Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

vineri, 18 octombrie 2013

Liviu PENDEFUNDA




             




„Aş fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o pasiune pe care mi-o alimentez citind şi acum. Am urmat însă medicina și de la tatăl meu am învăţat să fac cât mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în paralel o opţiune de viaţă, mult mai mult decât un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de experienţă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; suntem astfel îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ cu toate că mai credem în evitarea realizării iadului aici. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao, promiţând raiul şi realizând iadul. Dacă e să gândesc așa cum o făceam în discursul meu de la academie sau când am proimit un premiu de la Uniunea Scriitorilor, maladia cea mai înălțătoare e cea a lecturii. Mulți se zbat să eradicheze aceasă veche preocupare dată de un virus al cărui ADN înnobilează sufletul și împlinește înțelepciunea.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Aş fi vrut să fiu arhitect sau să predau literatura comparată a lumii, o pasiune pe care mi-o alimentez citind şi acum. Am urmat însă medicina și de la tatăl meu am învăţat să fac cât mai bine ceea ce fac. Literatura a fost în paralel o opţiune de viaţă, mult mai mult decât un violon d'Ingres. Ne-am născut să trecem, cobai de experienţă, prin luminile model închipuite de mai marii universului; suntem astfel îndreptăţiţi să le cerem raiul pentru pământ cu toate că mai credem în evitarea realizării iadului aici. Ideologii perfecţiunii absolute au confundat de fiecare dată, fie ei Platon, Thomas Morus, Lenin, Hitler, Stalin sau Mao, promiţând raiul şi realizând iadul. Dacă e să gândesc așa cum o făceam în discursul meu de la academie sau când am proimit un premiu de la Uniunea Scriitorilor, maladia cea mai înălțătoare e cea a lecturii. Mulți se zbat să eradicheze aceasă veche preocupare dată de un virus al cărui ADN înnobilează sufletul și împlinește înțelepciunea.
Poeţii sunt cei care aducând un suflu de libertate, curaj, nepăsare de standarde, au înţeles şi explicat sistemul de funcţionare a vieţii şi universului, “cosmosul în care se manifestă viaţa şi gândirea” cum scrie Ştefan Lupaşcu. “Un poem viu şi nemăsluit (cum sunt ale lui Blaga) face, desigur, cât un sistem filosofic” - scria N.Steinhardt şi continua: “adevărul e că la temelia poesiei stă un talmeş-balmeş, un ghiveci, un soi de supă primordială în care intră de-a valma şi imaginaţia şi orgoliul şi umilinţa şi sentimentul şi cunoştinţa şi intuiţia şi metafizica şi precizia şi orlogeria şi inteligenţa şi...şi...”. Poate că şi noi, cei ce ne credem atât de puri în zborul nostru neîntinat de mocirlele ce încă mai cuprind regiuni din Europa, poate că şi noi mai păcătuim prin pene vopsite ce-am uitat să le rupem. Suntem totuşi păsări cărora n-au reuşit să le taie vârful aripilor. Pe unii ne-au însemnat cu pete de vopsea sau consemnat în colivii de aur.
Contrar acestei tipologii prea des întâlnite refugiul nostru s-a dovedit a fi în poesie. Aici am găsit soluţia şi exprimarea cea dreaptă, sfinţenia şi umilinţa, consolarea împotriva îndobitocirii, frigului şi grijilor, a hidoşeniei obsesiilor de care încă nu putem scăpa, nici prin muncă, nici prin speranţă, decât printr-o integrare perpetuă în artă. Arta fiind calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu, o nostalgie, un dor de Dumnezeu, cum spune Kandiansky, să înţelegem de ce poeţii de har se integrează în Alfa şi Omega, în cristicul mântuitor cosmic. Destin, cu siguranță ! Eu am înțeles că în fața mea era opțiunea și am acceptat-o pentru că mi se potrivea, îmi venea ca o mănușă. Am ceva de spus și nu voi tace dacât când va vrea Dumnezeu.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Începând să scriu versuri pentru solfegiile din cartea de muzică a clasei a şasea şi apoi pentru formaţia de muzică uşoară a şcolii am fost nevoit să citesc, aşa cum mă sfătuia atunci Florin Mihai Petrescu, cât mai multe volume de poesie. Cele mai frumoase versuri le-am scris în timpul orelor de matematică. Şi iată că dintre toate acele încercări el a ales câteva pentru Convorbiri literare. Era în martie 1971 şi citisem mult Verlaine, Hugo, Baudelaire, apoi Trackl, Esenin şi Lautréamont. Dar Blaga rămânea favoritul tânărului de atunci. "Există lucruri adânci, care în lumina artei pot fi înţelese cu mult mai limpede decât în lumina ştiinţei. Se spune că apa unor mări e mai străvezie în lumina lunii decât în lumina soarelui” scrie Blaga determinând câteva categorii secrete ale inconştientului în această urzeală de valori cognitive. El afirmă că doar inconştientul, datorită convergenţei categoriilor abisale este capabil să reformuleze noosul cosmic. La acest nivel inima mea a devenit poesie.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

În 1973, îndemnat de acel destin de care aminteai, am înfiinţat un Atelier de Creaţie, numit Athanor, la Casa Tineretului şi Studenţilor din Iaşi – literatură, muzică, arte plastice. Invitaţii mei nu erau numai colegi din toate facultăţile ieşene ci şi profesori, elevi, alături de nume consacrate din domeniile creaţiei artistice. Precum un adevărat cenaclu, existau şi dezbateri reale asupra textelor, picturilor sau muzicii interpretate. A fost momentul în care, asupra mea şi a ceea ce eu desenam sau scriam s’au aplecat Ion Chiriac, Nicolae Barbu, Ion Hurjui, Radu Negru şi acelaşi maestru, Florin Mihai Petrescu. Apoi am început să particip şi la cenaclurile din Bucureşti, la Amfiteatru şi Viaţa Studenţească. Harul nu era de ajuns pentru a fi un scriitor…
Eram la un festival de poesie la Iaşi, în 1977-78, cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Nichita Stănescu şi... ce elită a timpurilor ! Cineva, nu-mi aduc aminte cine, m’a îndrumat să vorbesc cu Vasile Nicolescu. Impozant dar hâtru, politruc dar aristocrat mi-a explicat de ce versurile mele şi volumul pe care i-l arătasem nu poate fi publicat în România acelor ani. Nu existau versuri patriotice sau dedicate conducătorilor de partid şi de stat. Dar... exista o posibilitate, şi pentru că versurile sunt plăcute şi chiar cuprinse de un sens filosofic profund, ar putea să vadă lumina tiparului la Editura Litera. Acolo, cenzura ar putea închide ochii dacă mai revedeam atent conţinutul. Dacă nu aduceam ode regimului, măcar să nu-l lezez. Şi aşa după doi ani a apărut Sideralia, destul de aproape de ceea ce consideram eu că poate reprezenta un volum de debut. În acelaşi timp mă curta şi Virgil Cuţitaru care mi-a propus o altă culegere să participe la concursul de debut al Editurii Junimea. Chiar şi Laurenţiu Ulici le-a definit ca făcând parte dintr’un dublu debut. Nu mai eram student. Pierdeam deja legătura cu Iaşii, fiind medic la ţară (chiar Cronica începuse să’mi publice, în serial, un jurnal al medicului de la ţară), participam însă la Festivalurile de Literatură din ţară (datorită prieteniei ci Ion Alex. Angheluş, huşean prin adopţie, loc unde îmi petrecusem copilăria la bunicii de pe mamă).

