Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

miercuri, 17 septembrie 2014

Florica Bud












„Iubesc literatura, si iubesc să scriu.”







            Florica Bud s-a născut la 21 martie 1957, în localitatea Ulmeni, judeţul Maramureş. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998. A debutat în anul 1993, cu volumul de proză scurtă: Iubire, sînt un obiect nezburător (Ed. Gutinul). Autoarea intră cu adevărat în literatură cu romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi (Ed. Dacia, 2005), aşa cum semnalează prefaţatorul acesteia, Horia Gârbea. În Mariatereza sunt eu (Ed. Rao, 2007) Florica Bud păstrează aceeaşi arhitectură ce dă o notă distinctă volumelor sale. Ulterior, hotărâtă să îşi seducă permanent cititorii, potrivit afirmaţiei criticului Alex Ştefănescu, ea separă amalgamul de genuri din cărţile anterioare, dând naştere culegerii de pamflete Reparăm onoare şi clondire (Ed.Limes, 2009), Secol de vânzare (Ed.Maşina de Scris, 2012). Abordează tărâmul poetic în Pierd monopolul iubirii şi Crucificat între paranteze, (Ed.Ramuri, 2010), Cu taxă inversă, iubirea (Maşina de scris, 2013). Florica Bud este o apariţie constantă în peisajul revuistic contemporan, fiind prezentă şi în antologiile Bookătăria de texte şi imagini. Ochelarii de fum (Antologiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, USR), Il Convivio, Antologia dei Premi-Poesia, Prosa e Arti figurativa, Ed. Accademia Internationale Il Convivio, Italia 2010 precum şi în Antologia prozei scurte Transilvane actuale. A colaborat la ArtPanorama, revista ce a strâns în jurul său numeroşi autori, cum ar fi: Dan-Silviu Boerescu, redactor şef, critic neobosit care a animat activitatea literară a acelor ani, Gheorghe Iova, Traian Coşovei, Horia Gărbea, Mihail Gălaţanu, Lucian Vasilescu, Dan Lucian Teodorovici, Marian Ilea, Ştefan Caraman şi mulţi altii.
              Florica Bud este preşedintele Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei Nord Literar, Baia Mare. A fost directorul ICR- Maramureş, în scurta perioadă în care au funcţionat filiale ICR, din ţară. Colaborează la revistele literare: România Literară, Luceafărul De Dimineaţă, Ramuri, Nord literar. Semnează rubrica Migdale Dulci-Amare ( Texte Cu Nume, Texte Fără Nume), în Revista Acolada, Satu Mare. Florica Bud a beneficiat de cuvântul criticului Nicolae Manolescu pe coperta a patra a volumului, Pierd monopolul iubirii/ Je perds le monopole de l’amour : “Cele mai bune poezii ale Floricăi Bud sunt invocaţii şi ofrande. Poeta cheamă iubirea (mai degrabă decât un iubit), pe toate vocile şi din toată inima. Şi ne oferă cu aceeaşi generozitate vocile de sirenă. O lirică pe muchie de cuţit între senzualitate şi conştiinţă morală”. Volumul Crucificat între paranteze/ Crucifié entre paranthèses a beneficiat de prezentarea criticului Gheorghe Grigurcu:”Transferîndu-se din domeniul prozei în cel al poeziei, Florica Bud încearcă a menţine axul sensibilităţii d-sale frenetic feminine, jucăuşe dintr-un preaplin care nu mai operează cu personaje (marionete ţipător colorate, stigmatizate cu năstruşnicii), ci cu propriile-i proiecţii. O fluiditate a discursului nesăţios de sine face joncţiunea între Jugendstilul cel saturat de senzualităţi molatice şi suprarealismul cu imprevizibilităţile-i ce pot sfida curajos caricatura. Autoarea nu şovăie a se juca cu tot ce-i cade la îndemînă, în stil avangardist. Însă dicteul automat n-o reţine. Numerele acrobatice ale ilogismelor au în spate o instanţă supraveghetoare care e însăşi umoarea erotică ce nu se îndură a se părăsi. Faptul că poeta nu se pierde cu firea se poate constata din ironiile d-sale”.
             Dintre diplome şi premii:Premiul pentru proză si publicistică,  Revista Acolada - Satu Mare, 2014; Premiu special pentru promovarea culturii, Gala femeilor de succes ale anului2010, Bucureşti, Ediţia a VII-a, 2011; Premio speciale per la Tematica al Premio „Poesia, Prosa e Arti figurative” con l’opera Je perds le monopole de  l’amour, L’Accademia Internazionale Il Convivo, Italia, 2010; Premiul Revistei Nord literar, pentru poezie, Baia Mare, 2010; Premiul de Excelenţă al Primăriei Sectorului 2, pentru contribuţia la dezvoltarea patrimoniului cultural al literaturii române, Bucureşti 2006; Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, pentru romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi,2006.      florica_bud@yahoo.com,http://www.floricabud.ro;http://cenaclulscriitorilormm.blogspot.com;
                                                             
