Daniel CORBU

„Voi spune tot timpul că mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

 − Asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Îmi sunt născut la Târgu Neamţ, dar casa copilăriei e la Vânătorii de Neamţ, în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă, cel mai testicular prozator din literatura română. Devenită chiar un Iordan al literaturii noastre.  Acolo, în umbra Cetăţii Neamţului, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânătorii de Neamț, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru.  Ce rol a jucat destinul, întrebi dumneata, iar eu pot să mă-ntreb ce rol am jucat eu în mîinile destinului. Pentru că despre destin e vorba, nu despre opțiune, de care poți să uzezi la market sau la alegerea mujloacelor de transport.  Consider poezia nu doar un simplu exorcism, ci  o punere în legătură cu miracolul ființei, cu înalta rostire. Dar lucrurile vin în cazul unui poet adevărat, așa cum îmi place să spun, dintr-un blestem, un blestem în sensul crud, inițial, grecesc al cuvîntului, un blestem diriguitor de destin.  Altfel nu-mi pot explica de ce pe la cinci ani și jumătate, pe prundul Ozanei în știoalnele căreia m-am bălăcit toată copilăria, am început să gînguresc poezii, să iubesc rimele și să-mi întăresc credința în cuvîntul civilizator. 

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

- Momentul debutului, așa cum îi spui, dragă Petruț Pârvescu, a fost într-o vară pe cînd aveam vreo cinci ani și jumătate. . Din pragul casei copilăriei până la Ozana (firul apei) aveam vreo 60 de metri, prin grădina noastră. Aş putea spune fără urmă de jenă că în copilărie cel mai bun prieten mi-a fost Ozana. Era prietenoasă şi miraculoasă. Aici am scris prima poezie. Desigur, direct pe creier. Plouase mult, vreo trei zile, şi Ozana era tulbure, nervoasă, ducea cu ea cioate, jnepeni, ierburi, scânduri din garduri, coteţe. De pe înaltul mal din dreapta am văzut un cal şi un călăreţ cu o găleată în mână căutând loc prielnic de trecut dinspre muntele Cetăţii la malul unde stăteam. Atunci mi-a fulgerat un gând, considerat de mine cu valoare de poezie, pentru că l-am contabilizat ani în şir şi nu l-am spus nimănui: „A venit Ozana mare/ Şi-am văzut unul călare/ Şi în mână cu-o căldare”. După fulgerarea asta au venit altele şi altele, multe poveşti auzite şi rimate de mine au umplut caiete întregi. Dar totul rămânea o taină, un secret de nezdruncinat. Mama Cassandra, despre care voi spune mereu că a fost o sfântă şi o farmazoană mă vedea citind, încerca a-mi stinge lampa după miezul nopţii, dar n-a ştiut multă vreme că scriu poezii. Eram un copil prizărit, fragil, costeliv (dacă m-aş fi născut în Sparta m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi mama se arăta îngrijorată de întârzierile mele la seculara de-acum bibliotecă a satului, fondată cu 5000 de volume de arhimandritul Chiriac Neculau prin 1895 şi de bolnăvicioasa mea apropiere de bătrânii povestitori ai ţinutului, între care moş Dumitru Blaga, bădia Gheorghe Ţîrlii, moş Costică Almăşanu sau bădia Ion Tulan.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

 - Mai întîi debuturile în reviste: în  Amfiteatru, 1974, sub girul poetei Constanța Buzea, în România literară, 1979, prin girul criticului Laurențiu Ulici,  în Tribuna de D.R. Popescu,  în Luceafărul, girat de Cezar Ivănescu. Prima carte, Intrarea în scenă, depusă la un concurs de debut al editurii ”Albatros”, a apărut, ciuntită, cu multe cuvinte prohibite îndepărtate din texte  (înger, biserică, biblie, disperare etc.)  abia în 1984. Dar așa ciuntită, mutilată, cu doar o treime din textele cuprinsului original, s-a bucurat în scurt timp și în toate revistele din țară de peste patruzeci de cronici.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

- Mai întâi am făcut tot ce se poate face să-mi apropii prin lecturi marii scriitori, ai ţării şi ai lumii, pe urmă să mi-i îndepărtez, să mi-i aşez pe piedestalele lor pentru a nu-mi încurca drumul. Acum ştiu că hotărârea unui tânăr de a porni pe un drum cu mii de cunoscute cum este cel al Poeziei vine din credinţa că va reuşi să egaleze pe Eminescu, Göethe, Rilke. Cît se poate de normal. La asta se adaugă ideea aparent infatuată că tot ceea ce va face poate schimba sau salva lumea.