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Îţi destăinuiam că abia în 1981 văd lumina Farmaciile astrale ca debut şi Tihna Scoicilor la Junimea şi în 1984 Cabinetul Doctorului Apollon la Cartea Românească, apărute datorită lui Virgil Cuţitaru şi respectiv lui Florin Mugur. Restul sunt plachete ieşite sub egida Centrului de creaţie judeţean Vaslui şi ediţii bibliofile ale unor cărţi ce nu ar fi putut fi editate niciodată în acele vremuri. Le-am distribuit personal călătorind la Bacău, Tg. Mureş, Cluj, Timişoara, Sibiu. Braşov, Craiova şi Bucureşti. Şi totuşi note sau recenzii despre ele au apărut sub semnătura unor critici de excepţie. Dar cea mai mare bucurie mi-au făcut-o epistolele lui Noica şi Steihardt. Ei mi-au spus: scrie chiar dacă nu publici, iar Constantin Noica mi-a dat îndrumări în direcţia dezvoltării sistemului filosofic şi eseisticii. Era un proiect extraordinar pe care îl încercam alături de Ion Alexandru Angheluş răpit dintre noi de cancerul Cernobîlului.
Recenziile din revistele literare ale provinciei au fost aproape de mine, de versurile publicate uneori trunchiat şi bine pieptănate, apreciindu-le. Şi chiar criticile mi s-au părut constructive, realiste. Atunci am simţit o solidaritate a breslei şi participările mele la colocvii, simposioane, festivaluri au fost dragi inumii mele. Capitala şi revistele sau ziarele centrale nu au fost niciodată generoase şi chiar mi-au reproşat că nu vreau să mă conformez directivelor. Păream un pesimist şi adept al decadenţei sufleteşti. Din '85 nicio poesie nu mi-a mai fost publicată. Apăreau sporadice eseuri, studii de interferenţă între medicină şi artă şi fragmente din jurnalul pe care îl scrisesem cât fusesem medic de ţară. Atât. M-am hotărît să public într-o carte toate acestea. Singura editură interesată a fost cea de Sport-Turism. După un an din manuscrisul de 500 de pagini rămăseseră 150 şi cuvintele fuseseră înlocuite (de ex. biserică cu monument istoric). Vasile Nicolescu nu mai putea interveni pentru mine. Paralizase de patru ani şi moral dar şi profesional fusesem la el de nenumărate ori să-i urmăresc evoluţia. A mea însă s-a oprit acolo, chiar dacă volumul a fost bine primit, mai ales de prieteni.
Aici intervine un adevărat hiatus literar. Cred că deja am început să explic fenomenul. Versurile nu mai aveau cum apare fiind "nonconformiste" şi tăcerea celor responsabili de reviste doare de multe ori mai mult decât critica. De fapt "animozităţile" au început din prima jumătate a deceniului nouă. Am realizat o revistă numită Ateneu Hippocratic, cosmopolită prin excelenţă, din care au apărut două numere, al treilea fiind oprit în rotativă şi eu chemat pentru sancţionare la judeţeana de partid. Nici nu vreau să-mi amintesc stările prin care am trecut în acele zile. După aceea nicio revistă literară nu a mai avut uşile deschise pentru mine. Astfel îmi explic acum. Atunci doar am urmat sfatul înţelepţilor şi am scris pentru sertar.
Dar experiența cea mai interesantă am avut-o fiind în ultimii ani ai lui Nichita Stănescu în cercul lui de prieteni. La Ordinul lui chiar am început să mă desprind de versul alb scriind rondelurile și ovoidele. M.N.Rusu, Gheorghe Tomozei s-au alăturat vechilor mei mentori pe care i-am amintit și nu m-am încadrat în nicio grupare literară.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