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

----   In cazul meu, destinul este cel care a avut ultimul  cuvânt,  eu optând pentru cu totul altceva, atunci când a trebuit    aleg ; adică în clasa a zecea am ales  profilul real. Este adevărat că am fost două zile într-o clasă cu profil  uman, dar am renunţat. Nu aş putea să dau o explicaţie logică acestei decizii. Poate a fost de vină profesorul de matematică din şcoala generală care ne-a insuflat dragostea faţă de materia sa. Dar am avut şi profesori de limba şi literatura română foarte buni. Am fost elevă a Liceului « Gheorghe Şincai », unul dintre cele mai bine cotate licee din Baia Mare, actual colegiu. În clasa noua primele mele note la teze au fost,  zece la română şi patru la matematică. Am fost la olimpiada de limbă şi literatură română pe liceu,  unde am făcut nouăsprezece din douăzeci de puncte. Dar lucrarea mea fusese anulată pe motive de... scris indescifrabil. Abia după ce profesoara mea, Emilia Grigoraş a cerut recorectarea lucrării a fost luată în considerare. Şi totuşi profesorul de matematică a fost cel care a insistat să merg la clasa de reală. Este adevărat că am iubit matematica, că ieşeam zilnic la tablă, că eram în stare să stau o zi întreagă ca să rezolv o problemă, fără să cer ajutorul cuiva. Dar din păcate eram tare dezordonată în scris, iar liniile le făceam cu mâna. Aveam oroare să trag liniile cu ajutorul liniarului. Din cauza aceasta în anul întâi de facultate, deşi am fost printre puţinii integralişti din an, a trebuit să merg în toamnă să îmi dau notarea la desen. Aveam pretenţia să ajung inginer fără ajutorul rigleteii ! Mi-a hotărât destinul profesorul de matematică, domnul Gheorghe Cardoş, Dumnezeu Să-l Odihnească ! care îmi spunea : Trifule, Trifule ( numele meu de fată era Trif) vrei să ajungi un stălp de cafenea (asta s-ar fi întâmplat în accepţiunea sa dacă mergeam la « umană »). Să o chemi pe mama ta la şcoală ca să vorbesc cu ea ! Desigur ar fi fost mai bine pentru mine dacă aş fi rămas în « clasa de umană », nu aş fi făcut un ocol atât de mare, aproape douăzeci de ani, ca să ajung tot acolo... unde îmi fusese scris... în faţa colii de hărtie. Dacă aş fi făcut profilul uman, aş fi regretat... iar atunci regretele ar fi fost mult mai dureroase decât sunt  acum, când îmi spun cu o anumită nostalgie : Ce bine ar fi fost dacă aş fi făcut filologie şi nu inginerie!  Dar, există şi un dar, scriind de mână indescifrabil, nu aş fi intrat niciodată la o facultate la care nu s-ar fi dat examene pe bază de cifre. În cursurile luate de mine la clasă, dacă erau două cuvinte întregi. Lucrul acesta mă provoca şi îmi punea mintea la contribuţie, în sesiune. Mai puţin în anul cinci de facultate, când însărcinată fiind, nu am mai avut răbdare şi am împrumutat caietele colegilor ordonaţi. Mă săturasem de mine ! Nici acum nu ştiu ce aş alege. De fapt mi-ar fi plăcut să fiu profesor de istorie. Ceea ce ar fi fost perfect pentru mine. Aveam o memorie foarte bună, dacă citeam o lecţie de câteva ori o reţineam cu virgule şi cu fotografiile de pe pagină. În momentele de cumpănă îmi folosesc memoria şi nu judecata, deoarece mă pierd şi nu mai pot să judec.  Sunt produsul unui sistem şcolar care s-a bazat pe memoria copilului... care nu a încurajat nici originlitatea şi nici gândirea. Şi mai am un defect major ; pot să mă concentrez şi să gândesc doar singură şi la mine acasă. Aşadar, acasă cu mine...  sunt foarte gravă şi serioasă. Când ajung în societatea devin brusc veselă şi pusă pe şotii... toate  şotiile pe care nu le-am făcut când eram copil ! Atenţie sunt copilăroasă nu sunt superficială! Dacă îmi repugnă ceva, acel lucru este superficialitatea. Sau fac un lucru sau nu îl fac deloc.
      
