Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

vineri, 27 decembrie 2013

SCRISOARE CĂTRE MINE ÎNSUŞI





(sau viaţa şi opiniile lui Mircea Zacharias Oprea)

*
Numai şi dacă aş fi citit titlurile capitolelor din cartea sa – 12 capitole-apostoli, susţinătoare a mirării că este -, numai şi pentru atît m-aş fi declarat fan pe viaţă a lui Mircea Oprea! Căci nimic nu poate fi mai incitant în a aproxima aproximaţia care eşti, decît titluri ca acestea: „Povara ce înalţă” (avîndu-l prim-solist pe Domnul Sisif S. Sisifescu, străbun şi urmaş dealtfel, şi al domnului Mircea Oprea); „Să priveşti la nimic” (iar eu înţeleg foarte bine asta, de-o viaţă sînt specialist în nimic); „Urîţenia gătită de petrecere”; „Anxietatea de bine” (nu rîde, neofit-cititor, doar anxietatea mai dă seama că încă eşti, că încă ţi-e bine!); „Templul de pe groapa de gunoi”. Eu, fiind frate cu oximoronul şi găsind în dl. Mircea Oprea un alt frate, n-am putu să-mi intitulez aceste note decît cum le-am intitulat – în cinstea noastră şi a limbii române, care ne suportă -, căci asta face dl. Mircea Oprea, trimite această carte-scrisoare către mine (către tine, către el)… însuşi!... (însă, cu egală îndreptăţire, aş fi putut intitula aceste note şi „Binecuvîntata fericire provizorie şi în sincope” sau „Muncă voluntară şi patriotică: reparaţia de primăvară a haosului”.)
Dl. Mircea Oprea a ajuns la o vîrstă-promontoriu, de pe care poate privi în Valea Vieţii sale, pe acolo găsindu-se şi unii dintre noi; mai mult decît noi, pe acolo se află Sinele său, care-i arată jur-împrejur şi spune: aceasta este Viaţa ta, unde nu pricepi, te voi dumiri!
„Împăcarea cu lumea” (editura „Zona Publishers”, 2013) este o lecţie de dumirire a Eului, ajutat de Sine; uimirea lui Mircea Oprea – Doamne!, acesta să fi fost eu?!... ăştia să fi fost voi?!... – este uimirea ascunsă în fiecare, dar de care dă seamă, mai ales, cei cu pix fîşneţ şi har divin sau luciferic; în 350 de pagini dense, saturate de Fiinţa-integratoare şi Lumea-Carusel, Mircea Oprea justifică un om, o viaţă, o mulţime de opţiuni, o infinitate de incertitudini şi se cuvine să-l lăsăm chiar pe autor să ne-o spună: „Jurnalul de Curteşti (subtitlu al cărţii, n. m.) nu-i o cronică. E doar Jurnalul pe care nimeni nu l-ar scrie în locul meu. Şi nu priveşte o viaţă reală, cu stare civilă, cu cele văzute de faţă cu martori, pentru că eu nu scriu Istorie, nu scriu Memorii. Scrisul sublimează starea mea de spaimă, extaz în oglindă, pe care nu o trăieşte altul în locul meu şi nu mi-o pot reprima, ea venind dintr-un interior şi un anterior unde n-am avut tăria încă să sondez, vine din debaraua cu de toate, şi acum e vremea să fac ordine. E spaima dintotdeauna dar pe care mi-am reprimat-o, spaima neezitând să se arate în resentimente în faţa semenilor, în faţa celor apropiaţi. (…) Cine sunt şi, mai ales, cine sunt eu pentru mine. Adun din urmă poverile unei existenţe de mai bine de jumătate de secol, parte a vieţii în care mă puteam distanţa de alţii cu luciditate, şi încerc să văd firul, capătul de care să mă leg. Altfel, din contingenţele mele cu realitatea imediată, comună şi celorlalţi, vizibilă celorlalţi, din această atingere nimic nu justifică pretenţia mea la alt răsărit de soare, la altă clipă chiar dacă, alături de Seneca, m-aş simţi îndreptăţit sub scuza că nu-s atât de bătrân încât să nu merit încă o zi. Să mă-ntreb pentru ce? Din inerţie? Răspunsul nu mă linişteşte nici pe mine, nu linişteşte nici pe ceilalţi.” (p. 100-101)
Mircea Oprea nu este un fericit, nu este un acrit; Mircea Oprea este din stirpea – nu aşa de numeroasă, cum s-ar crede – a lucizilor, care se însingurează prin însăşi luciditatea lor, amintindu-mi-l mereu pe Camil Petrescu: „Cîtă luciditate, atîta dramă.” Avînd posibilitatea, dată de fatum, de a cunoaşte mai adînc şi mai îndeaproape Lumea, în multiplele-i articulaţii, Mircea Oprea nu s-a lăsat îmbătat de fulguraţii – bune pentru optimiştii de serviciu -, ci mereu s-a întrebat ce se află dincolo de cortina butaforică: „Nesăbuinţa de a glumi în toate, şi pe seama mea, este cîştigul singurătăţii şi asta ostenind ani în şir în încercarea de a face ordine cu mine, de a curăţa unde ştiam eu că-i murdăria mai mare, sub pielea mea, în apropiere de mine. (…) Aşadar, neînfrînarea de a duce spiritul pînă la absurd, ironia, osteneala pentru perfecţiune împinge gravitatea înspre derizoriu, transferă realitatea într-un infim ridicol – pastişă după un adevăr dureros. (…) Cînd totul devine grav prin lipsă de sens, ori prin sensul pe care eu încă nu l-am găsit, cum s-o iei în serios? Mai bine glumeşti, doare mai puţin.” (p. 78-79)
Şi, dacă vă închipuiţi că veţi găsi şi dvs. aceleaşi lucruri, vă înşelaţi: fiecăruia ne este dat a trăi şi a privi alt film al Lumii, fiecăruia ne este dat a ne minuna luminos de spectacolul jucat de fiecare semen cu care destinul ne face cunoştinţă. Spectacolul Mircea Oprea, prin inteligenţă, decenţă, profunzime şi infinită melancolie în faţa Naturii-Mamă, ne captivează, ne va captiva şi depinde doar de noi să ne folosim de cărările pe care le-a defrişat Fiinţa sa.
Avîndu-i mereu, de-a dreapta şi de-a stînga sa, pe Homer şi pe Iov, Mircea Oprea le arată – cu decenţă intelectuală – cum şterge cu pămătuful spiritului său pietrele din Catedrala Fiinţei, îi ia martori dar şi maeştri, aşa cum îi stă bine oricărui om stupefiat de plutirea sa, prin Spaţiu şi Timp; şi cred că şi ei îl iubesc, văzând că a învăţat lecţia – de a fi funigel în mirobolanta şi eterna poveste despre om.
Construindu-şi cartea în stilul moraliştilor francezi (Pascal fiind lumînarea de la căpătîiul patului), al dlui Cioran – în pofida faptului că dl. Adrian Marino vomita cînd auzea de fragmentarismul intelectualilor români -, găsim mereu firul care leagă aceste fragmente şi care nu este altul decît Fiinţa, în tribulaţiile sale interogative, tremurătoare, stupefiate; vom descoperi în final nu o perfecţiune, ci un om din carne şi oase şi, mai ales, din spirit hulpav şi cercetător; vom descoperi în final un Mircea Oprea care a binemeritat de la viaţă, căreia i-a oferit şi căreia i s-a oferit, într-un schimb benefic pentru insignifianţa noastră de homunculi.
Parafrazându-l pe dl. Mircea Oprea, aş spune că a reuşit, în această carte, să fie „pelin de leac în lanul cu mătrăgună”, a reuşit ca, înşurubîndu-se în nori dar şi în inima Fiinţei, să dea seama despre insignifiantul şi mirobolantul în care trăim, despre Realitate; a reuşit – lucru extraordinar pentru un scriitor – ca spiritul şi sufletul cititorului care sunt să se lase conduse de spiritul şi sufletul neliniştitului şi uimitului care este; şi, găsind multă complementaritate cu ideile şi stuporile mele, declar aici şi acum că aş semna oricînd cartea dlui Mircea Oprea.
Este prima carte a acestui scriitor, pe care o citesc; şi am rămas plăcut surprind de fluenţa şi bogăţia stilului, m-a uimit acurateţea de incizie a frazei, m-a provocat fondul care s-a lăsat îmbrăcat de această formă; semn că este un scriitor deplin format (ceea ce n-ar trebui să ne mire), semn că viitoarea problemă a dlui Mircea Oprea va fi alegerea proiectelor scriitoriceşti care urcă să se întrupeze în pagină.
Sunt multe, multe pagini antologice; selectînd una sau alta, pentru exemplificare, le-aş nedreptăţi pe celelalte; nu pot, totuşi, a nu vă cita două fragmente, aşa, ca şi cum v-aş plimba pe sub nas o dulceaţă de chitră, preparată în bucătăriile paradisului: „Orice adevăr, orice cuvînt aş striga despre voi, acela ar fi un autoportret, o vorbire despre mine. În dărnicia mea am spus că trebuie să mă împac cu lumea şi, în spirit vorbind, am admis că lumea este jumătatea mea. Dar încă mă întreb de nu-s prea generos în cuvinte, prea risipitor cu mine în dezvăluiri inegale în faţa lumii; mă întreb, în concubinajul acesta de vorbe ascunse, de nu cumva lumea e mai puţin decât îmi spune ea că este atunci când zice că mi se dezvăluie. Timpul meu bătut de vânt…„ (p. 132)
Şi: „Scriu, scriu despre mine, despre cele ce-mi sunt în preajmă, cât să mă strecor, cât să intru sub pielea, sub coaja lucrurilor, nu în miezul, nu în inima lor. A înţelege, în orgoliul meu, înseamnă să fii tu însuţi lucrul acela, să te abandonezi pe tine şi să fii tu, pe de-a-ntregul şi de-adevăratelea, fiinţa ce vrei să o înţelegi. (…) Nu vom înţelege cele ce nu-s zămislite de noi. Noi să fim matricea lumii şi tot nu cred că vom pătrunde taina ce dă viaţă lumii din viaţa noastră. Gâza cea mică nu va pricepe ce o ţine pe ea în aer, taina din care ea s-a ivit ca idee de zbor; şi noi ce suntem mai mult decât gâza?(…) Lumânare de la lumânare, stea din stea se aprinde până arde toată bolta, bobul de lumină zboară pe sine luminându-se fără să se vadă.” (p. 143)
În mizericordia sa, dl. Mircea Oprea ne face părtaşi la o fabuloasă lume rurală şi ancestrală, pe noi, cei care am uitat să ne dezlipim tălpile de asfalt; şi ne mai spune, discret, fără a ne impune ceva, că altfel se devoalează Fiinţa înfăşată cu pelincile Naturii-Mamă, că Fiinţa cu fruntea mîngîiată de nori şi cu picioarele în rouă are şi rost, rostul divin.
Aş putea scrie despre această carte o carte; dvs aţi putea scrie, fiecare, cîte o carte – despre sau pornind de la această carte; nu o voi face, poate nu o veţi face nici dvs., însă un lucru e cert: trebuie să ne scoatem pălăriile în faţa dlui Mircea Oprea – doar pentru faptul că ne-a pus neuronii la treabă, doar pentru faptul că a dat sufletelor noastre hrană cît să-şi mai îngăduie trecerea-petrecerea! Şi, credeţi-mă, ştiu despre ce vorbesc, nu sunt atît de multe – pe cît s-ar crede – cărţile care să nu te facă a-l căuta pe autor şi a da cu el de pămînt – că ţi-a furat ceva ce nu-ţi va putea da înapoi vreodată, timpul…
Definitivez acum o carte în genul celei scrise de dl. Mircea Oprea; ca un semn de reciprocitate simbolică şi în spiritul cărţii Domniei-Sale, voi cita o propoziţie din cartea mea: „Cine, cine te va consola de tine?!...” Sunt temerari, ca Mircea Oprea, care au încercat să răspundă la această întrebare – şi e suficient să citeşti „Împăcarea cu lumea”.
Poate că, uneori, dlui Mircea Oprea îi va fi jenă, pentru că ne-a condus prin cămările Fiinţei sale; numai că, aş vrea să-l liniştesc: sunt şanse ca noi, cititorii lui, cu răsuflările spiritelor şi sufletelor noastre, să-i încălzim aceste cămări, să i le învelim în norii cei atît de dragi Domniei-Sale!... Şi, să mă ierte pentru această aşa-zisă cronică de întîmpinare la cartea sa; ştiu, cuvintele mele, faţă de încărcătura cărţii sale, au fost ca nişte paiete antitanc!
Ştiţi cu ce senzaţie m-am despărţit de prima lectură a acestei cărţi? Cu senzaţia că Mircea Zacharias Oprea a şters lacrima unui fluture buzunărit!... (De ce îi spun, uneori, Mircea Zacharias Oprea?... Pentru a adăuga spiritului său o „povară care înalţă”…)
Fie ca şi literatura română să adaste la umbra acestui pelin, pe numele său Mircea Oprea!

Stelorian Moroşanu,
număr statistic şi insignifiant
Dorohoi, 19-21 decembrie 2013

P.S. – Te miri, neofit-cititor, că nu am adus nici o critică acestei cărţi, acestui om, acestui scriitor?... Vezi că nu eşti atent?, cum să comit tautologia de a bruia critica acestei cărţi, a acestui om, a acestui scriitor – făcută (preţ de-o carte) de însuşi Mircea Oprea?!...





vineri, 18 octombrie 2013

Liviu PENDEFUNDA




             




„Aş fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o pasiune pe care mi-o alimentez citind şi acum. Am urmat însă medicina și de la tatăl meu am învăţat să fac cât mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în paralel o opţiune de viaţă, mult mai mult decât un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de experienţă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; suntem astfel îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ cu toate că mai credem în evitarea realizării iadului aici. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao, promiţând raiul şi realizând iadul. Dacă e să gândesc așa cum o făceam în discursul meu de la academie sau când am proimit un premiu de la Uniunea Scriitorilor, maladia cea mai înălțătoare e cea a lecturii. Mulți se zbat să eradicheze aceasă veche preocupare dată de un virus al cărui ADN înnobilează sufletul și împlinește înțelepciunea.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Aş fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o pasiune pe care mi-o alimentez citind şi acum. Am urmat însă medicina și de la tatăl meu am învăţat să fac cât mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în paralel o opţiune de viaţă, mult mai mult decât un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de experienţă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; suntem astfel îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ cu toate că mai credem în evitarea realizării iadului aici. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao, promiţând raiul şi realizând iadul. Dacă e să gândesc așa cum o făceam în discursul meu de la academie sau când am proimit un premiu de la Uniunea Scriitorilor, maladia cea mai înălțătoare e cea a lecturii. Mulți se zbat să eradicheze aceasă veche preocupare dată de un virus al cărui ADN înnobilează sufletul și împlinește înțelepciunea.
Poeţii sunt cei care aducând un suflu de libertate, curaj, nepăsare de standarde, au înţeles şi explicat sistemul de funcţionare a vieţii şi universului, “cosmosul în care se manifestă viaţa şi gândirea” cum scrie Ştefan Lupaşcu. “Un poem viu şi nemăsluit (cum sunt ale lui Blaga) face, desigur, cât un sistem filosofic” - scria N.Steinhardt şi continua: “adevărul e că la temelia poesiei stă un talmeş-balmeş, un ghiveci, un soi de supă primordială în care intră de-a valma şi imaginaţia şi orgoliul şi umilinţa şi sentimentul şi cunoştinţa şi intuiţia şi metafizica şi precizia şi orlogeria şi inteligenţa şi...şi...”. Poate că şi noi, cei ce ne credem atât de puri în zborul nostru neîntinat de mocirlele ce încă mai cuprind regiuni din Europa, poate că şi noi mai păcătuim prin pene vopsite ce-am uitat să le rupem. Suntem totuşi păsări cărora n-au reuşit să le taie vârful aripilor. Pe unii ne-au însemnat cu pete de vopsea sau consemnat în colivii de aur.
Contrar acestei tipologii prea des întâlnite refugiul nostru s-a dovedit a fi în poesie. Aici am găsit soluţia şi exprimarea cea dreaptă, sfinţenia şi umilinţa, consolarea împotriva îndobitocirii, frigului şi grijilor, a hidoşeniei obsesiilor de care încă nu putem scăpa, nici prin muncă, nici prin speranţă, decât printr-o integrare perpetuă în artă. Arta fiind calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu, o nostalgie, un dor de Dumnezeu, cum spune Kandiansky, să înţelegem de ce poeţii de har se integrează în Alfa şi Omega, în cristicul mântuitor cosmic. Destin, cu siguranță ! Eu am înțeles că în fața mea era opțiunea și am acceptat-o pentru că mi se potrivea, îmi venea ca o mănușă. Am ceva de spus și nu voi tace dacât când va vrea Dumnezeu.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Începând să scriu versuri pentru solfegiile din cartea de muzică a clasei a şasea şi apoi pentru formaţia de muzică uşoară a şcolii am fost nevoit să citesc, aşa cum mă sfătuia atunci Florin Mihai Petrescu, cât mai multe volume de poesie. Cele mai frumoase versuri le-am scris în timpul orelor de matematică. Şi iată că dintre toate acele încercări el a ales câteva pentru Convorbiri literare. Era în martie 1971 şi citisem mult Verlaine, Hugo, Baudelaire, apoi Trackl, Esenin şi Lautréamont. Dar Blaga rămânea favoritul tânărului de atunci. "Există lucruri adânci, care în lumina artei pot fi înţelese cu mult mai limpede decât în lumina ştiinţei. Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decât în lumina soarelui” scrie Blaga determinând câteva categorii secrete ale inconştientului în această urzeală de valori cognitive. El afirmă că doar inconştientul, datorită convergenţei categoriilor abisale este capabil să reformuleze noosul cosmic. La acest nivel inima mea a devenit poesie.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

În 1973, îndemnat de acel destin de care aminteai, am înfiinţat un Atelier de Creaţie, numit Athanor, la Casa Tineretului şi Studenţilor din Iaşi – literatură, muzică, arte plastice. Invitaţii mei nu erau numai colegi din toate facultăţile ieşene ci şi profesori, elevi, alături de nume consacrate din domeniile creaţiei artistice. Precum un adevărat cenaclu, existau şi dezbateri reale asupra textelor, picturilor sau muzicii interpretate. A fost momentul în care, asupra mea şi a ceea ce eu desenam sau scriam s’au aplecat Ion Chiriac, Nicolae Barbu, Ion Hurjui, Radu Negru şi acelaşi maestru, Florin Mihai Petrescu. Apoi am început să particip şi la cenaclurile din Bucureşti, la Amfiteatru şi Viaţa Studenţească. Harul nu era de ajuns pentru a fi un scriitor…
Eram la un festival de poesie la Iaşi, în 1977-78, cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu şi... ce elită a timpurilor ! Cineva, nu-mi aduc aminte cine, m’a îndrumat să vorbesc cu Vasile Nicolescu. Impozant dar hâtru, politruc dar aristocrat mi-a explicat de ce versurile mele şi volumul pe care i-l arătasem nu poate fi publicat în România acelor ani. Nu existau versuri patriotice sau dedicate conducătorilor de partid şi de stat. Dar... exista o posibilitate, şi pentru că versurile sunt plăcute şi chiar cuprinse de un sens filosofic profund, ar putea să vadă lumina tiparului la Editura Litera. Acolo, cenzura ar putea închide ochii dacă mai revedeam atent conţinutul. Dacă nu aduceam ode regimului, măcar să nu-l lezez. Şi aşa după doi ani a apărut Sideralia, destul de aproape de ceea ce consideram eu că poate reprezenta un volum de debut. În acelaşi timp mă curta şi Virgil Cuţitaru care mi-a propus o altă culegere să participe la concursul de debut al Editurii Junimea. Chiar şi Laurenţiu Ulici le-a definit ca făcând parte dintr’un dublu debut. Nu mai eram student. Pierdeam deja legătura cu Iaşii, fiind medic la ţară (chiar Cronica începuse să’mi publice, în serial, un jurnal al medicului de la ţară), participam însă la Festivalurile de Literatură din ţară (datorită prieteniei ci Ion Alex. Angheluş, huşean prin adopţie, loc unde îmi petrecusem copilăria la bunicii de pe mamă).

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Îţi destăinuiam că abia în 1981 văd lumina Farmaciile astrale ca debut şi Tihna Scoicilor la Junimea şi în 1984 Cabinetul Doctorului Apollon la Cartea Românească, apărute datorită lui Virgil Cuţitaru şi respectiv lui Florin Mugur. Restul sunt plachete ieşite sub egida Centrului de creaţie judeţean Vaslui şi ediţii bibliofile ale unor cărţi ce nu ar fi putut fi editate niciodată în acele vremuri. Le-am distribuit personal călătorind la Bacău, Tg. Mureş, Cluj, Timişoara, Sibiu. Braşov, Craiova şi Bucureşti. Şi totuşi note sau recenzii despre ele au apărut sub semnătura unor critici de excepţie. Dar cea mai mare bucurie mi-au făcut-o epistolele lui Noica şi Steihardt. Ei mi-au spus: scrie chiar dacă nu publici, iar Constantin Noica mi-a dat îndrumări în direcţia dezvoltării sistemului filosofic şi eseisticii. Era un proiect extraordinar pe care îl încercam alături de Ion Alexandru Angheluş răpit dintre noi de cancerul Cernobîlului.
Recenziile din revistele literare ale provinciei au fost aproape de mine, de versurile publicate uneori trunchiat şi bine pieptănate, apreciindu-le. Şi chiar criticile mi s-au părut constructive, realiste. Atunci am simţit o solidaritate a breslei şi participările mele la colocvii, simposioane, festivaluri au fost dragi inumii mele. Capitala şi revistele sau ziarele centrale nu au fost niciodată generoase şi chiar mi-au reproşat că nu vreau să mă conformez directivelor. Păream un pesimist şi adept al decadenţei sufleteşti. Din '85 nicio poesie nu mi-a mai fost publicată. Apăreau sporadice eseuri, studii de interferenţă între medicină şi artă şi fragmente din jurnalul pe care îl scrisesem cât fusesem medic de ţară. Atât. M-am hotărît să public într-o carte toate acestea. Singura editură interesată a fost cea de Sport-Turism. După un an din manuscrisul de 500 de pagini rămăseseră 150 şi cuvintele fuseseră înlocuite (de ex. biserică cu monument istoric). Vasile Nicolescu nu mai putea interveni pentru mine. Paralizase de patru ani şi moral dar şi profesional fusesem la el de nenumărate ori să-i urmăresc evoluţia. A mea însă s-a oprit acolo, chiar dacă volumul a fost bine primit, mai ales de prieteni.
Aici intervine un adevărat hiatus literar. Cred că deja am început să explic fenomenul. Versurile nu mai aveau cum apare fiind "nonconformiste" şi tăcerea celor responsabili de reviste doare de multe ori mai mult decât critica. De fapt "animozităţile" au început din prima jumătate a deceniului nouă. Am realizat o revistă numită Ateneu Hippocratic, cosmopolită prin excelenţă, din care au apărut două numere, al treilea fiind oprit în rotativă şi eu chemat pentru sancţionare la judeţeana de partid. Nici nu vreau să-mi amintesc stările prin care am trecut în acele zile. După aceea nicio revistă literară nu a mai avut uşile deschise pentru mine. Astfel îmi explic acum. Atunci doar am urmat sfatul înţelepţilor şi am scris pentru sertar.
Dar experiența cea mai interesantă am avut-o fiind în ultimii ani ai lui Nichita Stănescu în cercul lui de prieteni. La Ordinul lui chiar am început să mă desprind de versul alb scriind rondelurile și ovoidele. M.N.Rusu, Gheorghe Tomozei s-au alăturat vechilor mei mentori pe care i-am amintit și nu m-am încadrat în nicio grupare literară.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