A discuta despre raportul unui scriitor față de societate, oscilând între datorie, har și dorință ca o luptă perpetuă între dogmă și libertatea gândirii e prozaic ; eu mă împart între familie, spital, universitate, academie și manifestările culturale ale urbei. Mă trezesc adeseori concepând o lucrare ştiinţifică sau într-un moment de pauză între pacienţi că scriu cu totul altceva decât reţeta sau rezultatele cercetării. Culeg apoi dintre rânduri imaginile pe care sufletul în subconştientul meu le zămislise şi atunci ştiu că nu poate fi separat creierul în porţiuni precise de gândire şi creaţie. Aceasta e minunea care însă este grevată de timp şi de obligaţii, experienţe de viaţă care sunt benefice pe de altă parte scriitorului. Dumnezeu e pretutindeni şi în noi, ca şi noi în locurile de suferinţă, de batjocură şi înjosire, ori modest în locurile cele de Taină. În inimile noastre stă magul, poesia. Iată forma prin care putem călători către El. Poeţii, călători astrali, au trecut prin locuri de suferinţă oropsite sau de taină, în care armonii secrete se îmbină cu sluţenia şi duioşia, în decenţă şi puritate, în cele mai felurite combinaţii de frumos şi urât, de bine şi rău, de explicit şi absolut cifrat. Am atins în călătoriile noastre, paradoxal, acel dincolo, fără spaţiu şi timp şi l-am aşezat în versuri. Cine a trăit în lumea zeilor măcar o clipă înţelege altfel rostul acestei lumi. Dar pentru toate acestea e necesară liniştea. Şi liniştea poate fi obţinută prin Cuvânt. Rânduri, rânduri, vorbele noastre se aştern şi transmit axperienţe ale atmei, fragmente de spirit în lumea trecătoare.“O carte e făcută din semne care vorbesc de alte semne, care, la rându-le, vorbesc despre lucruri. Fără un ochi care să le citească, o carte poartă semne care nu produc concepte şi deci e mută” - scrie Umberto Eco şi de aceea rostul nostru este de a găsi o cale de înţelegere pentru mântuirea sufletului şi minţii celor care ne ascultă şi citesc, căci ceea ce înfăţişam noi, scriitorii, în Marea Călătorie, prea înaltă ca să poată cineva crede că a lipsit vreo clipă din atelierul de creaţie, e şi un palat magic, codat, cifrat, încifrat al măreţiei omeneşti. Scriitorul nu poate, deci, să rămână indiferent la abuzurile puterilor într-un stat, fie el chiar de drept, ia atitudine în favoarea celor dimprejur, oropsiți și sărăciți cu bună știință pentru a-i putea controla. Nu e bine, n-a fost și nu va fi pentru lingăi, acoliți și profitori, din păcate printre noi fiind destui dintre aceștia.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Cu toate că ne dorim un drum drept, fără multe suişuri sau coborâri, viaţa ca atare are doza ei de ambiguitate. „Sunt două lucruri care, atâta timp cât omul trăieşte în lume, se dovedesc a fi esenţiale, deoarece ele sunt proprii naturii, şi anume, spaţiul şi timpul" (Emmanuel Swedenborg). Prin poesie acestea pot fi modificate, dar oricum rămân modificate în ambiguitatea care le caracterizează. De fapt lumile noastre interioare se ascund în versuri.
Íntr-un somn normal, visele sunt imagini confuze determi­nate de griji, regrete şi dorinţi. Acestea pot fi reminescenţe ale reprezentărilor mentale inspirate de tendinţele şi emoţiile noastre, de senzaţiile percepute anterior visului, înregistrate de memorie şi in­trate într'un proces creativ mnemoclastic. Activitatea neuronală a creierului compară mesa­jele primite cu propriile imagini stocate în memorie şi analizează distorsiunile ivite cu participarea psihică a percepţiei şi analizei. În vis experienţele reportează imagini mnemice şi interceptări extrau­mane atemporale şi din spaţii diferite celui în care creierul se află în presupusul repaos. De aceea se afirmă că visele sunt experienţe de conştienţă ale memoriei. Am făcut acest expozeu pentru a arăta că în orizontul spaţial şi temporal al inconştientului determinat poate de năzuinţa formativă proprie, genetic şi educaţional fiecăruia, există un sentiment anabasic sau catabasic destinic cu accente axiologice pozitive şi negative prin raport noetic, influențat de civilizație cu relele sau avantajele sale. În relaţie cu Heidegger şi Alais Riegl, Blaga scria: “Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi,/ ce-n spaţiu se desparte şi s-adună/ pământ e ea, şi prund şi undă,/ un drum cu călătorul dimpreună/ fântâna-adăpostind o lună”. Aici intervine subconştientul, adevărata natură a poetului, echivocă. Dacă trăim în mijlocul unor răsturnări climatice, o lume politică ființând într-un al treilea război, virtual și exponențial totodată, cu politicieni care își distrug propriile țări și popoare, cum ar putea fi literatura? Ca dintotdeauna: un jurnal de război scris de cei aflați în bătaia focului sau dintr-un turn de fildeș. Literatura română împărțită între găști de interes și nu doctrinare, între valoare și non-valoarea prezentă cu predominanță în reviste culturale și mai puțin literare, accesând pro domo eșantioane de prieteni și interese, s-a aruncat dincoace de frontiera mileniului III și nu mai este reflectarea viselor, nu mai este nici obiectivă sau subiectivă vis-a-vis de experiențe. Orice neînsemnată criză conduce la o modificare socio-psiho-spirituală a întregului. Dependenţa noastră de asigurarea condiţiilor de viaţă este prezentată încă din timpurile cele mai vechi, cultura în ansamblul ei aparţinând mai ales factorilor umani de civilizaţie, descrise în papirusurile egiptene, Vechiul Testament, înscrisurile sumeriene, chineze, indiene şi mai recent în cele greco-romane ori mayaşe. Dacă, după o minunată epocă a băilor literare din ultimele secole asupra neuronilor  omenirii, simţim o stare de lâncezea- lă, de amorţire a simţurilor, de înnourare (ca să continui metafora), singura explicaţie este neputinţa resimţită în faţa sărăciei şi foametei materiale. Opinia mea este că literatura nu este în criză, calitativ vorbind. Ea surprinde doar schimbările socio-umane şi, ca dintotdeauna se va decanta în timp. Poate sunt modificări cantitative, poezie multă multă maculatură (poate pe vremuri selecţia nu permitea publicarea tuturor încercărilor!) şi dramaturgie de sertar care îşi vede ameninţa- tă eficienţa prin pierderea interesului în faţa spectacolului (vina, nu e o noutate, aparţine internetului şi televiziunii). Proza şi eseul se bucură de multă căutare (încă) din partea cititorilor de peste 30-40 de ani. Aş afirma chiar spaţiul publicistic este foarte larg, acceptând toate opiniile critice ale momentului. Ceea ce lipseşte este coloana vertebrală ţinută pe direcţia nadir - zenit. Desfăşurarea unor direcţii clientelare şi  analiza  precumpănitor  subiectivă,  une- ori mergând pe ordin partinic sau serviciu de protecţie, a împins critica literară într-o zonă a absurdului. Se eludează (chiar se omite lectura scrierilor comise de terţi) sau se bruschează la diverse nivele profesionale şi administrative apariţii editoriale de valoa- re, promovându-se non-valoarea şi, mai rău ori la fel de grav – non-cultura. Profesorii universitari, oameni ce posedă biblioteci în sertarele mnemice ale creierului lor, nu au loc în publicistică (nu sunt încă sub un con- trol strict în monografii ori antologii critice!). Lipsa veniturilor materiale satisfăcătoare unei vieţi normale şi intelectuale (care costă!) îi determină ori uite de o analiză corectă a valorii producţiilor literare, nu contează că aceasta se încadrează, ca acum o sută şi... de ani, în arta cu tendinţă sau arta pentru artă, ci  pentru,  menţinerea  postului  universitar sau un te-miri-ce venit în plus, să accepte veleitarismul sau susţinerea unor scriitoraşi de duzină.
Spiritul unei literaturi, precum este cea lăsată moştenire de Văcăreşti de atâtea secole, nu poate fi un foc anihilat dar nici întreţinut de gazele naturale ce au făcut deja irespirabil, pe alocuri atmosfera noastră culturală. Singurii care nu simt aceste miasme ale flăcărilor virtuale sunt totuşi inocenţii, visătorii şi viitorii revoluţionari ai generaţiei laptopice. Poate de aceea se şi tem atât de mult cei ce conduc astăzi destinele literaturii române când văd spiritul lor divin. Aş vrea trăiesc simt renaşterea spirituală a naţiunii noastre sub conducerea acestei generaţii, pe care o simt mai puternică decât chiar a celor din ’60 sau ’80. Au de partea lor Adevărul.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