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

    ----În şcoala generală, urmată în comuna Ulmeni de Maramureş, poetul Emil Florescu a pus bazele unui cenaclu la care, pentru început au participat elevii cu note mari la limba şi literatura română. Aşa am început să scriu la comandă, poezii.Prima mea poezie s-a numit « Răul », acesta fiind desigur Someşul, care muşcă şi acum din pământul ulmenenilor depunându-l pe malul celălat, la Chelinţa lui Emil Gavriş. Încercarea mea suna cam aşa : « Râul curge încet la vale/  Şi cu el curg anii mei /El îi poartă înspre mare/ Făr să-i pese că-s ai mei.Din copilărie mi-a plăcut să citesc.  Am crescut într-o familie de oameni simpli dar foarte harnici, pentru care cititul era apanajul oamenilor leneşi, semeni care aşteaptă să fie întreţinuţi de alţii. Deci, am citit pe ascuns cam tot ceea ce mi-a trecut prin mână, începând cu prospectele medicamentelor şi terminând cu romanele pe care le avea în dotare biblioteca din Ulmeni. Nu fac caz de lectura mea de o viaţă şi nici nu mă impresionează lecturile altora.  Aşa cum au făcut ai mei, şi pe măsură ce îmbătrânesc, respect o singură categorie de oameni; pe cei care îşi câştigă păinea fără să se milogească la alţii şi fără să aştepte să fie întreţinuţi de societate pe varii motive şi mai ales pe motivul stupid că ei, ca indivizi, au o părere foarte bună despre sine! Când, maculatorul meu de un leu şi zece bani s-a umplut cu versuri am pus punct carierei mele poetice de atunci. Mi-au plăcut compunerile pe teme libere, foarte rare pe vremea aceea, dar nu am avut ocazia să fiu ascultată la clasă din aceste compuneri. Aşadar ca şi elev nu am avut confirmări ale talentului meu literar şi ca urmare nici încredere în mine. Tocmai de aceea am iubit gramatica şi matematica, materii la care te puteai verifica singur. În schimb am scris cu plăcere compuneri pentru fraţii sau surorile colegilor mei de liceu sau facultate. Abia în anii 1990 am început să frecventez cenaclul literar « Arta » din Baia Mare.  În acelaşi an am trimis nişte proze scurte la festivalul literar « Sorin Titel », festival  organizat de către Casa de Cultură din  Caransebeş, unde am fost, apoi, invitată. Nu am putut răspunde invitaţiei, dar am primit, prin poştă, o diplomă, diplomă la care mă gândesc cu plăcere şi acum. Mă bucură, mai ales,  acele premii pe care le primesc de la « juraţii » care nu mă cunosc. Asta nu înseamnă că cele primite din cercurile literare în care sunt cunoscută nu mă bucură, dar primirea lor declanşează în mintea mea suspicioasă, zeci de întrebări.

 3. Care a fost drumul până la prima carte ?

--------După ce am început să freventez cenaclul « Arta » şi încet-încet am prins curaj şi  încredere în ceea ce scriu,   lucrurile s-au aşezat în mod firesc. Am debutat în  anul 1993, cu volumul  de proză scurtă, « Iubire, sunt un obiect nezburător ». Cea mai recentă apariţie este volumul de poeme, « Cu taxă inversă, iubirea », 2013.
        Am făcut o pauză de cinci ani, când nu am mai scris nici măcar un rând. Prinsă într-o activitate care nu îmi aducea nicio satisfacţie mi-am dat seama că nici lumea literară  nu era aşa cum mi-am închipuit-o. Aşa că am hotărât să pun capăt scrisului. Dincolo de faptul că scriu uşor, îmi place să cizelez frazele pănă nu mă lovesc de niciun cuvânt, proces ce îmi  cere muncă multă. Dar Îngerul meu păzitor a dorit altfel şi, în anul 2005 mi-a adus vestea magică, pentru mine, că am apărut în Dicţionarul Scriitorilor Români,  editat de Academia Română. Atunci m-a apucat ruşinea.  Dar reîncălzirea a fost lungă şi grea. Am avut momente când mă întrebam : la ce bun să îmi stric ochii, să îmi bat capul, să stau ţeapănă ore în şir alegându-mă cu picioare umflate ? În loc ca timpul liber să îl petrec stând la soare sau lenevind în leagăn cu o carte în mână sau jucându-mă cu familia mea de câini. A fost o perioadă în care am avut zece animăluţe, patru maturi şi şase pui drăgălaşi. Acum am patru. Am muncit mai mulţi  ani ca să îmi amenajez casa şi grădina şi mă bucur rar de toate acestea. Am o mulţime de pomi care au devenit furnizorii mei principali de oxigen. Pot să stau să admir o floare ore în şir, dar din păcate sau din fericire educaţia primită mă trage de urechi, atenţionându-mă că îmi pierd vremea şi e cazul să pun mâna să fac ceva util. Prima carte după pauza făcută a fost , «  Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi », în 2005.