A discuta despre raportul unui scriitor față de societate, oscilând între datorie, har și dorință ca o luptă perpetuă între dogmă și libertatea gândirii e prozaic ; eu mă împart între familie, spital, universitate, academie și manifestările culturale ale urbei. Mă trezesc adeseori concepând o lucrare ştiinţifică sau într-un moment de pauză între pacienţi că scriu cu totul altceva decât reţeta sau rezultatele cercetării. Culeg apoi dintre rânduri imaginile pe care sufletul în subconştientul meu le zămislise şi atunci ştiu că nu poate fi separat creierul în porţiuni precise de gândire şi creaţie. Aceasta e minunea care însă este grevată de timp şi de obligaţii, experienţe de viaţă care sunt benefice pe de altă parte scriitorului. Dumnezeu e pretutindeni şi în noi, ca şi noi în locurile de suferinţă, de batjocură şi înjosire, ori modest în locurile cele de Taină. În inimile noastre stă magul, poesia. Iată forma prin care putem călători către El. Poeţii, călători astrali, au trecut prin locuri de suferinţă oropsite sau de taină, în care armonii secrete se îmbină cu sluţenia şi duioşia, în decenţă şi puritate, în cele mai felurite combinaţii de frumos şi urât, de bine şi rău, de explicit şi absolut cifrat. Am atins în călătoriile noastre, paradoxal, acel dincolo, fără spaţiu şi timp şi l-am aşezat în versuri. Cine a trăit în lumea zeilor măcar o clipă înţelege altfel rostul acestei lumi. Dar pentru toate acestea e necesară liniştea. Şi liniştea poate fi obţinută prin Cuvânt. Rânduri, rânduri, vorbele noastre se aştern şi transmit axperienţe ale atmei, fragmente de spirit în lumea trecătoare.“O carte e făcută din semne care vorbesc de alte semne, care, la rându-le, vorbesc despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu produc concepte şi deci e mută” - scrie Umberto Eco şi de aceea rostul nostru este de a găsi o cale de înţelegere pentru mântuirea sufletului şi minţii celor care ne ascultă şi citesc, căci ceea ce înfăţişam noi, scriitorii, în Marea Călătorie, prea înaltă ca să poată cineva crede că a lipsit vreo clipă din atelierul de creaţie, e şi un palat magic, codat, cifrat, încifrat al măreţiei omeneşti. Scriitorul nu poate, deci, să rămână indiferent la abuzurile puterilor într-un stat, fie el chiar de drept, ia atitudine în favoarea celor dimprejur, oropsiți și sărăciți cu bună știință pentru a-i putea controla. Nu e bine, n-a fost și nu va fi pentru lingăi, acoliți și profitori, din păcate printre noi fiind destui dintre aceștia.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Cu toate că ne dorim un drum drept, fără multe suişuri sau coborâri, viaţa ca atare are doza ei de ambiguitate. „Sunt două lucruri care, atâta timp cât omul trăieşte în lume, se dovedesc a fi esenţiale, deoarece ele sunt proprii naturii, şi anume, spaţiul şi timpul" (Emmanuel Swedenborg). Prin poesie acestea pot fi modificate, dar oricum rămân modificate în ambiguitatea care le caracterizează. De fapt lumile noastre interioare se ascund în versuri.
Íntr-un somn normal, visele sunt imagini confuze determi­nate de griji, regrete şi dorinţi. Acestea pot fi reminescenţe ale reprezentărilor mentale inspirate de tendinţele şi emoţiile noastre, de senzaţiile percepute anterior visului, înregistrate de memorie şi in­trate într'un proces creativ mnemoclastic. Activitatea neuronală a creierului compară mesa­jele primite cu propriile imagini stocate în memorie şi analizează distorsiunile ivite cu participarea psihică a percepţiei şi analizei. În vis experienţele reportează imagini mnemice şi interceptări extrau­mane atemporale şi din spaţii diferite celui în care creierul se află în presupusul repaos. De aceea se afirmă că visele sunt experienţe de conştienţă ale memoriei. Am făcut acest expozeu pentru a arăta că în orizontul spaţial şi temporal al inconştientului determinat poate de năzuinţa formativă proprie, genetic şi educaţional fiecăruia, există un sentiment anabasic sau catabasic destinic cu accente axiologice pozitive şi negative prin raport noetic, influențat de civilizație cu relele sau avantajele sale. În relaţie cu Heidegger şi Alais Riegl, Blaga scria: “Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi,/ ce-n spaţiu se desparte şi s-adună/ pământ e ea, şi prund şi undă,/ un drum cu călătorul dimpreună/ fântâna-adăpostind o lună”. Aici intervine subconştientul, adevărata natură a poetului, echivocă. Dacă trăim în mijlocul unor răsturnări climatice, o lume politică ființând într-un al treilea război, virtual și exponențial totodată, cu politicieni care își distrug propriile țări și popoare, cum ar putea fi literatura? Ca dintotdeauna: un jurnal de război scris de cei aflați în bătaia focului sau dintr-un turn de fildeș. Literatura română împărțită între găști de interes și nu doctrinare, între valoare și non-valoarea prezentă cu predominanță în reviste culturale și mai puțin literare, accesând pro domo eșantioane de prieteni și interese, s-a aruncat dincoace de frontiera mileniului III și nu mai este reflectarea viselor, nu mai este nici obiectivă sau subiectivă vis-a-vis de experiențe. Orice neînsemnată criză conduce la o modificare socio-psiho-spirituală a întregului. Dependenţa noastră de asigurarea condiţiilor de viaţă este prezentată încă din timpurile cele mai vechi, cultura în ansamblul ei aparţinând mai ales factorilor umani de civilizaţie, descrise în papirusurile egiptene, Vechiul Testament, înscrisurile sumeriene, chineze, indiene şi mai recent în cele greco-romane ori mayaşe. Dacă, după o minunată epocă a băilor literare din ultimele secole asupra neuronilor  omenirii, simţim o stare de lâncezea- lă, de amorţire a simţurilor, de înnourare (ca să continui metafora), singura explicaţie este neputinţa resimţită în faţa sărăciei şi foametei materiale. Opinia mea este că literatura nu este în criză, calitativ vorbind. Ea surprinde doar schimbările socio-umane şi, ca dintotdeauna se va decanta în timp. Poate sunt modificări cantitative, poezie multă multă maculatură (poate pe vremuri selecţia nu permitea publicarea tuturor încercărilor!) şi dramaturgie de sertar care îşi vede ameninţa- tă eficienţa prin pierderea interesului în faţa spectacolului (vina, nu e o noutate, aparţine internetului şi televiziunii). Proza şi eseul se bucură de multă căutare (încă) din partea cititorilor de peste 30-40 de ani. Aş afirma chiar spaţiul publicistic este foarte larg, acceptând toate opiniile critice ale momentului. Ceea ce lipseşte este coloana vertebrală ţinută pe direcţia nadir - zenit. Desfăşurarea unor direcţii clientelare şi  analiza  precumpănitor  subiectivă,  une- ori mergând pe ordin partinic sau serviciu de protecţie, a împins critica literară într-o zonă a absurdului. Se eludează (chiar se omite lectura scrierilor comise de terţi) sau se bruschează la diverse nivele profesionale şi administrative apariţii editoriale de valoa- re, promovându-se non-valoarea şi, mai rău ori la fel de grav – non-cultura. Profesorii universitari, oameni ce posedă biblioteci în sertarele mnemice ale creierului lor, nu au loc în publicistică (nu sunt încă sub un con- trol strict în monografii ori antologii critice!). Lipsa veniturilor materiale satisfăcătoare unei vieţi normale şi intelectuale (care costă!) îi determină ori uite de o analiză corectă a valorii producţiilor literare, nu contează că aceasta se încadrează, ca acum o sută şi... de ani, în arta cu tendinţă sau arta pentru artă, ci  pentru,  menţinerea  postului  universitar sau un te-miri-ce venit în plus, să accepte veleitarismul sau susţinerea unor scriitoraşi de duzină.
Spiritul unei literaturi, precum este cea lăsată moştenire de Văcăreşti de atâtea secole, nu poate fi un foc anihilat dar nici întreţinut de gazele naturale ce au făcut deja irespirabil, pe alocuri atmosfera noastră culturală. Singurii care nu simt aceste miasme ale flăcărilor virtuale sunt totuşi inocenţii, visătorii şi viitorii revoluţionari ai generaţiei laptopice. Poate de aceea se şi tem atât de mult cei ce conduc astăzi destinele literaturii române când văd spiritul lor divin. Aş vrea trăiesc simt renaşterea spirituală a naţiunii noastre sub conducerea acestei generaţii, pe care o simt mai puternică decât chiar a celor din ’60 sau ’80. Au de partea lor Adevărul.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