         Pe de altă parte, pentru un tânăr poet influenţele sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cu alţii e un dezastru. O ratare. Nu de talent sau veleități este vorba, de talente lumea e plină. Talentele sunt fragile şi nesigure. Totul e să devii o natură. Atunci nu mai poţi confunda jocurile înşelătoare ale gloriei cu bucuria fiinţială de a te simţi unic. 

    Plecat de-acasă, din ținutul Neamțului, am cunoscut scriitori, pictori, cîntăreți. Au fost multe întîlniri providențiale, dacă mă gîndesc la marele pictor Vasile Chinschi (botoșănean bucureștenizat, care m-a și găzduit o vreme), Constantin Piliuță (unul din stîlpii boemei bucureștene), Petre Țuțea sau Sabin Bălașa. Ca student la Facultatea de filologie bucureșteană am cunoscut pe aproape toți poeții generației 60, pe Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Cu mult prea popularul Nichita Stănescu, cel cunoscut prin Traian T. Coșovei și Elena Ștefoi, am și băut cîteva vodci. Să adaug apoi majestuoșii poeți moldavi , cu care am devenit prieten, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Simion, Al. Piru, Nicolae Manolescu (mi-au fost și profesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu.

    Păstrez mai multe scrisori de la Constantin Noica, N. Steinhardt, Emil Cioran, Octavian Paler, de la poetul portughez Egito Gonçalves, poetul grec, premiant Nobel, Odysseas Elytis, cu care am corespondat și înainte de 1989. Întotdeauna m-au emoționat mîinile întinse prietenește, solidaritatea sinceră, neviclenită. În timp am constatat că nimic nu e mai toxic decît o falsă prietenie. Din generația mea corespondam asuduu cu Dan David,     Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu ( păstrez de la el peste patru sute de scrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Și acum, pe vremea detractorilor în floare (nici Eminescu nu a scăpat de înjurăturile unor limbrici literari contemporani!) eu nu contenesc să onorez aceste spirite, majoritatea plecate prin agorele cerești, să-i editez, să-i păstrez în actualitate, adică.

Cît despre evenimente cu prieteni,  cîteva cuvinte doar despre Colocviile Naționale de Poezie de la Târgu Neamț. În 1983, la terminarea Facultăţii de filologie din Bucureşti, mi-am ales ca temă pentru lucrarea de diplomă „Generaţia poetică 80 în literatura română” (coordonator Nicolae Manolescu), adică am preferat să scriu despre prieteni. Mi-a venit atunci ideea de a aduna toţi poeţii buni, autentici  ai generaţiei 80 la Târgu Neamţ, unde mi se dăduse un post, par hazard, de instructor de teatru şi poezie la Casa de cultură. Acest proiect mi s-a împlinit repede,  în 1984, prin Colocviile Naţionale de Poezie de la Târgu Neamţ, din care s-au ţinut zece ediţii. Un proiect cultural pe cate l-am impus cu mare greutate, o ediţie (cea din 1988) fiind chiar interzisă de paznicii ideologiei comuniste de atunci. Îmi place să cred că aceste colocvii au însemnat destul de mult pentru o generaţie aflată în faza solidarizării. Eram foarte tineri. Până la revoluţie, an de an, au trecut pe la Tg. Neamţ, pentru spovedanii întru frumos şi bine şi pentru agheazmă de Ozana, Matei Vişniec, Florin Iaru, L. I. Stoiciu, G. Vulturescu, N. Danilov, Ion Mureşan, Aurel Dumitraşcu, Dan David, Lucian Vasiliu, Alexandru Muşina, C. Hrehor, Elena Ștefoi, Dumitru Păcuraru,  Cassian Maria Spiridon,  Gellu Dorian, Magda Cârneci, Dinu Flămând, Elena Ştefoi, Cristian Moraru, Ion Zubaşcu, Al. Pintescu, Liviu Antonesei, Călin Vlasie, Gh. Izbăşescu, Mariana Marin etc. etc. Dintre teoreticieni am invitat pe Laurențiu Ulici, Mircea  Martin și Marin Mincu.  Era perioada solidarizării tinerei generaţii ’80, iar la Tg. Neamţ, nod cultural binecuvântat, s-au citit poeme dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă.   Deseori sunt întrebat dacă am vreun amestec în botezul “Şcoala de poezie de la Neamţ?” făcut grupării portice de la Neamț. Răspunsul e că n-am nici un amestec, nici un merit! Criticul literar Laurenţiu Ulici a scris primul despre “şcoala de poezie de la Tg. Neamţ”. Eu reuşisem să adun la Casa de Cultură a acestui târg cu douăzeci şi două de mii de locuitori după alipirea Humuleştiului, un grup de poeţi tineri şi originali: Nicolae Sava, Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, George Calcan, Gh. Simion. La acest nucleu (Cristian Livescu îl numea enclavă) s-au alăturat după aceea Radu Florescu şi Vasile Baghiu. Se citea, se suporta critica, dar mai ales discutam cărţile citite. Noul roman francez era fumat, dar veniseră cu tot spectacolul în proză, cu o tratare originală a fantasticului, sud americanii: Roa Bastos, Marquez, Llossa, Ernesto Sabato, Borges etc. Ironizam şi noi sintagma “şcoala de poezie”, preluată de mai toată critica literară. Acolo noi eram profesorii, noi practicanţii. Fiecare cu talentul său, cu originalitatea, cu modelele sale. Dacă eu aveam de modele în poezie pe Catullus, Rilke şi Elytis, Aurel Dumitraşcu avea pe Ezra Pound, Kavafis şi Mazilescu, iar Nicolae Sava pe Trakl şi Brodsky.

Toate cărţile bune aveau circulaţie între noi. Le urmăream şi ne urmăreau ca umbra. De la Tg. Neamţ la Borca (unde locuia Aurel Dumitraşcu), de la Borca la P. Neamţ (unde locuia Adrian Alui Gheorghe). Scriam scrisori. Peste douăzeci pe săptămână. Acum, la moartea lui Paler, de exemplu, am găsit peste treizeci de scrisori de la Domnia Sa. De la Aurel  Dumitraşcu, care locuia la Borca, la doar 50 km de Tg. Neamţ, deţin peste patru sute.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

  - Scriitorul a fost marginalizat la maxim, în toată lumea, în ultima sută de ani. Dacă încercăm comparația poetului de azi cu poetul de acum trei mii de ani (care era șamanul, sacerdotul, sfătuitorul regilor și împăraților) nimerim într-un regretabil hazard.  Într-o epocă a pozitivismului total, a crede în forța cuvîntului civilizator, în frumusețea salvatoare, e un pericol. Si n-o face decît blestemații.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

-  Cu un număr infim de cititori, deseori ignorată.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

- Voi spune tot timpul că mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un miracol. Un miracol care ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului care mai crede în inspiraţie (oare a scrie poezie fără inspirație, doar cu mijloacele ingineriei textuale, nu e o lipsă de bun simț?), vă pot spune că poezia vine şi pleacă fulgerător. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu Poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.

Cărți? În curînd FERESTRELE OARBE, o carte care adună poemele scrise în jertfelnica perioadă din urmă, CĂRUȚA MUZICALĂ ȘI ALTE POVESTIRI  și, neapărat, MARTORII ORBI, mult așteptatul de către prieteni roman al boemei.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

EVANGHELIA DUPĂ CORBU

Nu ştiu cui va folosi cântecul ăsta

bătrân şi virgin

aceste versete cu zornet pământesc

sărutate de cenuşa atâtor trecute disperări.

Dar cum orice sunet roade din clopot

tot aşa întrebările din inima celui singur

până se topeşte încet

şi pe când borţoasa absenţă pe nesimţite naşte

o nouă absenţă la fel de perversă

mi-i dat să rămân cu strigătul întreg şi neauzit

                   Doamne

am vizitat site-ul cu tine pe Internet

facerea Lumii şi facerea Edenului a şasea zi

ce interesant primul om şi prima lui umbră

sodomele şi gomorele

jertfirea mielului sfânt

primii zimţi ai conştiinţei de sine a lumii

micile şi marile teofanii exodul proorocilor

har şi metanoia pe podelele templelor  tale.

Am vizitat site-ul cu tine Doamne

dar nici un răspuns la vechile-ntrebări

e-atâta noapte în noi şi-atâta lumină în

                         paraclise!

Cu mâinile întinse spre tine Doamne

doar ca să mă-ntâlnesc şi

să-mi pipăi sinele ca pe-un sâmbure

de migdală.

La ce bun să mai scriem un cântec pentru

desăvârşirea fiinţei, puah!