       4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

 ----Voi răspunde pe larg la această întrebare. Mai ales că îmi este dat să citesc destul de des interviuri triste şi sărace  de genul :.. » normal cunosc mulţi scriitori doar trăiesc printre ei,  mulţi îmi sunt  prieteni, dar nu le voi pomeni numele ca să nu îi supăr pe cei uitaţi »...
 Am participat periodic la « Cenaclul de joi », ctitorit de către criticul Dan Silviu Boerescu, cenaclu ce se defăşura în Rotonda Muzeului Literaturii Române. La şedinţele acestui cenaclu i-am cunoscut pe Ioan Es. Pop, Ioan Groşan, Horia Gârbea, Gheorghe Iova, Traian T. Coşovei, Lucian Vasilescu, Ioana Drăgan, Cătălin Ţârlea, Mihail Gălăţanu, Marius Tupan, Ştefania Coşovei, Iolanda Malamen şi mulţi, mulţi alţii. Am publicat în revista « artpanorama » înfiinţată de către neobositul, Dan Silviu Boerescu. Consider că prezenţa în paginile acestei reviste a însemnat debutul meu literar. Am participat la diverse  târguri de carte, preferatul meu fiind Gaudeamusul « de toamnă ». Am avut ocazia şi plăcerea să lansez la acest târg trei volume : în anul 2005, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, Editura « Dacia », în 2007, Mariatereza sunt eu şi Nu Motanul şi Fiul, ambele apărute la Editura « Rao Internaţional » şi în 2009, Reparăm onoare şi clondire, Editura « Limes ». La aceste lansări am avut privilegiul să ia cuvântul : Nicolae Breban, Gheorghe Iova, Horia Gârbea, Neagu Udroiu.  
    Mi-au onorat casa, în trecere fiind prin  Baia Mare : Marga Labiş, George Volceanov, Doina şi Gheorghe Iova, Ştefan Popa Popa‘s, Adam Puslojic, Cristina şi Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ştefania şi Marin Mincu, Varujan Vosganian, Irina şi Nicolae Manolesu, Mircea Muthu, Andrea Hedeş, George Vulturescu. I-am avut ca oaspeţi pe Gheorghe Iova, Nora Iuga, Domniţa şi Alex Ştefănescu, Dan Cristea, Horia Gărbea, Dan Silviu Boerescu, Gabriela şi Gheorghe Grigurcu, Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Iuliu Raţiu, un cristian, Flavia Cosma. Cu ocazia unor colocvii literare am cunoscut  scriitorii consacraţi  pentru copii : Mircea Sântimbreanu, Iuliu Raţiu, Silvia Kerim, Crina Bocşan Decuseară.
   Am participat la Festivalul Internaţional « Zile şi Nopţi de literatură- Neptun », unde invitatul de onoare a fost  în acel an, Jean D’Ormesson. Acolo i-am cunoscut pe Simona Constantinovici, Ilinca Ilian, Florin Bican, Florin Toma, Denisa Comănescu,Nicolae Prelipceanu şi pe cei veniţi din alte părţi ca Madeleine Thien, Mohamed Salmawy, Moaen Shalabia, Adil Alev, Thorum Erli Valdimarsdottir, Donny O’Rourke, Cheryl Antao-Xavier. Am făcut parte timp de patru ani din consiliul USR,   unde am cunosut o mulţime de scriitori sau am întâlnit pe cei cunoscuţi înainte  : Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Lucia Verona, Dan Cristea, Irina Petraş, Marta Petreu, Doina Cetea, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Opriţa, Gheorghe Schwartz, Daniel Cristea Enache, Dan Mircea Cipariu, Leo Butnaru, Gelu Vlasin, Simona Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieş, Paul Aretzu, Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Cassian Maria Spiridon şi mulţi alţii. Unora le sunt simpatică altora, nu. Dincolo de barierele lor psihologice, cunoaşterea lor m-a bucurat şi m-a îmbogăţit. O simpatie aparte am avut pentru Doina Ruşti, un fel de simpatie la prima vedere. Din păcate, din cauza unui pamflet nevinovat, zic eu, Doina s-a supărat atât de tare încât m-a scos din lista sa de prieteni FB. Imi place să cred că acel pamflet şi... nu succesul ei fulminant au schimbat atitudinea Doinei faţă de mine. Apropo de pamflete am o rubrică în revista sătmăreană « Acolada » patronată de Radu Ulmeanu şi Gheorghe Grigurcu, rubrică care s-a numit fie « Migdale dulci-amare », fie « Texte