În anii '90 Contact international apărea trimestrial şi Zilele editurii aduna tot ce era lume literară în Iaşi, dar şi cu invitaţi din ţară. Evenimente independente de spiritul uman au curmat această activitate frumoasă şi prolifică în vremea când multe reviste literare se zbăteau să supravieţuiască. Necazurile personale şi schimbările survenite în viaţa mea de atunci au avut un impact major, iar faptul că medicina şi-a cerut obolul cam în acelaşi timp pe plan universitar şi academic a restrâns legăturile mele cu tumultul cotidian. Am fost o perioadă şi plecat din ţară. Acum lucrurile s-au schimbat. Vârstele nu au cum să înregimenteze un creator. Ar fi şi hilar să mă consider parte dintr-o clasificare didactică. Vezi, scrisul ca şi bucuria sau suferinţa sunt trăiri particulare individului, Putinţa de a te face înţeles şi de a transmite afectivitatea ţine de afinităţi. Abia atunci simt că aparţin unei naţiuni, unor culturi, religii, generaţii dar şi aşa e destul de dificil să eşalonez spiritul, încadrându-l în tipare. Vrem nu vrem, cum spunea Constantin Ţoiu, echipa merge prin lume cu noi toţi. Închis chiar într-un turn, cu un telescop îndreptat spre alte lumi şi cu mâinile ţinându-mă de pământul strămoşilor nu am cum să mă detaşez de ea.
Cu certitudine. Invidia, intoleranţa, ura nu pot copleşi esenţa breslei din care facem parte cu spiritul. Sufletele şi trupurile sunt însă supuse, ca fiecărui om, greşelii.
Cu proza am cochetat de la început, dar nu am considerat că mă reprezintă şi încercările din adolescenţă erau o pală izbândă a reflectării sufletului, cel puţin nu aşa cum am crezut că o poate face poesia. Eseul însă m-a îndemnat la lectură, la multă cunoaştere literară chiar în limbile în care acele opere au fost scrise. Mă dezlănţuiam uneori mai mult, ca între valurile mării, citind şi scriind. Acum realizez că poesia în esenţa ei putea concentra picături de diamant adeseori invizibile multora. În proză sau eseu cititorul este învăluit de vrajă, de mister, pe care este obligat să le vadă, eventual să se lege şi să-i fie greu să se desprindă. Sigur mulţi văd, nu sunt obligaţi să le atingă sau să se identifice lumilor create de ele, dar le pot cunoaşte.
Lucrez la continuarea jurnalelor Căruţa cu nebuni, se conturează un nou roman, de fapt tot o proyă începută în urmă cu patruzeci de ani, un volum de versuri, al unsprezecelea din seria Faliilor şi finalizarea a încă două cărți de eseuri din proiectul promis lui Noica (volumul 6 și 7), continuarea sintezei de prelegeri abia apărute la Editura Institutului European, intitulată Luminătorii Timpului.
Din punct de vedere filosofic, există două metode de a aborda studiul legilor naturale şi universale. Primul constă în a imagina ceea ce poate fi Cauza Supremă a tuturor lucrurilor şi, pornind de la ideea că procedăm aşa, să dăm un sens vieţii noastre terestre. A doua, ne revine nouă să ne auto-examinăm şi, pornind de la acest examen, să generalizăm în ansamblul universului legile şi principiile care guvernează atît corpul cît şi conştiinţa noastră. Poesia este o sinteză a acestor două metode, căci ea asociază întotdeauna studiul omului cu cel al Divinului. Altfel spus, pe cât arată cum să se aplice pe plan uman o lege cosmică anume, pe atât pune în evidenţă contrapartida cosmică a unui principiu terestru. De aceea, ea este întradevăr o aplicaţie mistică a marii legi hermetice: „Tot ce este jos este precum sus şi, tot ce este sus este precum jos” Hermes Trismegistus. Pe de altă parte, un astfel de mod de a aprecia existenţa umană constituie o alchimie spirituală care ţine cu adevărat cont de dualitatea omului, de ambiguitatea căreia îi este tributară. Și atunci, cum altfel să răspund la întrebarea despre un timp propice creației ?
Cum îmi spunea Constantin Noica într-una dintre epistolele sale - simbolul constituie un exemplu tipic de totalitate ontologică care justifică o hermeneutică a totalităţii, pentru că dominanta tradiţiei este de a integra în Unul, în divinitate, universul organic şi sacru. Deci modelul primordial unifică, constituie centrul şi factorul integrativ al omului, parte din creaţie şi totodată parte din creator. Chiar cunoscînd nu pricepem, înţelegerea parcă mi se pare mai apropiată de intuiţie şi revelaţie, iar gîndirea o educăm prin erudiţie, acea punte spre niveluri tot mai înalte de semnificaţie şi înţelegere. Creierul studiat de doctor nu răspunde la toate întrebările, funcţiile lui spirituale dedublînd trupul bolnav. În contextul vieţii mele duble erudiţia şi hermeneutica sunt de fapt un ritual spiritual. Este probabil un program al Creației.


Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Sufletul ca o poesie

Doamne, oare sufletul meu
nu’i cel mai mare mister
întâlnit în căutarea în care chiar Tu
m’ai îmbiat să pornesc ? Mă simt
metaforă plutind în vibraţia lumii
precum tot aerul din mine
se mişcă în ritmul tobelor
şi se alintă la adierea viorii. Doamne,
milenii se răsfrâng
în puterea mea de a Te înţelege
şi nu’ţi pot spune ce simt
când Te aud şi Te văd.

Mi-ai dat Cuvântul, Îl scriu,
Îl rostesc cu sunetul, cu gândul.
Eu însumi devin uneori El.
Dar mi-e greu
să exprim tot ce văd, tot ce aud,
tot ce gust, tot ce miros
şi pipăi pe acest pământ,
dar mai ales imaginea altor lumi
ce’mi vin şi par aevea în vis
sau când sunt treaz, şi ştiu
că de la Tine vin. Dar nu pot
să spun nimănui
când Te văd şi Te aud.

Nici în aceste versuri,
ce izvorăsc acum cu toată bucuria
 - ştiu: ele par o fantezie –
nu pot descrie ce doresc
şi ceea ce-am simţit în vibraţia lumii
cu tot sufletul meu,
metaforă ivită ca un uriaş mister
în căutarea de lumină

spre care chiar Tu
m’ai îmbiat să pornesc. Şi mă simt
contopind micimea mea
cu marea poesie care eşti,
o văd şi o aud.

Iaşi, 2013

joi, 26 septembrie 2013

Gellu Dorian









„Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar, atunci cînd nu scriu.”









