţie. Dumnezeu a creat lumea, iar lumea e datoare să continue creaţia prin ce se pricepe fiecare component al ei. Din perspectivă practică, nu există un timp al creaţiei. El este amplificat când Dumnezeu „îţi dă peste mână”. Un „program”, da. El ţine de etic, estetic şi afinităţi ( chiar dacă selective). Finalizez  Jurnalul din actualitate” , care va porni spre tipar în aprilie , anul acesta. Merge bine scrierea romanului „Copacul” cu finalizare prin noiembrie 2oo7. Anul 2oo8 va fi dedicat finalizării eseului de mare întindere „Viaţa în interval”.



7+Unu.

Încă mai bate
inima unei tobe hodorogite,
scena se ţine într-un picior…
Omul cu ochi de sticlă,
cu limba de lemn,
cu trupul de cauciuc,
ţine o conferinţă…
Din când în când
degetu-i de gheaţă
se îndreaptă ameninţător
ca şi când ar vrea să înţepe
orizontul,
cerul…
Nimeni nu ne mai spune:
„Atenţie, cad îngeri!”

Hăneşti, Botoşani,  2008

marți, 3 aprilie 2012

Al.D.Funduianu

 













 "Literatura română a trecut deja frontiera..."






1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
 Nu am nici un interes pentru horoscopul de ziar, dar – oricât aş încerca – nu pot să mă sustrag influenţelor astrale primordiale.
M-am născut la 1 martie, în miezul Zodiei Peştilor (pretabilă, zice-se, profesilor artistice). Crescut într-un mediu natural deloc lipsit de pitoresc, am fost mereu în relaţie de vecinătate, ba chiar de afecţiune cu toate elementele naturii. Colţul ierbii, bâzâitul gâzelor, lacul, s(e)ara pe deal, discul mirific al lunii, gustul poamelor, migraţia păsărilor, sacrificarea salcâmului din curte, primii fulgi sau troienile abundente şi toate cele, câte şi mai câte, erau pentru mine constatări extrem de concrete. Le-am trăit aevea, înainte de a le redescoperi (nu fără emoţii şi încântare) în paginile cărţilor de literatură.
Fascinat de farmecul naturii, plus o anume sensibilitate nativă, eram etichetat din copilărie, încă, drept… visător. Spre regretul meu, cu timpul, concretul s-a retras (de fapt, eu m-am îndepărtat de el), vie în fiinţa mea mai rămânând doar metafora.
…Aşadar, ca să răspund şi la întrebare, prioritar destinul. Opţiunea, pasul următor. Destul de timid şi de puţin consistent, din păcate. Aş relua aici şi opinia lui Titi Ignat: ”E greu să formulezi răspunsuri simple, necontaminate de emfază la astfel de întrebări”.

 2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
             “Şi iată…” (versuri), Editura EIDOS, 1995. Debut editorial „forţat” oarecum de doi tineri superbi, studenţi pe atunci. Intelectuali de marcă astăzi: Dana Iurescu şi Dan Lungu (universitar şi scriitor consacrat, marca elită, fără ghilimele!).
Primele încercări literare? Din şcoală, liceu… Am fost coleg de clasă, la Liceul ”A. T. Laurian”, printre alţii, cu Teodora Dănilă (sora cunoscutei  ziariste şi scriitoare Mariana Brăescu)  şi cu Jana Segal (actualmente, reporter special la Radio Cohl, Israel), care ne striveau, pur şi simplu, prin calitatea şi acurateţea limbajului, dar şi prin cultură generală. Ca  ilustru fiu de ţăran ce mă ştiam, cu poezia  în suflet, ba şi prin carneţelele din buzunare, nu prea-mi amintesc să-mi fi deschis inima vreodată, în public…