cu nume », sau « Texte fără nume » . Spăşită anul acesta m-am întors la primul nume « Migdale dulci-amare ». În această revistă am onoarea să public alături de : Gheorghe Grigurcu, Radu Ulmeanu, Barbu Cioculescu,  Radu Mareş, Marga Ursache, Alex Ştefănescu, Lucia Negoită, Luca Piţu, Alexandru Petria, Angela Furtună, C.D. Zeletin, Claudia Moscovici, Liviu Antonesei, Tudorel Urianu,  Nicolae Prelipceanu. Nu am să omit  nici revista băimăreană « Nord Literar », la a cărei naştere am participat şi unde sunt redactor asociat, revistă condusă de criticul Gheorghe Glodeanu şi Săluc Horvat. În paginile sale poţi întâlni numele lui Marian Ilea, Gheorghe Părja, Daniela Sitar-Tăut, Ana Olos, Tatiana Dragomir, Crina Bud, Lucian Perţa şi numele altor colaboratori din ţară şi străinătate.
           Am participat de-a lungul anilor la multe festivaluri de poezie : Poesis-Satu Mare, organizat de George Vulturescu, Caiete Silvane-Zalău, condus de Daniel Săuca, Sighetu Marmaţiei, organizat de Vasile Muste şi Echim Vancea,  « Tudor Arghezi » - Tărgu Jiu, condus de Ion Cepoi, « Ioan Minulescu »- Slatina, organizator Paul Matiu, directorul bibliotecii « Ioan Minulescu », unde l-am întâlnit pe Cosmin Perţa, maramureşeanul nostru proaspăt premiat al acelui festival.
          Cunoscând atâţia scriitori am cunoscut şi multe soţii de scriitori. Am relaţii excelente cu Domniţa Ştefănescu, la a cărei editură « Maşina de scris » am scos trei volume : « Secol de vânzare », « Mi-e dor de-o pohtă bună » şi « Cu taxă inversă iubirea » Ţin foarte mult  la Gabriela Grigurcu, o fiinţă delicată care este muză, copil, mamă şi sprijin de nădejde, mereu alături de soţul ei, Gheorghe Grigurcu. Cu Doina Iova colaborez de mult timp. Împreună cu alţi scriitori am fost prezenţi la întâlnirile cu elevii de la liceul bucureştean, unde Doina este profesoară. In fiecare an, ea împreună cu alti dascăli, aş aminti-o pe Mariana Pârcălăbescu, organizează un concurs de literatura pentru elevii din toată ţara. Am o relaţie foarte bună cu Ruxandra Gârbea, o cunosc bine pe Irina Manolescu.  Simpatizez cuplu « Anamircea » Petean. Am cunoscut  familia Horia Badescu la Paris. Ei au găzduit în anul 1998, la Centru Cultural Român din Paris, o expoziţie a  elevilor baimăreni conduşi de pictorul Gheorghe Makara. Am cunoscut în drumurile mele şi alte soţii iubitoare de cultură cum ar fi soţiile lui Radu Mareş, a lui Liviu Ioan Stoiciu, a lui Lucian Perţa, etc. Am interacţionat de multe ori cu Rozalia-Maria Muste şi Claudia Vulturescu.  Am insistat pe acest subiect deoarece iubesc oamenii şi cu atât mai mult artiştii şi scriitorii, aceste fiinţe, unele fireşti, altele bizare, care populează viaţa literară.  Am trăit ani de zile în internate şi cămine studenţeşti, ca urmare sunt sociabilă şi  respect  termenul, «  colectivitate ».  Nu pot să mă plâng, am cunoscut  oameni deosebiţi, talentaţi şi plin de farmec care mi-au înfrumuseţat existenţa prin clipe greu de şters din memoria afectivă. Debutantă fiind am sperat să primesc o mână de ajutor. Nu ştiam care este genul care se potriveşte mai bine filonului meu literar. Nu l-am primit l-a debut, aşa că m-am risipit după cum m-a tăiat capul! Am fost inginer stagiar , am fost ani buni, programator- analist la  Centrul Teritorial De calcul- Baia Mare, am fost şi mic intreprinzător. Dar singurul lucru pe care il doresc şi îmi dă satisfacţii este să scriu . Poate abia cum îmi dau seama cât mi-am dorit să fac parte din rândurile scriitoilor. Nu doresc să trăiesc din scris, deoarece nu mă adresez maselelor largi , nu doresc să trăiesc «  în pustiu » plină de mine, ci doresc să fiu o voce inconfundabilă înr-un cor ale cărui voci unice să îmi încânte sufletul.  Fără nici un dubiu nu doresc să fac parte dintr-o literatură care, are toate şansele să devină un sport de masă ! 

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

 ---Răspund parafrazându-l pe Caragiale, aceste rapoarte « există dar lipsesc cu desăvârşire » ! Nu voi răspunde, întrebând nepoliticos dacă cetăţeanul respectiv s-a turmentat înainte sau după o lectură oarecare. Pentru început voi ilustra răspunsul pentru raportul scriitor-putere, prin cele două iremediabile pierderi : Casa Monteoru, clădirea unde şi-a dus veacul Uniunea Scriitorilor din România şi Muzeul Literaturii Române. Ar fi fost atât de simplu pentru cei care conduc destinele ţării în grup sau de unii singuri să dea una dintre « minunatele-ordonanţe » care ne conduc de la începuturile noii orânduiri,  prin care clădirile istorice,  sedii importante, să nu fie restituite, proprietarii să fie despăgubiţi într-un fel sau altul. Dar cui să-i pese de cultura românescă ? Dacă ne uităm spre cine o păstoreşte, ne apucă ameţeala ! Românul iubitor de lectură are o nostalgie : regretă vremea când avea bani dar nu avea de unde să cumpere cărţi, ele vânzându-se « pe sub tejghea». Omul ştia un lucru, cărţile se vindeau pe sub mână deoarece erau cărţi bune. Acum sunt la vedere, dar cetăţeanul respectiv fie că nu are bani pentru cărţi, fie că nu mai ştie ce să aleagă, fie că nu are chef de lectură --- mai ales noul tip umanoid, născut şi educat în stil « steroizi, fiare, silicon, ţoale de marcă, cluburi şi distracţie ». Dacă cititorul nu îşi permite să cumpere cărţi, îi vin în întâmpinare   bibliotecile săteşti, orăşeneşti, judeţene. Este bun şi cititorul-bibliotecă, dacă cărţile tale sunt pe rafturile bibliotecilor !
Fără îndoială că scriitorul nu poate face abstracţie de realitate,  oricât ar fi el « cu capul în nori ». Dacă nu m-aş fi simţit agresată de unii semeni şi de ceea ce se întâmplă în jurul meu, nu m-aş fi apucat să scriu pamflete, care nu sunt chiar pamflete le mai îndulcesc puţin. Şi aşa scrierea lor îmi dă o stare de disconfort. Mi-ar place să vorbesc la superlativ despre oameni şi despre realitate. Faptul că părinţii mei au avut mici nemulţumiri la naşterea mea, nemulţumiri de care îmi mai aduceau aminte din când în când --- mama mea dincolo de faptul că a fost frumoasă, harnică avea şi un umor ieşit din comun--- m-a făcut să mă străduiesc să nu deranjez pe cei din jur cu prezenţa mea. Dorită sau nu,  am venit pe lume că să împart iubire, bucurii şi bună dispoziţie. Deviza mea este : «  Moarte oamenilor gravi şi ai celor fără simţul ridicolului şi al umorului ». Marele regret al părinţilor mei a fost acela că nu am fost băiat, eu fiind, a doua lor fiică. Şi eu regret acest lucru. Cu totul altul ar fi fost destinul meu. Nefăcând parte din rândul cleopatrelor, adică a acelor femei care îşi folosesc calităţiile fizice pentru a obţine tot ceea ce vor, feminitatea mea mai mult m-a încurcat decât m-a ajutat. Aşa cum, vrând-nevrând genul  din care facem parte ne influenţează scrisul, tot aşa realitatea, care din păcatea a luat-o razna, îşi pune amprenta asupra noastră.  