Gellu Dorian s-a nascut în ziua 13 octombrie, anul 1953 la Botoșani. Profesia: bibliotecar; în prezent referent de specialitate la sectorul literatura-teatru al Centrului judetean de conservare si valorificare a traditiei si creatiei populare Botosani; redactor sef al revistei de cultura „Hyperion - Caiete botosanene“, redactor sef si consilier editorial al Editurii „Axa“ Botosani; presedintele Fundatiei Culturale „Hyperion - Caiete botosanene“ Botosani; director de programe al Societatii Culturale „Dacia Revival International“ New York; membru în colegiile de redactie ale revistelor: „Covorbiri literare”, „Poezia”, „Caietele de la Durau”. Initiatorul colectiei de poezie „La steaua - Poeti optzecisti”, Editura „Axa” Botosani. Initiatorul Premiului National de Poezie „Mihai Eminescu”, acordat în fiecare 15 ianuarie la Botosani. Este un scriitor botoșănean.


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Dacă destinul reprezintă o cale predestinată, opţiunea este o cale aleasă. Atunci când destinul unui scriitor se confundă şi cu opţiunea sa, calea poate fi aceeaşi. Iar dacă scriitorul dovedeşte că este unul de talent, atunci calea este cea bună. Dar în puţine cazuri destinul scriitorului adevărat l-a urcat pe piedestalul gloriei, dacă asta şi-a dorit, ci conjuncturile l-au făcut să se simtă mai tot timpul în pielea omului umilit de munca pe care şi-a ales-o fără să-şi asigure din ea existenţa, ceea ce de regulă pentru o altă meserie, opţiune a celui pus să aleagă ceva pentru a-şi câştiga existenţa lui şi ai celorlalţi membrii ai familiei, acest lucru se poate lesne realiza, însă fără vanitatea care-l împinge pe scriitor spre vise de nemurire şi existenţe confortabile. În cazul meu destinul m-a ales, iar opţiunea mea n-a fost alta decât aceea de a scrie şi încasa umilinţele de rigoare, izvorâte din prejudecăţile unei lumi care nu m-a privit niciodată cu ochi buni. Dar m-am obişnuit atât de mult cu această condiţie a scriitorului, nu numai român ci şi de pretutindeni, încât nu-mi mai fac nici un fel de probleme legate de ceea ce reprezintă împlinirea destinului meu într-o astfel de lume. Am ales lumea literară cea din cărţi, nu lumea destinelor literare cea din viaţa scriitorilor plini de hachiţe, orgolii, vanităţi, lupte fără sens, pentru că lumea cea din cărţi, deşi izvorâtă în genere din lumea reală, este mult mai frumoasă decât lumea scriitorilor ca parte a lumii reale alterată de angoasele, nemulţumirile, parvenirile şi bolile sufleteşti de care suferă şi nu vrea să se vindece urmând reţetele oferite de lumea din cărţi. Este mult mai liniştitoare acea lume decât aceasta prin care trecem făcându-ne destinul ferfeniţă, iar opţiunea, scrisul cărţilor adică, o cârpă la îndemâna unor inşi fără scrupule care, din păcate, sunt pentru scriitori grupurile ţintă pentru care pierdem vieţi întregi la masa de scris.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Istoria literaturii, aşa cum se scrie la noi acum, nu consemnează foarte multe lucruri consacrate, dar mai ales debuturile unor scriitori. Şi asta pentru că a dispărut spiritul cronicăresc de consemnare şi comentare a faptelor recente, lăsate să dospească sau să fie veşnic uitate. Plângerile „istoricilor literari”, criticilor literari se mărginesc la a spune că sunt năpădiţi de avalanşa apariţiilor editoriale, de sumedenia noilor veniţi, noilor plecaţi, unii de tineri, alţii dintr-un anonimat clădit prin grija lor într-o viaţă dedicată himerei literare, în timp ce unii chiar din gloria oferită de o viaţă plină de oportunităţi şi conjuncturi care i-au scos în faţă, dar răsturnaţi de criteriile care, pasămite, se schimbă de la o zi la alta din cauza inconsecvenţei şi inconsistenţei principiilor aplicate în scrierea unor astfel de istorii. Păi ce-am fi aflat noi despre istoriile noastre medievale, să zicem, dacă Grigore Ureche, Ion Neculce sau Miron Costin, ori Dumitrie Cantemir s-ar fi lamentat în faţa miilor de fapte aduse până la ei de izvoare pe care dacă nu le-ar fi căutat n-ar fi scos la iveală stâlpii unei identităţi pe care acum ne sprijinim? Or aşa-zişii noştri istorici literari de nouă formulă par mai ispitiţi să elimine decât să adune, să îngroape în timp decât să dezgroape fapte şi oameni care şi-au îndreptat destinul spre o opţiune din capul locului perdantă. Şi exemplele sunt suficiente şi alarmante, încât aşteptăm reîncarnarea cronicarilor serioşi de categoria celor numiţi mai sus, pentru care orice faptă literară cât de mică să însemne o verigă la întregirea veridicităţii istoriei literaturii române, care, aşa cum ne este oferită de noii ei cronicari, arată foarte săracă, ciunţită de vârcolacii prejudecăţilor care-i domină. Şi-n aceste condiţii n-are rost să mai vorbim dacă ştiu eu cine şi-n ce împrejurări a consemnat evenimentul debutului meu literar. Poate doar eu în diverse fişe bio-bibliografice, în CV-uri, sau alţii în unele dicţionare. Şi acesta s-a produs în decembrie 1972, sub girul lui Geo Dumitrescu, în „România literară”, după ce în august al acelui an în „Clopotul literar şi artistic”, regretatul ziarist Nicolae Cîntec mi-a publicat două poezii. Aceste ieşiri în presă au venit după cel puţin trei ani de încercări într-ale scrisului. Am scris, de la început, poezie, proză, teatru, ratând ca orice începător, dar nerenunţând, pentru că aşa a vrut destinul. Multe dintre acele încercări au fost înghiţite de flăcările sobei de la Coşula, altele, cum este încercarea unui roman şi a unei piese de teatru mai sunt printre manuscrisele mele care vor urma aceeaşi cale a cenuşii. Că aşa vrea destinul lor. Pentru că şi manuscrisele scriitorilor au un destin al lor, nu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. A fost un drum destul de anevoios. Dar acum sunt mulţumit că a fost aşa, pentru că dacă aş fi debutat prin anii ‘70, aşa cum s-ar fi putut întîmăpla cu o carte prezentată la Editura Eminescu şi din care juriul a ales să publice într-o antologie un grupaj în 1974, acum aş fi regretat mult. Aş fi putut publica prima carte în 1981, la Albatros, dar, iarăşi, regulile de atunci m-au împins cu un fragment din „Esopia” în antologia apărută în anul următor. Aşa că abia în 1986, după ce m-am bătut trei ani cu Andi Andrieş la „Junimea”, având-o ca scutier pe Doina Florea Ciornei, am ieşit cu o carte, şi ea ciunţită de 13 poezii, şi cu alt titlu decât cel iniţial, şi anume „Poeme introductive”. O carte care, la acea vreme destul de tulbure, a fost foarte bine primită de critica literară.