În anii '90 Contact international apărea trimestrial şi Zilele editurii aduna tot ce era lume literară în Iaşi, dar şi cu invitaţi din ţară. Evenimente independente de spiritul uman au curmat această activitate frumoasă şi prolifică în vremea când multe reviste literare se zbăteau să supravieţuiască. Necazurile personale şi schimbările survenite în viaţa mea de atunci au avut un impact major, iar faptul că medicina şi-a cerut obolul cam în acelaşi timp pe plan universitar şi academic a restrâns legăturile mele cu tumultul cotidian. Am fost o perioadă şi plecat din ţară. Acum lucrurile s-au schimbat. Vârstele nu au cum să înregimenteze un creator. Ar fi şi hilar să mă consider parte dintr-o clasificare didactică. Vezi, scrisul ca şi bucuria sau suferinţa sunt trăiri particulare individului, Putinţa de a te face înţeles şi de a transmite afectivitatea ţine de afinităţi. Abia atunci simt că aparţin unei naţiuni, unor culturi, religii, generaţii dar şi aşa e destul de dificil să eşalonez spiritul, încadrându-l în tipare. Vrem nu vrem, cum spunea Constantin Ţoiu, echipa merge prin lume cu noi toţi. Închis chiar într-un turn, cu un telescop îndreptat spre alte lumi şi cu mâinile ţinându-mă de pământul strămoşilor nu am cum să mă detaşez de ea.
Cu certitudine. Invidia, intoleranţa, ura nu pot copleşi esenţa breslei din care facem parte cu spiritul. Sufletele şi trupurile sunt însă supuse, ca fiecărui om, greşelii.
Cu proza am cochetat de la început, dar nu am considerat că mă reprezintă şi încercările din adolescenţă erau o pală izbândă a reflectării sufletului, cel puţin nu aşa cum am crezut că o poate face poesia. Eseul însă m-a îndemnat la lectură, la multă cunoaştere literară chiar în limbile în care acele opere au fost scrise. Mă dezlănţuiam uneori mai mult, ca între valurile mării, citind şi scriind. Acum realizez că poesia în esenţa ei putea concentra picături de diamant adeseori invizibile multora. În proză sau eseu cititorul este învăluit de vrajă, de mister, pe care este obligat să le vadă, eventual să se lege şi să-i fie greu să se desprindă. Sigur mulţi văd, nu sunt obligaţi să le atingă sau să se identifice lumilor create de ele, dar le pot cunoaşte.
Lucrez la continuarea jurnalelor Căruţa cu nebuni, se conturează un nou roman, de fapt tot o proyă începută în urmă cu patruzeci de ani, un volum de versuri, al unsprezecelea din seria Faliilor şi finalizarea a încă două cărți de eseuri din proiectul promis lui Noica (volumul 6 și 7), continuarea sintezei de prelegeri abia apărute la Editura Institutului European, intitulată Luminătorii Timpului.
Din punct de vedere filosofic, există două metode de a aborda studiul legilor naturale şi universale. Primul constă în a imagina ceea ce poate fi Cauza Supremă a tuturor lucrurilor şi, pornind de la ideea că procedăm aşa, să dăm un sens vieţii noastre terestre. A doua, ne revine nouă să ne auto-examinăm şi, pornind de la acest examen, să generalizăm în ansamblul universului legile şi principiile care guvernează atît corpul cît şi conştiinţa noastră. Poesia este o sinteză a acestor două metode, căci ea asociază întotdeauna studiul omului cu cel al Divinului. Altfel spus, pe cât arată cum să se aplice pe plan uman o lege cosmică anume, pe atât pune în evidenţă contrapartida cosmică a unui principiu terestru. De aceea, ea este întradevăr o aplicaţie mistică a marii legi hermetice: „Tot ce este jos este precum sus şi, tot ce este sus este precum jos” Hermes Trismegistus. Pe de altă parte, un astfel de mod de a aprecia existenţa umană constituie o alchimie spirituală care ţine cu adevărat cont de dualitatea omului, de ambiguitatea căreia îi este tributară. Și atunci, cum altfel să răspund la întrebarea despre un timp propice creației ?
Cum îmi spunea Constantin Noica într-una dintre epistolele sale - simbolul constituie un exemplu tipic de totalitate ontologică care justifică o hermeneutică a totalităţii, pentru că dominanta tradiţiei este de a integra în Unul, în divinitate, universul organic şi sacru. Deci modelul primordial unifică, constituie centrul şi factorul integrativ al omului, parte din creaţie şi totodată parte din creator. Chiar cunoscînd nu pricepem, înţelegerea parcă mi se pare mai apropiată de intuiţie şi revelaţie, iar gîndirea o educăm prin erudiţie, acea punte spre niveluri tot mai înalte de semnificaţie şi înţelegere. Creierul studiat de doctor nu răspunde la toate întrebările, funcţiile lui spirituale dedublînd trupul bolnav. În contextul vieţii mele duble erudiţia şi hermeneutica sunt de fapt un ritual spiritual. Este probabil un program al Creației.


Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Sufletul ca o poesie

Doamne, oare sufletul meu
nu’i cel mai mare mister
întâlnit în căutarea în care chiar Tu
m’ai îmbiat să pornesc ? Mă simt
metaforă plutind în vibraţia lumii
precum tot aerul din mine
se mişcă în ritmul tobelor
şi se alintă la adierea viorii. Doamne,
milenii se răsfrâng
în puterea mea de a Te înţelege
şi nu’ţi pot spune ce simt
când Te aud şi Te văd.

Mi-ai dat Cuvântul, Îl scriu,
Îl rostesc cu sunetul, cu gândul.
Eu însumi devin uneori El.
Dar mi-e greu
să exprim tot ce văd, tot ce aud,
tot ce gust, tot ce miros
şi pipăi pe acest pământ,
dar mai ales imaginea altor lumi
ce’mi vin şi par aevea în vis
sau când sunt treaz, şi ştiu
că de la Tine vin. Dar nu pot
să spun nimănui
când Te văd şi Te aud.

Nici în aceste versuri,
ce izvorăsc acum cu toată bucuria
 - ştiu: ele par o fantezie –
nu pot descrie ce doresc
şi ceea ce-am simţit în vibraţia lumii
cu tot sufletul meu,
metaforă ivită ca un uriaş mister
în căutarea de lumină

spre care chiar Tu
m’ai îmbiat să pornesc. Şi mă simt
contopind micimea mea
cu marea poesie care eşti,
o văd şi o aud.

Iaşi, 2013

Un comentariu:

  1. Salut!
    Pentru ca imi place blogul tau, am inceput sa-l urmaresc. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
    si daca ai placere sa ma urmaresti...
    :) O iarna frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere