Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

miercuri, 4 aprilie 2012

Georgică Manole

„ ... cititorul de poezie e din ce în ce mai rar.”


                      1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat ( joacă ) acestea în viaţa dumneavoastră?

                      Am mai răspuns la această întrebare cu altă ocazie şi răspunsul de acum nu poate să difere prea mult de cel de atunci. Din punctul meu de vedere ne ducem viaţa, atât cât ne-o dă Divinitatea , în trei planuri: al lui AICI, al lui ACOLO şi al lui DINCOLO. Două porţi fac trecerea dintr-un plan în altul. Aceste porţi nu se deschid niciodată pentru unii şi vor rămâne încremeniţi AICI. Foarte mulţi vor trece de prima poartă şi vor mişuna în zona lui ACOLO. E celebra colcăială specifică  VIEŢII ÎN INTERVAL. În acest plan încă mă aflu şi eu, deşi am avut multe momente când Dumnezeu mi-a dat un „ghiont”şi m-a trecut DINCOLO, dar aşa, ca şi cum aş fi vizitat o expoziţie, după care a venit şi mi-a spus că e ora închiderii şi ar fi cazul să revin în…interval.Toate cele cinci cărţi pe care le-am scris până acum au fost create ACOLO şi au apărut datorită unui „imbold” al destinului pe care l-am simţit  sub forma unui „dat peste mână” din partea lui Dumnezeu. Ca să mă înţelegeţi mai bine ( şi să ne înţelegem corect ), l-am luat ca referenţial pe Brâncuşi căruia Dumnezeu i-a deschis larg cele două uşi lăsându-l să zburde DINCOLO, iar  îndemnul lui  de a-i contempla lucrările până i le vom VEDEA, fiindcă numai acei aproape de Dumnezeu le-au VĂZUT,       l-am preluat drept cale de urmat în actul creaţiei. Cred în destin ca dimensiune existenţială aflată sub semnul Divinităţii. Toţi scriitorii botoşăneni mişună prin interval, aşteaptă „ghiontul” de la Dumnezeu şi fiindcă nu mai vine îşi mai dau căte una peste gură, se mai calcă pe picioare, îşi mai plasează discret căte un cot în coaste…

                     2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dumneavoastră când credeţi că s-a produs ( cu adevărat ) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dumneavoastră încercări literare.

                      Primele încercări literare s-au produs în perioada liceului, adică în jurul anilor 7o. Influenţat de lecturile impuse prin programele şcolare şi stăpânit de o dulce inconştienţă, mă credeam poet şi eram dominat de motivul apartenenţei la patria celestă. Aşa am debutat cu poezie în MILCOVUL. În timpul facultăţii ( de matematică – fizică ) am cochetat cu proza     ( debut în FLACĂRA), însă am abandonat repede fiindcă atunci culmina o anormalitate impusă sub numele de protocronism. Intrând în viaţă m-am dedicat eseului ( debut în SLAST). Îmi place să mă cred eseist, iar două dintre cărţile mele sunt eseuri de anvergură despre antigeometrism şi despre antimanagement. Am reînceput să scriu poezie şi asta din momentul în care am conştientizat că poezia şi viaţa sunt două lucruri aflate într-o veşnică luptă. Pentru că poezia nu este darul pe care ţi-l face pământul ( de AICI), ci acel dar pe care ţi-l face cerul ( de DINCOLO).

                     3. Care a fost drumul până la prima carte?

                      Drumul până la prima carte a fost greu. Prin anii 80 am încercat să scot o cărţulie , „un snop de schiţe”, cum îi spuneam eu atunci, dar mi-a fost returnată pe motiv că sunt prea …visător. Spre exemplu, schiţa „Moartea fluturelui amiral”, pe care o consideram foarte bună şi care la cenaclul din Botoşani a fost apreciată de poetul Ţiganiuc, mi se recomanda  s-o scot din carte.  O altă schiţă, „Lina”, era prea…psihologică. Aşa că, una peste alta, prima carte mi-a apărut după Revoluţie.

                     4. Ce personalitate ( personalităţi ), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

                      Ca structură sunt ataşat axei Eminescu – Arghezi – Stănescu – Blandiana explicitată prin linia  cuvinte frumoase – cuvinte urâte – necuvinte – ancorare în temporalitate. Am început pe lângă Traian Olteanu căruia îi duceam şi apoi discutam, acolo la Focşani, caiete întregi de versuri. La Suceava îl ascultam vrăjit pe Vasile Andru şi-l „enervam”cu mâzgălelile mele pe AL.D.Funduianu, căruia trebuie să-i mulţumesc pentru răbdarea de a mă asculta. Îmi plac scriitorii care sunt adepţii gândirii analogice clare şi spun multe folosind cuvinte puţine. Îmi plac prozatorii care valorifică realitatea prin ficţionalizare. Din această perspectivă, la Botoşani l-am urmărit insistent pe Dorin Baciu,un prozator profund, iar romanul său „Vine trenul Principesa” a fost puţin valorificat de critică. Nimeni n-a valorificat atât de bine proba oglinzii ca acest prozator. Cândva mi-ar fi plăcut să fiu mai aproape de euphorionişti, dar nu s-a putut. Mereu am apreciat la ei o anumită limpezime dar şi o aristocraţie a seriozităţii.  Şi fiindcă nu concep ca un scriitor să nu fie ataşat unei filozofii (interbelicii se strângeau ciorchine în jurul filozofilor vremii) , eu sunt adeptul demersului peratologic propus de Gabriel Liiceanu, filozof despre care am scris foarte mult. Poate de aici mi se trage discreţia de care sunt stăpânit şi adesea, pe unde trec, nu las urme.

                     5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

                      Cînd e să vorbim despre conştiinţă politică la români, mai întâi tebuie să zâmbim. Pentru că ea există dar lipseşte cu desăvârşire. Se intră în politică pentru a se ajunge la ciolan. Politicienii sunt, după cum se vede de ani bun, adversari ireconciliabili. Scopul lor suprem e să-şi atragă cetăţenii pe care să-i  coordoneze ca masă de vot. Nu se intră în politică din ataşament pentru doctrină, se intră pentru avantaje personale. Iar când politicianul simte că se apropie momentul să le piardă, brusc are o revelaţe şi se „ataşează” altei doctrine, adică trece la alt partid. Cetăţeanul român e personajul mic dintr-o vastă piesă de sorginte românească. Mereu aceste personaje mici nu au fost luate în seamă sau au fost lăsate undeva, în decor, deşi ele asigură liantul unei opere. Judecaţi ce ar însemna „Craii..” lui Mateiu fără Pena Corcoduşa, povestea lui Iisus fără Iuda, „Bietul Ioanide” fără leneşul Sufleţel Panait sau dacă un Caragiale nu ar fi inventat Cetăţeanul turmentat. În astfel de personaje se poate regăsi cetăţeanul român, care devine important o singură dată la patru ani, când trebuie să voteze. Îmi propusesem să scriu un eseu despre personajele mici ale literaturii române, dar am abandonat. Între politician şi cetăţean, între aceste două conştiinţe politice se află scriitorul.
Politicianul îşi face treaba cu scriitorul apoi îl abandonează, în timp ce pe cetăţean nu-l interesează ideile mari ale acestuia. Concluzionând, ce este azi scriitorul? Un personaj mic, un fel de Pena Corcoduşa, Sufleţel Panait, Iuda…

                      6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dumneavoastră literatura română contemporană?

                      În primul rând, nu cred în tot mai frecventul anunţ cu referire la dispariţia poeziei. Nu cred în falimentul ei. Se scrie poezie multă şi bună chiar şi la Botoşani. Problema e alta, că cititorul de poezie e din ce în ce mai rar. Optzecismul şi-a trăit traiul, himerismul anilor 90 a fost strivit cu himerişti cu tot, fracturiştii se impun greu fiindcă se vor insuportabili. E nevoie de altceva, de o redescoperire a semnelor  dumnezeirii şi punerea lor în alţi parametri estetici, de redefinirea sensului creaţiei etc. Eu am propus cu ceva timp în urmă ANTIGEOMETRISMUL ca fond şi SCULPTURALISMUL ca formă. După Revoluţie a fost vremea jurnalelor şi va veni cea a romanelor cu implicare politică şi tentă filozofică. La Botoşani e nevoie de critici şi spaţiu de expresie.

                      7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? A ce lucraţi în prezent?… Pe când o nouă carte?…

                      Din perspectivă filozofică, timpul creaţiei e permanent. Chiar şi când dormim. Visul e un act de creaţie. Dumnezeu a creat lumea, iar lumea e datoare să continue creaţia prin ce se pricepe fiecare component al ei. Din perspectivă practică, nu există un timp al creaţiei. El este amplificat când Dumnezeu „îţi dă peste mână”. Un „program”, da. El ţine de etic, estetic şi afinităţi ( chiar dacă selective). Finalizez  Jurnalul din actualitate” , care va porni spre tipar în aprilie , anul acesta. Merge bine scrierea romanului „Copacul” cu finalizare prin noiembrie 2oo7. Anul 2oo8 va fi dedicat finalizării eseului de mare întindere „Viaţa în interval”.



7+Unu.

Încă mai bate
inima unei tobe hodorogite,
scena se ţine într-un picior…
Omul cu ochi de sticlă,
cu limba de lemn,
cu trupul de cauciuc,
ţine o conferinţă…
Din când în când
degetu-i de gheaţă
se îndreaptă ameninţător
ca şi când ar vrea să înţepe
orizontul,
cerul…
Nimeni nu ne mai spune:
„Atenţie, cad îngeri!”

Hăneşti, Botoşani,  2008

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu