Melania Cuc

   

« Eu cred în scriitorul care se implică în destinul cetății căreia îi aparține, care vede în perspectivă și se folosește de harul său pentru a mărturisi prin scris, dar și pentru a fi (și) un lider de opinie.»

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că în cazul meu, Destinul a jucat ,,cărțile,,. Am început să scriu de cum am învățat literele. Nu m-a îndemnat nimeni, nu m-a oprit nimeni, așa că, tot destinul meu literar a mers în pas cu viața-mi.

Intodeauna am scris dintr-un imbold interior, nu am avut nici un soi de motivație de orgoliu social sau mercantilism profesional. Scriu pentru că asta este viața mea, altminteri nu se poate.

După atâția ani,  în care am scris mii de pagini ( cele mai multe doar pentru sertar ) am momente în care îmi spun că trebuie să renunț la patima asta, să trăiesc precum alții. Ușor de zis, greu de făcut. Așa că, scriu zilnic, trăiesc în două lumi paralele, una reală, alta făurită din plăsmuirile mele.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Mi s-a tipărit o versificație modestă în una dintre revistele pentru copii pe când aveam 9 sau 10 ani. Nu consider că acela a fost debutul meu literar, nici reportajul( înțesat cu metafore) publicat în ziarul Făclia din Cluj, pe când aveam 16 ani, nu a consituit un prag important.

Adevăratul meu debut literar a fost în anul 1973, când am avut privilegiul să fiu prezentă în emisiunea Radio Cultural, pe post național, cu un grupaj consistent de poeme, recitate de marea actriță Lucia Mureșan, și cu o prezentare făcută de redactorul emsiunii, poetul Ion Petrache.

Emisiunea aceea a avut ecou neașteptat pentru mine. Așa am atras atenția criticii din vremea aceea, prin modernitatea si stilul personal al poeziilor prezentate în eter.

În același an am debutat și revuistic, în Luceafărul, la rubrica celui care a fost inegalabilul Geo Dumitrescu.

Publicatia literară de prim rang, care a jucat un rol esențial în promovarea mea ca scriitor, a fost Luceafărul. Acolo am publicat, ani în șir, grupaje de poeme dar mai ales acele reportaje literare, un soi literar cam hibrid, controversat în lumea literară a perioadei respective.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

 Editorial am debutat câțiva ani mai târziu, la Editura Litera din Bucuresti, cu volumul Peisaj lăuntric. Se știe că pentru a publica primul volum personal, trebuia mai întâi să publici în volum colectiv, și se așetpta la rând ani buni. Aveam manuscrisul depus la Editura ,,Eminescu,, din București, dar nu mai puteam aștepta.

Între timp publicam frecvent, participam la tot soiul de concursuri literare. Am primit mai multe diplome și premii naționale în perioada aceea. Mai întâi aveam nevoie să știu că ceea ce scriu este ok. Odată ce m-am afirmat, am avut si confirmarea, am trimis tot mai rar materiale la competițiile literare. A mers pe drumul meu de călăreț singuratic.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Om și Scriitor ? Cred că au mers împreună, deși multă vreme, sfera mea de activitate profesională nu a avut nimic de-a face cu scrisul. Și totuși, au fost perioade în care am frecventat cenaclurile literare bucureștene, mi-am făcut prieteni dintre scriitorii déjà afirmați, dar și dintre speranțele de atunci și care azi sunt ași ai scrisului românesc.

Nu pot spune că m-au influențat cumva ca stil, ca filosofie sau ca mod de lucru. Déjà eram formată din toate aceste puncte de vedere, dar simțeam nevoia să am aprtenență la un grup anume, să fiu cu oameni care trăiau și iubeau poezia, la fel ca mine. Pe atunci, scriam doar poezie și testam reportajele literare. Publicam în mai toate  revistele culturale dar și în altele, cum ar era ziarul Informația Bucureștiului și Scânteia Tineretului.

Colaborarea mea cu Radio Romania, într-o perioadă în care cenzura era dură, mi-a schimbat modul de a scrie. Am învățat să folosesc metafora ca pe o platoșă, și nu doar în poezie.

Nu am avut un mentor anume în nici o perioadă din viața mea literară, nu am simțit nevoia să mimez un stil care era la modă și nici nu am tremurat în fața criticilor.

Am știut mereu cine sunt, cât pot duce și nu m-au flatat, prea mult, nic aprecierile conjucturale. Știam unde sunt, sau nu sunt, bună.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Scriitorul este sau nu este Scriitor, el mărturisește despre o epocă. Adevărul oricare ar fi el, trebuie să apară în pagini de carte așa cum apărea o imaginea  foto în soluția de revelator. Că, noi toți suntem oameni mai înainte de a fi scriitori, suntem cetățeni planetari și ai unei țări și, păstrând proporțiile, suntem membri ai unor grupări, organizații etc. mai mult sau mai puțin politico-economice, este un fapt demonstrat de istoria literară.

Nu sunt puțini scriitorii cu har care au făcut concesii de conjunctură, au ales calea cea mai usoară pentru a putea scrie, dar mai ales pentru a publica și a ajunge la cititor. Dar sunt destui si dintre cei care, deși nu rămân definitiv în turnul de fildeș, sunt integri, scriu după cum le dicteză conștiința, nu au nici un fel de stăpâni.

Eu cred în scriitorul care se implică în destinul cetății căreia îi aparține, care vede în perspectivă și se folosește de harul său pentru a mărturisi prin scris, dar și pentru a fi (și) un lider de opinie. Cărțile scrise doar din experiențele trăte de alții, nu sunt veridice, nu au suflu, nu rezistă în timp. Trebuie să te implici și cu experiența ta de viață ( politică etc.) în zidărirea textelor oricărui gen literar. Recunosc, eu nu iubesc, spre exemplu, poezia care marșează pe mobilizarea maselor, nu sunt o Ana Ipătescu, nu  ies la tribună să-mi citesc poemele, dar asta nu înseamnă că nu-i apreciez pe scriitorii care implementează idei ideologice prin opera lor, asta, dacă sunt cu adevărat scriitori.

Scriitorul cu har ar trebui să fie situat deasupra puterii oricare ar fi ea, asta pentru că un creator este vizionar, el nu se cantonează în etape istorice care țin doar de perioada sa cronologică.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Greu de făcut o radiografie a literaturii române contemporane, se scrie mult și se citește puțin. Cărțile nu ajung toate la publicul cititor, criticii de încredere sunt cât să-i numeri pe degetele de la o singură mână, și, bașca, lumea virtuală  crește debitul literaturii modeste, populare.

Promovarea înafara fruntariilor este dificilă pentru scriitorii care nu fac parte din esalonul întâi, sau trăiesc în provincie. .

 De fapt, nu mai știm exact care este elita si care este scriitorul monden. Trăim într-o confuzie care lasă loc pentru cei mai puțin înzestrați cu har literar, dar care dau întruna din coate, sunt din ce în ce mai gălăgioși în lumea literară. Multi dintre cei care scriu serios, au și ceva  a spune, au obosit, s-au retras și scriu pentru propriul sertar.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu știu cum sunt alții, eu pot scrie oricând și oriunde, atâta timp cât nu sunt prinsă în problemele de viață, de familie. De obicei scriu dintruna când lucrez la o carte nouă, mă așez la computer fără notițe, fără un program stabilit în detaliu. Am doar jaloanele principale, din care nu ies niciodată. Scriu direct la tastatură, scriu până mă dor degetele. Cand obosesc, ies cu părere de rău din lumea aceea creată de mine. Fac orice altceva, grădinăresc, hrănesc cățelul, spăl rufe  sau pictez. În răstimp nu mă frământă soarta carții aflate în lucru.

Îndată ce revin la masa de scris, intru din nou, firesc, fără sincope, în lumea aceea volatilă și care depinde numai de mine.

Sunt la a 32 carte, un roman la lucrul căruia am avut parte de câteva pauze bune, toate din motive care nu țin de inspirație literară. Ba s-a îmbolnăvit mama, sotul meu a avut o intervenție chirugicală… Așa că, sper ca în etapa următoare să reușesc să  duc cartea până la capăt. Este vorba despre un roman cu multe personaje, cu întoarceri în anii 5o ai secolului trecut, și cu drame preluate din istoria pe care am trăit-o, dar și cu ficțiune scânteietoare. Roșu cardinal. Acesta este titlul.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Fragment din romanul GRAAL, Editura Nico, Tg.Mureș, 2010.

,,Caiii, închiriaţi de la herghelia din sat, au terminat lucerna, acum pasc resemnaţi în miriştea de orz.

 Armurile cavalerilor medievali şi toate armele reconstiuite după artefacte unicat, de muzeu, rezemă valul de paiantă al cârciumei din care un beţiv iese cu un şut în fund şi înjurând cârciumarul de Precestă.

Mirele, şi el în pauză de cafea, repetă rolul, scenariul, citeşte atent, cu ochelarii puşi pe şaua nasului acvilin. Azi are barba rasă şi sprijinită în pumnul cu care, el, Regele Arthur, îi dă replica sultanului Saladin.

- Cabotin incorigibil! – îi zic şi, dacă aş fi un mujic aş scuipa sigur în făraşul cu nisip, în care câteva mucuri de ţigară ieftină se sting încet, ca fetele bolnave de ftizie.

Văd cum Lebăda se apropie de el, merge cu bărbia ridicată, cu un zâmbet afişat în colţul gurii şi cu sandalele legate pe gleznele-i subţiri în nojiţe de naylon extrem de transparent.

Poartă  rochie cu decolteu asimetric tăiat peste locul de sân.

-Psss, iubita! - o abordează golăneşte careva  dintre soldaţii-figuranţi.

Lebăda, din instinct, îşi trage fibra de mătase peste piept, să-şi ascundă astfel infirmitatea ca pe un păcat.

Se împiedică, alunecă, se prăbuşeşte sub povara coşului cu vişinele mustind.

Mirele zvâcneşte, vrea să se apropie, s-o ridice… dar, duce doar pe jumătate gestul până la capăt.

-    Camera! Filmeazăăă!!

Aşa, OK, bre… mai trage o cadră! Acum… Cum nu mai ai peliculă???! Te ucid cu mâinile mele! Aşa o scenă de viaţă nu mai prindem niciodată.

 Hai, blegule, schimbă registrul… Aşa, frăţioare, şi tu, tu, femeie…stai, stai aşa nemişcată în baia de sânge …

Asta-i Femeia! Ăsta-i Graalul, doar o pată roşie pe o rochie albă. Atât!

Sânge! Vreau mai mult sânge!

Aduceţi vopsea din aia care se ia…  Găleţi cu vopsea, turnaţi peste ea.

Filmează, filmează… ţipa Regizorul, din scaunul lui de dumnezeu al unei simple pelicule, dar care spera să-i aducă nu gloria, ci bani, o sumă cu mai multe zero-uri în cont, cât să-i plătească pensia alimentară fostei neveste.

-Dom’ Regizor, femeia e moartă… se găsi un milos să-şi dea cu părerea şi chiar încercând, cu puterile lui, să-i potolească pe vlăjganii care, incitaţi de ritmul şi ineditul filmării, turnau  găleată după găleată de vopsea roşie peste Lebădă ca fără de răsuflare.

- Jigodii, la o parte!…Tună vocea Mirelui, care aruncase din mers paginile cu scenariu şi singura lui pereche de ochelari buni, direct în lentila cameramanului, una super-sofisticată şi care costase o avere casa de filme.

Aleargă spre femeia lui – către un trup nici mort, nici viu - zăcând în balta de suc vişiniu şi la care o mulţime de insecte de tot felul se avântă, plonjează, înoată, cu disperare asigurându-şi plinul  stomacului.

De acolo, de sus, îl văd cum îi trage fusta peste fesele dezvelite, cum o  ridică pe braţe, mireasă, purtând-o  ca pe o floare de hibiscus din care cad picuri roşii.

Cineva a sunat Ambulanţa şi când nu se mai aştepta nimeni, a sosit la faţa locului şi felcerul cu adidaşii Made USA.

Mirele a urcat-o şi a urmat-o pe Lebădă, pe lângă targă.

Îi văd mai apoi, tot în pereche, pe brancarda din pânză şi oţel, în drum spre spitalul municipal.Stau îmbrăţişaţi pe cearceaful pătat, aşa, ca după o noapte de dragoste, pe un pat nupţial.

Ea e palidă şi cu unicul sân viu adunat, strâns în corsetul feşelor de tifon.

El e calm, mult prea calm pentru un astfel de deznodământ trist.

Ea are mâinile umede şi foarte fierbinţi, prinse în ţesătura mantiei lui, una albă şi cu cruce de cavaler teuton.,,

Bistritz, Bistrita-Nasaud, Romania, 2014