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Am fost impresionat, la vremea ivirii mele în lumea literară de mai mulţi scriitori de care mă simţeam legat sufleteşte, dar la care nu puteam ajunge decât prin cărţile lor. La Botoşani exista pe atunci Lucian Valea. Am stat zece ani în preajma lui şi am deprins gustul pentru cărţi şi bibliotecă, pentru lecturile selecte, cele o sută de bază, cum spunea el. Nu m-am apropiat de poezia lui, pentru că nu-mi venea pe structura mea. Eram apropiat atunci de poezia lui Gellu Naum, Ben. Corlaciu, Ilarie Voronca, Cosnt. Tonegaru, mai puţin de cea a lui Nichita Stănescu, dar destul de aproape de cea a lui Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Mihai Ursachi şi Leonid Dimov, şi foarte impresionat de T.S. Eliot, Ezra Pound, Ferlinghetti, Ginsberg şi afin cu poezia lui Rilke pentru care aveam un adevărat cult. Dar cel care mi i-a adus în faţă pe toţi a fost A.E.Baconski cu Panorama poeziei univerale, cei „O sută de maeştri”, aşa cum i-am numit într-o carte nepublicată şi care se va numi când o voi publica „O sută de maeştri şi un discipol”. Dar gruparea în mijlocul căreia m-am simţit bine a fost cea care se aduna anual la Tîrgu Neamţ la Colocviile Naţionale de Poezie, adică gruparea optzeciştilor din toată ţara din structura căreia fac parte şi căreia i-am dedicat o colecţie de poezie la Editura Axa, „La Steaua – poţi optzecişti”, în care până acum au apărut peste 70 de poeţi.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Raportul care a fost din totdeauna, minus aberaţiile obediente ale unor scriitori faţă de putere, faţă de orice fel de putere promovată de orice fel de ideologii, fie totalitare, autocrate sau democrate, atunci când politicul oferă iluzia că poţi ajunge la glorie prin trecerea obligatorie a talentului tău prin sosul oferit de acest flagel social. Mai cinstit mi se pare a fi fost şi a fi raportul dintre cetăţean şi scriitor, atunci când însuşi scriitorul este cetăţeanul care se implică într-un fel al lui la viaţa socială, fără a-i ordona reguli de comportare sau influenţă de putere, ci doar reguli estetice, mereu în rafinare şi esenţializare a existenţei. Mai ales că în lumea în care şi scriitorul trăieşte acum, diferenţa nu mai este atât de vizibilă ca atunci când scriitorul, pentru greşelile sale, putea fi dus la eşafod, la spânzurătoare, la Canal, la Ocnă sau deportat în Siberia, ori, urcat pe culmile gloriei, pe principii ideologice fără pic de morală estetică, ordona minţi spre o falsificare generală, spre, în fond, un genocid cultural şi social. Pe când acum, scriitorul a devenit elementul social comun care-şi prezintă produsele sale aşa cum o face zarzavagiul, cizmarul, confecţionerul, ori diplomatul, savantul şi aşa mai departe. Chestiune care-l împinge în anonimat şi la anularea evidenţei de care altă dată se făcea caz sau pe care se miza. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Oricum, pierderea, se pare, o simte doar scriitorul, nu şi cetăţeanul de rând.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Exact ca-n mileniul doi. Doar că vizorul prin care se vede s-a mărit un pic şi poţi afla în aceeaşi secundă ce face confratele din America sau Australia, fără a fi convins că el, de acolo, este chiar interesat de ce faci tu aici. Nu poţi compara o literatură cu alta, decât teoretic, la catedră, într-un curs de literatură comparată, nu şi într-unul de evoluţie recentă. Ce pot spune eu despre literatura norvegiană sau irlandeză, sau despre cea coreeană sau malgaşă, atâta timp cât nici norvegianul, nici irlandezul, ca să nu mai vorbim de coreean sau malgaş nu poate spune mai nimic despre literatura română. Pot spune că ciulamaua pe care o mănânc acum este foarte gustoasă, dar nu pot spune acelaşi lucru despre stridiile mâncate de un franţuz la Paris. Aşa că pot afirma că literatura română este foarte bună, că, deşi conţine în structura ei foarte mulţi scriitori de limbă română care nu fac parte, după unii critici şi istorii literari, din literatura română, ci din oricare altă literatură care, de asemenea, nu-i ia în seamă, că ea este reprezentată în competiţii doar de câţiva scriitori, mereu aceiaşi, ceea ce dă impresia acolo unde se vrea promovată că suntem o literatură foarte săracă, sterilă, scrisă după reţete aplicate prost pe un schelet gata să dea în inaniţie. Suntem o literatură scrisă într-o limbă vorbită de aproape 40 de milioane de oameni împrăştiaţi pe tot globul, dintre care doar 2 milioane vorbesc corect limba română, maternă deci, iar cam 10 mii citesc constat ceea ce apare, dar nu tot, pentru că tirajele sunt limitate la sute sau mii de exemplare. Ei, atunci, unde ne aflăm, în acest început de mileniu trei ? Nu cumva în pragul dispariţiei limbii române şi implicit a literaturii române care se va conserva în eşantioanele în care de regulă se păstrează esenţele ? Dar să nu fim chiar aşa de pesimişti. Chiar şi pentru cei 10 mii de cititori posibili, scriitorul român merită să existe. Dar el ar putea învinge numai dacă istoricii şi criticii literari vor şti şi vor vrea să demonstreze că suntem o literatură bogată, diversă, care ar putea chiar propune paradigme de urmat.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Dacă timpul de creaţie nu se confundă cu programul scriitorului, program continuu, sau cum spun confraţii de peste Prut, „program veşnic”, şi scriitorul îşi face de lucru aşa din senin sau când are chef sau atunci când iese la pensie, atunci nu vorbim despre un scriitor autentic, înscris într-un destin care cere sacrificiu până la capăt, ci despre un veleitar, diletant, grafoman sau mai ştiu eu ce alt ipochimen care ne terorizează în diverse ocazii şi mai tot timpul. Eu lucrez tot timpul. Simt că mă pierd în zadar atunci când nu scriu. Chiar acum scriu, răspunzând la această anchetă. Lucrez la un roman. De curând,  mi-a apărut o carte de poeme, Şaizeci de pahare la o masă, la Editura Cartea Românească. Am împlinit doişpe lustri de viaţă şi mă pregătesc să mă bat cu lumea, cu mine, cu destinul, să arăt că opţiunea mea a fost şi destinul meu.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