 3. Care a fost drumul până la prima carte ?
 Lung şi… neaşteptat! Chiar dacă încă din 1979, maestrul Lucian Valea, lansând la Tudora “Oameni pe care i-am iubit” încerca să mă provoace cu autograful: “Domnului Alexandru Funduianu, cu afecţiune, în aşteptarea cărţii sale, pe care o doresc sinceră şi pură ca  matematicile”. Spre marele meu regret, nu a mai prins acest moment.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
 Destui! Pe câţiva i-am şi numit deja. Pe alţii îi rog să mă creadă că nu i-am uitat. Nu-i pot omite, însă, pe Georgică Manole, cel cu care am ucenicit, din tinereţe, întreţinându-ne reciproc pasiunea literară comună (suspectă multor colegi, din studenţia noastră la matematici) şi nici pe cel în „Atelierul …” căruia m-am aflat deseori, în „Luceafărul” deceniului VIII, regretatul mare poet Geo Dumitrescu. În prezent, mă bucur de compania  a doi scriitori importanţi, Petruţ Pârvescu şi Cezar Florescu, colegi de cancelarie şi de frecvente schimburi de idei…

 5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
 Dacă le mai rămâne ceva mărunţiş după ce stau împreună la coadă să-şi plătească impozitele, (şi)  cetăţeanul şi scriitorul (când nu sunt chiar unul şi acelaşi) stau la mese vecine, la o cafea, pe terasa Unirii. Cu puterea e de preferat să nu se bată pe umeri, nici chiar dacă e ademenit/invitat. Scriitorul are de lucru.

 6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
 Promovată de voci autorizate, prin reviste de specialitate sau edituri, literatura română a trecut deja frontiera. Frontiera timpului, în primul rand, dar şi cea a spaţiului/geografică.„Poezia bună vine de la Botoşani” scria nu demult, în pagina de cultură, un prestigios cotidian central. Era vizat Dan Sociu. Alături de care vin o pleiadă de alţi tineri sau mai puţin tineri, dar talentaţi scriitori. Să-i mai amintim doar pe Cristian Bădiliţă şi Dan Lungu, fără a-i uita pe alţii consacraţi, membri ai Uniunii Scriitorilor. Şi nu-s Botoşanii singuri pe harta spiritualităţii şi literaturii româneşti!...  Cele 20 de volume antologice aparţinând poeţilor laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie “Mihai Eminescu” – Opera Omnia - , îngrijite de Gellu Dorian, constituie un adevărat tezaur literar/cultural românesc. După cum cunosc şi scriitori  români remarcabili care trăiesc, scriu şi publică în străinătate/diaspora (Franţa, Germania, Elveţia, Italia, Israel, S.U.A. etc).

 7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?…Pe când o nouă carte?…
 Dacă eşti consecvent, serios, îţi respecţi statutul de scriitor, îţi faci şi program. De ce nu? Eu nu sunt capabil să respect asemenea obiective. Scriu puţin, sporadic şi cu entuziasm din ce în ce mai reţinut.
Pe când o nouă carte? Nu ştiu! Oricând posibil(ă), niciodată certitudine(…).  Nu mai sunt tânăr şi nici nu (mai) cred foarte tare în steaua scrisului meu, aşa încât… am ales/ prefer lectura. Mai de folos îmi este cititul. Mă consolez şi mă mulţumesc să citesc şi, uneori, să scriu despre cărţile altora. Mai harnici /mai înzestraţi/ mai inspiraţi decât mine. Şi chiar dacă Ibrăileanu considera creaţia “superioară analizei”, scriind cu onestitate şi dreaptă judecată (semnale editoriale/cronici de întâmpinare), nu am deloc motive de regret. Dimpotrivă! Ecourile pe care le primesc întrec  (ne)aşteptările…

7 + UNU.

Se  vorbeşte…

Se mai vorbeşte încă
- prin semne -
că istoria s-a făcut şi
s-a scris
anevoie

de spaima gloriei
cum cineva îşi contura câteva idei
personale
spre a le face cunoscute semenilor
se şi pomenea somat din eter:
-          distruge imediat
manifestele!

numai Pomul
când  simte că are de spus ceva
fundamental –
înfloreşte…

Botoşani, 2012

luni, 2 aprilie 2012

Gelu Vlaşin



 

 „Literatura este şi rămâne în continuare ceea ce-a fost dintotdeauna: o frumoasă nebună care încearcă să schimbe lumea prin sublimarea cuvintelor şi transformarea lor în săgeţi eliberatoare, în terapie dătătoare de speranţe sau în refugiu constant din faţa intemperiilor existenţiale.”