Nu pot să nu le spun:

          Don Cevedo Dimitri şi Don Alvaro

          laptopul se poartă cu grijă ca gloria

          ca iubirea de sine

          şi cu mai multă demnitate se înaintează-n

          deşert!

          Dar (dacă am eludat martorii)

          ce căutaţi voi pe scările viscerale

          ale acestui poem ca un înfricoşător

                                                aşteptând menuetul?

Acum pot să întreb:

ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer

cu esenienii religia budistă sau cu aramiştii

zenonoiştii robobostiştii şi ale lui Zamolxe credinţe

cu argonauţii desăvârşirii

                        ce să fac Doamne?

Nu simţi cum nimicul ăsta din noi se-agită

şi gâfâie până la orgasm

iar paradisurile scrâşnesc iluzorii

în timp ce salutăm prima naştere din nimic?

Ce zici Don Alvaro?

          Ce  zic, ce zic?! Lasă eternul dacă

                                                   pâinea-i pe masă

şi o karma visează la tine

(toţi cei care conservă istorii o sfârşesc prost)

lasă-te scufundat în heleşteul uitării

decât foaia plină de litere

mai bine o plajă goală legată strâns

                                             de ombilicul mării

undeva în Dobrogea sau California

la Miami sau Taramira

*

*      *

Altădată liniile din palmă încropeau un destin

Dar eu de-atâta timp nu mai aştept pe nimeni

din pustiu

nici un prooroc care să facă ceva cu

groapa asta îngustă din mine.

Doamne numai tu poţi veni

                             dinspre stele înspre alge

                             dinspre ceruri spre noroi

să iei aminte la robul tău cel înveşmântat

în carcasa de pământ dospit

cu acelaşi gust al lepădării de sine în gură

rătăcitor prin sălile de aşteptare ale istoriei

printre matroane seminarişti cu gulere scrobite

poeţi nesinucişi la timp perorând despre vid

                                                            şi nesupunere

călugări budişti mirosind a pizza hut

şi-a creveţi prăjiţi în ulei de măslin

târfuliţe râvnind sexul elicoidal al argonauţilor

chiar acum o sfântă fără nume cade din

Sfânta Scriptură direct în acest poem

despre mine

în care întunericul vine la oră fixă

dar Apocalipsa mai întârzie cu o mie de ani.

*

*      *

Oare a face lumea nu e mai puţin decât a o înţelege?

Aşa începe apocalipsa de fiecare zi:

cei şapte îngeri vestitori îşi aruncă trâmbiţele în râu

nu le auzi respiraţia nu vezi decât

                                       cerul orb agitându-se

faptele apostolilor plutesc pe ape într-o ediţie

revăzută şi adăugită

Dumnezeu e mort - spune Nietzsche

e doar obosit - spun  eu - şi câteodată amnezic.

Don Cevedo zice:

La început a fost marele Cuvânt

care s-a fărâmiţat în mii şi mii

de cuvinte pipernicite şi purtătoare de pagubă.

Şi aşa cum nu există dragoste fără milă

cine gustă azi din azima cerului

îşi are privirea surpată de lacrimi.

Dacă sunt cel ce nu sunt

pot să ating virginalele aurore

cu un fir de tămâie în mâna dreaptă

şi să întreb pe unde umblă arpentorul destinului

deşi Don Alvaro îmi arată Sfântul Cvartet din

învechitele cărţi:

Înţelepciunea  Iubirea  Speranţa şi Credinţa

iară eu:

pulvis et umbra sumus

cinis et umbra...

nihil homini certum est!

O. lady, lady, prestidigitaţia  ta îmi întrece visarea

şi pământeasca singurătate acum e linişte

în pântecul tău

iar unii şoptesc sfânta fecioară schimbă Palmolive cu

Elsève pentru fericirea părului personal

sfânta fecioară înalţă zmeiele tremurătoarei credinţe

în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch

toţi stau în aşteptare până înfloresc

                                       porţile împărăteşti

iar eu din nou spun:

trece totul în contul meu Doamne

cine ştie dacă vei deschide această singurătate

ca o cutie neagră ticsită de rugă

(oare a face lumea nu e mai puţin decât

                                                           a o înţelege?)

lasă-mă cu acelaşi gust al lepădării de sine

în gură

şi pe cât am aşteptat încă mai aştept să cazi

din carul mare între spinii întrebărilor mele

sau din ursa mică sub formă de pulbere

pe creştet aici în dormitorul comun al

acestei lumi

unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a spaimei

şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină.

Pe urmă franjurii liniştii

pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.

Iaşi, 2014