În drum spre Iaşi

În drum spre Iaşi, de fiecare dată, oprim la Cotnari,
după ce ani buni de zile poposeam la Deleni, la un han,
în care Adam ne frigea fleici presurate cu sare pe o sobă încinsă,
iar Eva ne aşternea ştergare de in
pe masa de scîndură geluită,
pînă ce într-o zi, un italian a decis să ne fugărească de la masă după
o oră de aşteptare pentru o saramură cu peşte
pe care am lăsat-o să o admire cu ochii cît cepele
în timp ce un paznic ne-a urmărit cu maşina
pînă pe dealurile Cîrjoaiei,
unde, habar n-avea macaronarul, Ştefan cel Mare
ne aştepta cu masa plină de Frîncuşă,
iar Răreşoaia învîrtea la rotisor pui porumbaci
pe care-i muiam în mujdei
de ni se ridicau mustăţile pînă la sprîncene –

la masa noastră nu mai era loc decît pentru
o Grasă de Cotnari, urmată de o Fetească
şi o Tămîioasă Românească,
fiecare mesean cu pofta lui pe buze,
încît pumnul ameninţător al trimisului s-a deschis într-o palmă întinsă
într-un noroc pentru care nu merita să vărsăm amar de vin
adunat în sîngele nostru cu atîta migală,
încît de pe dealuri,
de prin vii,
de pe fostele cîmpuri de bătălie,
de prin cimitire,
din beciurile lui Niţă, de hăt-departe
toţi răzeşii cu cîte o sută de turci la umăr
s-au aşezat la masă şi-atît de mult au băut,
atît de mult au vorbit
că timpul a stat în loc, iar locului i s-a dat numele
pe care de mult îl avea
şi asta de mii şi mii de ori,
de mii şi mii de guri,
încît numai Dumnezeu ştie cît va ţine o astfel de fericire pe pământ.


     (Interviu realizat de Petruţ Pârvescu, în 2007, revăzut şi uşor adăugit în 2013. Botoşani)





marți, 24 septembrie 2013

Mirecea OPREA :



                                    ÎMPĂCAREA CU LUMEA
                                      - Jurnalul de Curteşti -                                                                                                                                 


…Împăcarea lui Mircea Oprea cu lumea s-a produs/scris la Curteşti şi a fost parafată la Editura  Zona Publishers, din Îaşi, în anul 2013 (editor: Paul Gorban; Ciprian-Iulian Şoptică – redactor; Radu Vasile Chialda – copertă; Valentin Postolache – tehnoredactor; ilustraţie coperta1-4, Corneliu Dumitriu; fotografie coperta 1 extinsă – Emanoil Marcu; corectură – Mircea Oprea & Zona Publishers).
            Împăcarea cu lumeanotează editorul, Paul Gorban - este un titlu captivant care, printr-o energie extraordinară, impusă chiar şi de stilul cărţii – jurnal de gânduri poetice şi metafizice -, te surprinde şi te pune, într-un mod ontologic, în faţa semenilor şi, mai ales, în faţa propriei conştiinţe. Împăcarea cu lumea divulgă nostalgia autorului de a surprinde ca pe un organism viu lumea interiorului său, cu toate detaliile şi aspectele privind o legitimare reversibilă şi răvăşitoare, o lume din regnul tradiţiilor îndelungate, tari, în care predomină un fond cu iz mistic, poetic, uneori raţional, alteori scufundat într-un iluzionism oniric. Pe de altă parte, Împăcarea cu lumea apare şi ca un istoric al curiozităţilor savante ale autorului cu privire la lumea exterioară în care, aproape la tot pasul, Mircea Oprea presimte ameninţarea unei ciudate raportări la legitimarea normalităţii (…)”.
            Iar autorul, Mircea Oprea „avertizează”  cititorul Jurnalul de Curteşti nu-i o cronică. E doar Jurnalul pe care nimeni nu l-ar scrie în locul meu. Şi nu priveşte o viaţă reală, cu stare civilă, cu cele văzute de faţă cu martori, pentru că eu nu scriu Istorie, nu scriu Memorii. Scrisul sublimează starea mea de spaimă, extaz în oglindă, pe care nu o trăieşte altul în locul meu şi nu mi-o pot reprima, ea venind dintr-un interior şi un anterior unde n-am avut tăria încă să sondez, vine din debaraua cu de toate, şi acum e vremea să fac ordine. E spaima dintotdeauna dar pe care mi-am reprimat-o, spaima neezitând să se arate în resentimente în faţa semenilor, în faţa celor apropiaţi.” (pag. 100)
            În altă parte (pag.70),autorul scrie: „Aici, la Curteşti, în  Jurnalul de faţă aş vrea să-mi topesc monomaniile şi obstinaţiile adunate ani în şir pentru a nu deveni, în somn, coşmaruri.”  Iar, puţin mai jos: „Jurnalul, ce pare a se scrie singur, înafara timpului şi a spaţiului recunoscute în acte oficiale ca fiind ale mele, Jurnalul fără evenimente exterioare, sustrăgându-se clipei întâmplătoare, curge subteran prin mine de ani. Uneori scapă prin crăpăturile pământului şuviţe firave de apă, deconspirând traseul râului ascuns pe care plutesc, care mă poartă. Şi mă las în voia apei (…)”. Alteori, autorul pare a se contrazice sau, în orice caz, a se dezice de propriu-i scris, dorindu-şi/dorindu-se altceva : „Scriu şi simt cum scrisul mă trădează, nu spune ce-aş vrea eu să spun şi atunci, în momentele de slăbiciune, gândesc să-l trădez şi eu: să nu mai scriu, ci să pictez, să compun muzică ori, şi mai simplu, să dansez după ecoul subteranelor mele. Abia acela aş fi eu, dansul umbrei, şi n-ar mai rămâne din mine decât mişcarea în ritmul iluziei cât o sculptură de fum, uitată şi ea de cum te-ai aşezat din nou, cu grijile tale, în locul cuvenit ţie între grijile oamenilor.”
            … În fine, ca să nu citez chiar toată cartea – nici o şansă, sunt peste 350 de pagini – mă mai opresc la o precizare esenţială a lui Mircea Oprea, în legătură cu întreprinderea sa: „Caietul de sub pixul meu se va numi, poate, Cartea împăcării şi o gândesc de mult ca un liman al liniştii. Acesta ar fi proiectul – proiectul reconstruirii mele în relaţia cu mine, cu lumea. Din tot ce mi-am dorit, lumea mi-a dat, mi-a dat din prisosul ei ce a crezut ea de cuviinţă, pe când eu i-am dat tot ce a vrut să ia de la mine. Altfel, eu am plătit preţul cel bun pentru o marfă ce îi prisosea şi nu tocmai cea pe care mi-aş fi dorit-o. Ei, aici iarăşi, nu gândesc corect. Faptul că am ajuns la vârsta asta înseamnă că, într-un fel, tot ne-am înţeles, tot am bătut palma. Dar nici asta n-am vrut să scriu. Mereu pixul îşi scrie în caietul meu temele sale cu care a fost încărcat la fabrică, teme de larg consum, ambutisate după un şablon şi debitate în serie mare, dar paralele cu ceea ce aş vrea eu să spun.
            Va trebui să înţeleg că felul meu de a fi, cu lehamite de vidanjor, este şi acesta un mod de a vedea lumea, de a o aborda, de a o asimila, de a o rejecta apoi cu bănuiala că tot aşa vor trece şi restul anilor ce vor urma. Abia asta e împăcarea mea cu lumea, cu mine.”(pag. 164-165)
            Dar, dincolo nu de acestea, ci  de alte „justificări” (mie mi se par în uşor exces!), în cele 12 părţi/capitole, Jurnalul de Curteşti dezvăluie întreg universul gândurilor şi viselor, introspecţiilor/spaimelor (temerilor)/neliniştilor, dar şi ale certitudinilor şi – în final – ale împăcării autorului cu lumea. Şi cu sine…
            Sperând să nu deranjez(e), îmi iau libertatea de a face cititorului o mărturisire: - Eu îl suspectam -  demult -  pe Mircea Oprea de înţelepciune!  - De când? -…- Cam de când l-am cunoscut şi, mai ales, după Gravitaţia lunii (1988, Litera). Sentimentul s-a întărit  odată cu  Mirarea de mine (2010, Limes) şi s-a confirmat plenar/deplin cu Mirarea de voi (2012, Conta).  Ca să nu mai spun că, tot de la Mircea, am aflat ce înseamnă …Să dai mâna cu preşedintele (2012, Axa).
            …Aş fi dorit să închei, dar (mai) risc încă o „dezvăluire”: - Am citit, cu uimire, Jurnalul lui Mircea Oprea! M-am regăsit – şi mă regăsesc – dacă nu în chiar fiecare pagină, atunci sigur în prea multe. Şi am avut strania senzaţie că pasaje întregi îmi aparţin, că au fost scrise la masa mea  şi chiar cu „pixul” meu. Că mi-a „subtilizat” identitatea!  - Să fie vorba, oare, de oarecare compatibilitate în mirări, nelinişti, îndoieli – poate şi în gânduri – cu Mircea Oprea?  – Nu ştiu, dar nu-i bine să mă mai „dezvălui” aşa! Ce vor zice cei care vor citi rândurile de faţă? …- „alde”  ăsta a luat-o rău de tot pe alături. A început să se creadă Mircea Oprea (!).   – Nu! Mircea Oprea e un înţelept, cu OPERĂ !  -…Eu, o himeră.  – Mircea reţine şi aşterne pe hârtie ceea ce trăieşte/gândeşte!  - Eu îmi las gândurile/trăirile/ideile să zboare. Mă mulţumesc (şi le mulţumesc!)  fie şi măcar pentru că mă (mai) vizitează. Din când în când…    - Cu toate că şi Mircea crede că: „Să-ţi petreci zilele scriind, aşa să descoperi petele albe de pe hărţile lumii şi să cutreieri populându-le cu fantezia ta, scrisul fiind modul esenţial şi exemplar de a trăi, să-ţi petreci zilele şi nopţile scriind pare unora mai degrabă o condamnare decât o alegere fericită…”.
            Una peste alta, cu Jurnalul de Curteşti, Mircea Oprea a făcut primul pas în Împăcarea cu lumea ! Îl aşteptăm – dacă nu s-o fi şi întâmplat deja  – pe următorul :  Împăcarea lumii cu Mircea Oprea.
                       
                                                            Al. D. FUNDUIANU