1.      Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

N-aş putea spune cu prea mare convingere că sunt vreun practicant religios însă cred în destin şi cred că cineva acolo sus ne iubeşte.  Bineînţeles că există mai mulţi factori care influenţează într-un moment punctual al vieţii drumul pe care trebuie să-l urmezi şi pe care nu întotdeauna ţi l-ai dorit cu ardoare însă în linii generale destinul fiecăruia dintre noi cred că este scris cu mult înainte ca noi să putem conştientiza acest lucru. Sigur că la un moment dat îmi imaginam că pot să răstorn lumea, credeam că sunt, alături de amicii mei, cel mai liber om de pe planetă însă cu timpul am realizat că libertatea nu este altceva decât măsura pe care-o dai conştiinţei şi pe care ţi-o asumi într-un sens al sublimului şi nu ca pe o formulă definitorie prin care poţi să-ţi justifici comportamental orice acţiune. Pentru mine destinul a fost generos şi din cauza asta, probabil, obţiunile mele au fost mai mereu în concordanţă cu credinţa că dacă îţi doreşti cu tărie să realizezi ceva vei reuşi în cele din urmă să-ţi împlineşti visul.

2.      Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Adevăratul meu debut s-a produs în Tranzbordare, la poalele munţilor Ţibleş într-o căsuţă de rustică desprinsă parcă dintr-o poveste  –  locul în care m-am născut şi care nu există pe nici o hartă din lume – atunci când, la vârsta de 7-8 ani, descopeream scrisorile de dragoste ale părinţilor mei ascunse într-un sertar din dormitor, scrisori care au generat un prim ciclu de poeme dedicate părinţilor mei. Pendulând mai apoi în diversele ipostaze adolescentine prin care îmi etalam victorios ultimele încercări literare am ajuns la un moment dat, pe la 15 ani dacă nu mă înşel, să primesc un cadou care avea să-mi rămână impregnat ulterior în memoria afectivului cultural : cartea lui Constantin Noica  - Povestiri despre om. Mult mai târziu avea să vină şi debutul meu oficial  (1999) în paginile revistei România literară (debut datorat Ioanei Pârvulescu) cu o prezentare făcută de Nicolae Manolescu.

3.      Care a fost drumul până la prima carte ?

Nu eram pe atunci chiar un necunoscut însă nici nu pot spune că din punct de vedere literar până la acea data aş putea să consemnez vreun fapt notabil. Eram un pasionat al întâlnirilor cenacliere de la Facultatea de litere din Bucureşti încă de pe vremea când era condus de Mihai Ignat pentru ca abia mai târziu să apară Mircea Cărtărescu, cel care avea să-şi imprime personalitatea asupra unui nucleu care astăzi reprezintă un nume în literatura românească : Cezar Paul Bădescu, Svetlana Cârstean, Doina Ioanid, Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu,  T.O. Bobe, Mihai Ignat, Cecilia Ştefănescu, Ioana Nicolae, Domnica Drumea, Paul Cernat, Marius Ianuş, Alex Matei, Angelo Mitchievici, Răzvan Ţupa, Ana Maria Sandu, Costi Rogozanu, Victor Nichifor, Mihai Grecea, etc. Acele întâlniri desfăşurate săptămânal timp de câţiva ani au reprezentat şi reprezintă enorm pentru mine. Acolo pot spune că m-am format ca scriitor asta şi datorită faptului că Mircea Cărtărescu avea toate atuurile unui om deosebit, cultivat şi impunător prin bagajul extraordinar de cunoştinţe pe care îl avea şi prin maniera de liberă exprimare pe care-o promova în cenaclu. Cred că cenaclul « Litere » a fost o mare şansă pentru mine aşa cum probabil a fost şi pentru ceilalţi tineri care l-au frecventat. După debutul meu din România literară cartea a apărut aproape firesc la sfârşitul aceluiaş an 1999 la Editura Vinea cu o prefaţă de Nicolae Manolescu şi o postfaţă semnată de Paul Cernat. Cartea se intitulează « Tratat la Psihiatrie » şi a beneficiat de o copertă semnată de Mihai Grecea.  

4.      Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Cronologic vorbind cei care mi-au influenţat viaţa ca om şi scriitor au fost părinţii mei, profesoara Huniar (de română) din şcoala generală, apoi Constantin Noica şi cărţile sale, Cenaclul « Litere » şi Mircea Cărtărescu şi nu în ultimul rând Ioana Părvulescu cea care mi-a citit poemele şi le-a recomandat pentru publicare în România literară. Au contribuit din plin la formarea mea ca scriitor şi lecturile din Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, Ioan Es. Pop, Madi Marin, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, Gellu Naum, Ion Stratan, Nora Iuga, Traian T. Coşovei, Liviu Ioan Stoiciu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Alexandru Muşina…

5.      Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Întotdeauna au existat scriitori care s-au raportat dintr-un anumit punct de vedere puterii. Unii doar s-au raportat şi au activat într-o conştiinţă civică asumată alţii din păcate au făcut compromisuri majore. N-am de gând să judec pe nimeni şi nici nu cred în rolul justiţiar al unora care s-au trezit peste noapte să demoleze oameni doar pentru simplu fapt că şi-au exprimat liber părerile pro sau contra unei guvernări. Pentru că până la urmă contează ceea ce au lăsat în urma lor in punct de vedere literar şi modul în care aceştia au fost percepuţi ca puncte referenţiale la nivel intelectual. Nu poţi să arunci la coşul de gunoi dintr-o dată nişte personalităţi ca Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici doar pentru că s-au raportat pozitiv faţă de putere şi au acceptat instituţional anumite poziţii care nu ştiu în ce măsură le-au adus avantaje semnificative. Orice s-ar spune aceşti oameni sunt (sau ar trebui să fie) puncte de reper. Ar fi bine să avem cât mai multe şi variate referinţe şi să nu procedăm aproape de fiecare dată la desfinţarea unor fundamente mai ales când ştim cât de greu se formează şi mai ales atunci când nu prea avem ce pune în loc. Formulările de tipul intelectualii puterii mi se par de-a dreptul hilare şi deloc benefice societăţii per ansamblu şi individului în particular. Pentru că astfel de concepte generează sciziuni insurmontabile în interiorul cetăţii care oricum este şubrezită de acţiunile concertate ale promotorilor marginalizării valorilor autentice. Şi nici nu cred că se poate afirma cu tărie că aceste personalităţi au adus mari prejudicii societăţii româneşti prin activitatea lor culturală.  



6.      Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura este şi rămâne în continuare ceea ce-a fost dintotdeauna: o frumoasă nebună care încearcă să schimbe lumea prin sublimarea cuvintelor şi transformarea lor în săgeţi eliberatoare, în terapie dătătoare de speranţe sau în refugiu constant din faţa intemperiilor existenţiale. Necesitatea redescoperirii de sine, nevoia constantă de identificare a trărilor şi mai ales dorinţa cumplită de înălţare deasupra lumii face ca literatura să-şi trăiască în continuare anii de glorie adaptându-se noilor tendinţe tehnologice. Cu un simplu click pe smartphone poţi să vezi ce se întâmplă în jurul tău iar cu alt click poţi lectura un fragment din cel mai în vogă roman. Din punctul de vedere al scriiturii tinere sunt şi mai optimist. Cea de-a 3-a ediţie a concursului naţional din Reţeaua literară (http://reteaualiterara.ning.com) se anuţă cel puţin la fel de interesantă precum cea de anul trecut. De data aceasta câştigătorii vor fi recompensaţi prin publicarea manuscriselor la editura Tracus Arte în urma jurizării făcute de criticii literari : Paul Cernat, Alex Matei, Alex Goldiş, Crina Bud, Şerban Axinte.

7.      Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Există şi un timp anume al scriitorului – mai ales în cazul poeziei – însă există şi un anumit program al scriitorului (abordat în general în cazul prozei) fără de care probabil că multe apariţii editoriale ar fi fost întârziate sau pur şi simplu n-ar mai fi existat. Actualmente, după 5 cărţi de pozie în care mi se pare că am cam spus ceea ce aveam de spus mă bate gândul să încerc şi varianta romanului. Deocamdată (încă) ezit însă cred că odată ce-mi voi lua inima în dinţi n-o să mă mai poată opri nimeni şi nimic. Simt eu că pot să scriu ceva care să întrunească supragiile valorice mai ales că am acumulat de-a lungul timpului cel puţin trăirile necesare pentru a scrie câteva romane bune.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

(ayla)

în dimineaţa asta
sunt cezanne
şi beau absint
şi fumez cu jojo
tutun englezesc
jojo are degetele
în formă de pâlnie
prin pâlnie se strecoară
arakhne
ca o imagine prăfuită
care mă învăluie
din piramide de calaveras
sau
still life with apples
and pot of primroses
în dimineaţa asta
sunt cezanne
şi o pictez pe ayla
cu alţi ochi



2012, Bucureşti

duminică, 1 aprilie 2012

Claudiu Komartin


Cred şi acum că, dacă faci ce trebuie cu tine, din tine, tot restul vine de la sine. Şi cred că, pe undeva, am ştiut dintotdeauna că am un destin care se va împlini fără ca eu să-mi bat prea mult capul cu ceea ce am de făcut ca să ajung undeva anume. » 










1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Eram atât de inconştient, încât nu mă interesa decât scrisul. Încercam cu disperare să găsesc formele care mi se potrivesc cel mai bine, care puteau exprima tot tumultul dn mine şi, căutând poezia cu nesaţ în tot ceea ce trăiam, nu îmi prea puneam problema viitorului sau a unor opţiuni foarte clare… Cred şi acum că, dacă faci ce trebuie cu tine, din tine, tot restul vine de la sine. Şi cred că, pe undeva, am ştiut dintotdeauna că am un destin care se va împlini fără ca eu să-mi bat prea mult capul cu ceea ce am de făcut ca să ajung undeva anume. Ca şi în lungile plimbări solitare pe care le fac în oraşe în care ajung pentru prima dată, paşii mă poartă întotdeauna către locuri care îmi ies singure înainte, către întâlniri semnificative, către momente şi imagini care mă tulbură şi mă contaminează, iar asta e, şi în viaţă, singura formă de devenire pe care mi-o pot imagina. 

2-3. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare. Care a fost drumul până la prima carte?
De debutat am debutat în 2002, cu o proză scurtă în revista “Contemporanul” (însoţită de cuvintele profesorului meu din liceu, Octavian Soviany) şi cu poeme în “Ziua literară”, care pe atunci era locul cel mai important în care se afirmau vocile generaţiei tinere, după lectura în cenaclul “Euridice” condus de Marin Mincu. Dar cea mai importantă apariţie a fost, fără îndoială, în 2003, o pagină de poeme în România literară” (unde Mariana Marin a fost de o uriaşă generozitate, prezentându-mă, pe mine care eram doar un poet nesigur şi cusurgiu de 19 ani, ca pe o certitudine. Sper să nu-i fi înşelat, în anii care au urmat, această presimţire.)
Primele încercări literare (însoţite de o conştiinţă incipientă a ceea ce făceam – sau aveam de făcut – în literatură) se leagă de câteva nuvele scrise prin 2001-2002 şi de multele, foarte multele poeme scrise de pe la sfârşitul clasei a XI-a până la terminarea liceului, dintre acestea alegând eu în primăvara lui 2003 cele 42 de texte ce aveau să alcătuiască volumul meu de debut, Păpuşarul. Dar, dacă îmi aduc bine aminte, am început să scriu pe la 13 ani, când forjam nişte microeseuri filosofico-poetico-eroi-comice în elanurile cărora se găseau, probabil, câteva dintre obsesiile, temele şi tensiunile pe care aveam să le formulez pe deplin, într-o form(ul)ă numai a mea, ceva mai târziu.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Cred că am mai spus-o, le datorez enorm câtorva scriitori a căror prietenie a fost o sursă de inspiraţie şi, nu o dată, colacul meu de salvare în momentele în care îmi pierdeam de tot curajul: Mariana Marin, Ioan Es. Pop, Octavian Soviany, Nora Iuga, Mircea Ivănescu (la acest mare poet şi traducător am petrecut, acum vreo 6 ani, o săptămână în care am învăţat cât am nu am învăţat de la toţi profesorii din facultate). Datorită lor am ajuns la cărţi care mi-au marcat tinereţea şi, probabil, evoluţia stilistică. Dintre cei tineri, Dan Coman şi Răzvan Ţupa sunt printre cei mai vechi prieteni pe care îi am. Am crescut împreună, într-o atmosferă pe care nu ştiu dacă şi unde o voi mai regăsi vreodată. Era un moment foarte fast, deşi atunci nu îmi dădeam seama de asta, şi sper să păstrez cât mai mult timp amintirile extraordinare din acei ani cu Constantin Virgil Bănescu, Cosmin Perţa, Ştefan Manasia, Dan Sociu, George Vasilievici, prin Bistriţa, Botoşani, Cluj, Constanţa şi Bucureşti. Ni se părea că am putea face orice, deşi eu unul habar n-aveam ce ar putea însemna asta.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Din păcate, în această chestiune am învăţat mult mai multe din cărţile şi din atitudinea unor scriitori străini decât din literatura noastră. Sigur, păstrez o admiraţie constantă pentru cei neînregimentaţi, pentru contestatarii furioşi ca Paul Goma, dar, în general, la capitolul acesta, scriitorii români nu au excelat niciodată. Nici prin curaj, nici prin demnitate, nici prin prezervarea cu orice preţ a crezului artistic şi politic. Dacă mi-am conturat cât de cât o idee despre ce înseamnă această relaţie care vă interesează, am făcut-o datorită lecturilor din Pasolini, din ruşi şi graţie câtorva sârbi foarte puternici şi neclintiţi. Cred că trebuie să fii coerent şi angajat, dar nu în sensul în care au înţeles-o intelectualii-directori de conştiinţe de la noi din ultimele decenii, trebuie să fii angajat sută la sută în fiecare vers, în fiecare cuvânt pe care îl scrii, dar nu atât din punct de vedere ideologic. Trebuie să fii angajat până la virgulă, până la liniştea dintre rânduri, să fii angajat sintactic, iar asta să fie o treabă profund viscerală, nu un joc de societate. Ca scriitor, trebuie să rămâi un combatant pregătit în orice moment să îşi apere arta şi conştiinţa. Să fii pregătit pentru orice şi să nu abdici de la lucrurile care ţi-au condus existenţa, ţi-au ordonat-o, dând astfel un sens lumii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
E o literatură bătăioasă, pentru mine e un motiv de constantă uluială faptul că apar întruna oameni extraordinar de înzestraţi care iau în piept lumea cu gândul doar să facă literatură adevărată, şi fără alte ambiţii sau ţeluri terestre. Pentru asta am şi creat Institutul Blecher, pentru asta am pornit Casa de editură Max Blecher, care va scoate cărţile celor care nu fac nici un fel de compromis. Şi pentru că, în 2011, într-o lume întoarsă cu fundul în sus ca a noastră (dar când oare a fost altfel?), tot felul de indivizi visători şi sălbatici şi complet inutili pentru societate îmi întreţin speranţa că forţa imaginaţiei şi a conştiinţei umane, dar şi statornicia principiilor pot schimba lumea…

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Nu am avut niciodată un program şi nici nu îmi imaginez aşa ceva. Deşi îi admir pe scriitorii care îşi pot impune o astfel de exigenţă. Un nou volum de versuri – în curând, poate prin 2012, sau poate după acest nou sfârşit al lumii care le dă unora atâtea emoţii… Nu-i nici o grabă. Toate la timpul lor.

7+Unu. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.


(doar un cântecel pentru autişti)

stele şi dinţi încleştaţi
şi lucrurile pe care nu le poţi salva
decât izbindu-le de-un perete

te-am simţit în mine şi te-am urât

niciodată liber niciodată eliberat
de tine nu plânge
ce rost are să plângi
înecat în lumină

am fost acolo am încercat să simt

(doar un cântecel pentru autişti)

şi totul strâns pentru totdeauna în tine
şi totul legat cu funii în tine

cobalt sau dragoste carnivoră

ultima promisiune
ultima atingere
ultima dată când mi-ai astupat gura
cu ceva doar al tău

şi apa asta adâncă în care
aş fi vrut să-mi ascund chipul

regretele inutile          
           
satârul şters pe furiş

aprilie 2011, Bucureşti