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

------Perioada romantică a literaturii s-a încheiat. În vechea orânduire scriitorul era la loc de cinste. Editurile erau de primă mână iar  scriitorii erau autentici. Cărţile se tipăreau pe gratis. Scriitorii primeau bani în avans, având dreptul să locuiască în casele de creaţie existente, unde se pare că le venea pe loc şi « inspiraţiunea ».  Faptul că am fost evacuaţi din spaţiile încărcate de istorie în care scriitorul era privit ca un zeu creator, certifică faptul că această societate nouă nu dă doi bani nici pe scriitorul român şi nici pe  literatura lui. Evacuarea criminală a manuscriselor din Muzeul Literaturii Române ne duce la concluzia că societatea prin reprezentanţii săi împuterniciţi, nu numai că nu dă doi bani pe scriitorii contemporani, dar nu respectă nici clasicii literaturii române. Prin aruncarea ei în  stradă , literatura trece, la propriu,  prin cea mai neagră perioadă a sa!
Este adevărat că în fiecare bloc şi la fieare cvartal de case există câte un aşa zis scriitor, ceea ce nu ar fi atât de îngrijorător. Îngrijorător este faptul că înmulţindu-se iepureşte scriitorii, cititorii încep să se plictisească sau să devină neîncrezători. Ba mai mult cititorul îşi spune: Aşa o carte pot să scriu şi eu ! Zis şi făcut ! Cei care ar trebui să facă ordine în literatură, ajutând pe cei talentaţi să iasă la suprafaţă, nu o fac, deoarece s-au apucat la rândul lor de scris. În curând nimeni nu va mai gira pentru cineva care nu are, dacă nu un doctorat în filologie, măcar  facultatea respectivă. Îmi este neplăcut să afirm aceste lucruri, dar ne îndreptăm spre o dictatură şi în literatură, pe care eu o înţeleg aşa ; de frica valului uriaş de neaveniţi, nucleul puternic al filologilor taie accesul oricărui nefilolog. Ceea ce este o noutate, până nu de mult lucrurile stăteau aşa cum ştim, filologul critica şi scriitorul scria. Acum, mă repet filologul scrie şi el, mi se pare normal să fie şi printre ei mari talente, dar, din păcate, foarte puţini dintre ei fac critică şi când o fac nu se duc prea departe, preferă propria ogradă şi cărările bătătorite.
Am fost şocată când un poet binecunoscut --- nu îl numesc deoarece sunt sigură că nu are nimic cu mine, a vrut doar să îmi dea un sfat prietenesc, sfat ce îngloba, mai mult ca sigur şi părerile altora--- mi-a spus : să ştii că citesc cu plăcere textele despre copilăria ta şi mâncărurile de atunci. Dar pamfletele din Acolada nu îţi plac ? Îl întreb cu o voce mică.
Nu, zice el. Ce te-a apuct să scrii acele texte, doar nu îţi închipui că interesează pe cineva părerea ta.  Pe româneşte, cine sunt eu să am păreri ? Eram vreun critic cunoscut ? Eram vreun doctor în filolgie ? Conduceam vreo editură ? Ori poate vreo revistă, vreo facultate de filolgie sau filozofie ?  La toate întrebarile răspunsul meu este, Nu ! Mi s-a confirmat părerea pe care mi-am făcut-o de-a lungul anilor, aceea că cel mai puţin contează să ai talent ; în cazul « Acolada » se pare că nu are importanţă că textele sunt scrise bine... dacă nu sunt cineva ! Nu mi-aş pierde vreme scriind, dacă nu aş fi sigură că sunt un scriitor născut şi nu făcut ; nu degeaba a afirmat criticul Gh. Grigurcu că : « scriitura mea se recunoaşte fără semnatură ».  La debut mi s-a întâmplat acelaşi lucru. O  cunoştinţă,  ziarist bucureştean    mi-a zis după ce a citit volumul meu de debut : Ce păcat că nu ai un nume cunoscut, altfel cartea ta va irita pe multi ! Atunci, întreb eu ? Cum se construieşte un nume în literatură, dacă nu scriind bine ? Certamente,  trebuie să ai o poziţie ( !!!) şi un nume consacrat deja( !!!). Această bătalie surdă între scriitorul cu doctorate şi părghii şi cel care are doar talentul, talent ce îi irită pe cei ce nu-l au,  a lăsat portiţa deschisă « hoardelor scriitoare » ---pe internet sau pe hârtie--- de literatură pe care eu o numesc, « literatura proceselor verbale ». Urmată de cea a jurnalelor lacrimogene, a literaturii pentru recruţii, a literaturii scrise de « staruri » şi femei fatale care simt nevoia  să spună cititorului avid de a şti...cu cine au făcut amor şi de câte ori pe zi !
       Faptul îmbucurător că unii scriitori au reuşit să răzbată afără ---  fie că au editat o carte la o editură străină fie că au fost traduşi aşteptând consacrarea internaţională---  nu cred că va putea scoate literatura din impas.  Îmi este frică de ziua când scriitorul aşa cum îl ştim şi cum l-am iubit, fără studii înalte, bonom, beţiv şi afemeiat... dar mustiind de talent va dispărea cu totul. Lupta dintre scriitorul intelectual---- care are « pthita- cuţitul » şi părghiile care să-l propulseze în atenţia publicului larg--- şi cel doar talentat este o luptă inegală care inevitabil va duce la eliminarea celui din urmă. Păcat, deoarece cele două tabere ar trebui să se ajute, au nevoie unii de alţii, tocmai pentru a contracara valul  avortonilor literari. Ciudat este că România nu se confruntă nici cu  valuri  de pseudo-pictori şi nici cu valuri de pseudo-muzicieni ---este greu să plagiezi un tablou sau un cântec --- ci cu valuri uriaşe de lucrători cu pixul. Mulţi dintre ei nu au nicio ocupaţie, sunt doar stâlpi de cafenea care speră să trăiască din literatură, fără nicio muncă. Până nu de mult literatura gonea pe autostradă, veselă sănătoasă, plină de ea. Acum, silită să se înghesuie pe un biet duleu, începe să se simtă vinovată, lasând privirea în jos, învinsă de privirile pline de dispreţ ale  unor neica nimeni ! 
     
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau estevorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

     ----Nu îmi permit alinturi de felul acesta, mă asez şi scriu până îmi obosesc ochii şi îmi înţepenesc picioarele, la masa de scris. Nu îmi place să scriu noaptea, sunt o fiinţă solară care iubeşte dimineţile, ce pot să înceapă chiar la ora patru.  Am scăpat de multă vreme de spaima că nu îmi va veni inspiraţia. Slavă Domnului ! Aştept să îmi iasă o carte de poeme în limba engleza, traducerea Adriana Volceanov. Am pregătită o cărticică pentru copii, pe care o dedic nepoţelului meu, Darius şi bineînţeles tuturor celor care iubesc animalele şi copiii. Pregătesc un nou volum de pamflete. Şi desigur că este cazul să urmeaz sfatul lui Gheorghe Iova să rescriu « Billclintonienii ».
    Iubesc literatura, si iubesc să scriu.  Mă consider un om bun, căruia nu-i alunecă mâncarea pe gât, dacă cel care se uită nu  are ce mânca. În schimb nu sunt de acord cu cei care ajută diverşi săraci( mama mea spunea că nu există săraci ci numai oamen cărora le este ruşine să munceascăi) să scoată cărţi pe motive umanitare. Literatura este locul de întâlnire a celor talentaţi, şi aşa trebuie să rămână. Talentul nu are nimic cu sărăcia sau bogăţia unui individ. Avem în România zeci de reviste care au puterea să debuteze, prin concursuri anunţate, pe cei talentaţi, oricare ar fi statul social! Sub niciun un chip nu doresc, sper să fiţi în asentimentul meu,  ca Literatua Română să devină nici „Azil de noapte” nici măcar „Azil de zi”!!!   

 7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

      Ronţăind din trena primăverii ascete



imaginez în alb copacul prin care te-am rătăcit ca într-un recipient labirint .

aleg tulburată dintre nenumăratele zile pe cele ploioase cu soare voit arţăgoase

trufaşe ele se preling printre noi ca printr-o fantă îngustă ciber- zgribulindă.

pe celelalte cu studii înalte papioane ori ac la cravată le dezleg deşi nu se dau duse

aşteptând să pun ostil întrebări vieţii ce trece în ritmul clipelor-melc dibaci răsucite.    

nu te aş fi uitat  nici  măcar în coroana castanului pe lângă care trec silnic

deşi  uneori secularul porneşte din loc în miezul zilei lepădându-se de umbra sa

ce rămânând fără suport fizic imploră clemenţa trecătorilor nepăsători şi înguşti.

poate mi-ai alunecat din buzunare în corola florilor de agaţ de mălin ori de tei

 din care ciripesc vrăbiuţe minunându-se două câte două  de joaca lui stranie.

poate vei fi fiind în arţarul ce într-o primăvară ca asta a înflorit zănatic

cu petale flori roşii flori galbene  nuferi alb şi roz cât şi mimatice albastrele

dându-ne  iubirea-tempestă peste cap şi visele în care pe rând unul din noi

îl închipuiam împodobit cu microcipuri albe asemenea unui robot umanoid. 

poate că salcâmul din deal pe care îl recompun cuminte din cercuri  

 este acum pagina împovărată de slovele mâinii zidite în opus incertum

ca un pergament speranţă de care mi-am priponit pinten durerile uitării.

va enumăr pe toţi şi vă alinez în careu pomii fructiferi şi arbuşti florali

în livada de piatră arendată pe empatica marte prin mii de formulare 

chiar azi am primit plăcuţa-dovadă cu numărul parcelei aronadate.

certamente  pământenii-păsări se vor muta pe numita planetă tri-stearpă  

a cărui pustiu rezonează cu  visul omenirii de măine ce amarnic vizează  

noi teritorii în care să declanşeze orologic reacţii atomice şi multe bing banguri.

doar tu vei ramane singur pe terra copacule-poet în care astăzi poposesc

răsfoind printre crengi rănite de fapte şi de oameni năstruşnica mea copilărie  

în care zburd încă cormoran ronţăind cu sărg din trena primăverii ascete.

 când vie în minte când parte deschisă când parte zăcândă sălcie.  

Baia Mare 14 septembrie 2014


2 comentarii:

  1. ¤ - Apetroae, Gheorghe, Izvoare filosofice, Valori ale eseisticii contemporane - Liviu Antonesei, “ În ostroavele Azore”, revista Oglinda literară, 2015;

    RăspundețiȘtergere
  2. GHEORGHE APETROAE, SIBIU, scriitor

    May 13, 2016

    Literatura, studii, prof. dr. Clementina Mihăilescu
    JURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
    GHEORGHE APETROAE’S POEMS FROM THE PERSPECTIVE OF THE
    CONNOTATIONS SPECIFIC TO CULTURAL IMAGOLOGY
    Clementina Mihăilescu
    Assoc. Prof., PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu
    Abstract: The paper entitled ˮThe Poetry of Gheorghe Apetroae Approached in Terms of the
    Connotations Specific to Cultural Imagologyˮ dwells upon the mental images related to the
    concept of cultural imagology which are central both to reason and to the literal. Our
    methodology based on image studies which stand for national and cultural stereotypes brings
    into bold relief those national characteristics such as sensibility, intelligence and courage and
    shows how the poet turns into good account the Romanians as a collectivity that lives and
    regenerates through each and every individual. In order to help us identify the Romanian
    national characteristics, the poet resorts to the philosophy of detail associating ˮthe language
    and the country, the sea and the skyˮ which represent an emanation of the involuntary national
    memory and which certify the heroism and spirituality of the Romanian people.
    Keywords: cultural imagology, language, country, sensibility, transcendence
    Pentru a demonstra că abordarea noastră este în consonanţă cu metodologia elaborată în
    studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această
    temă se impun a fi luate în discuţie.
    Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de
    reprezentare sau a discursului, aşa numitul ―spectant‖1. Din acest motiv, imagologiştii sunt
    interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care
    caracterizează propria noastră identitate.
    Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.
    Wellek susţine că ―imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora‖2. Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul
    românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi
    transcendență dar și de intimitate ale poeziilor extrem de
    inspirate de care ne ocupăm.
    , imaginile încep să crească, să evadeze din sferaPoezia ―Mărturii‖ este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu
    patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei,
    Istoria, cupolă de rubin,
    e un cântec de arbore
    întins peste neam… E pajura ce-i poartă
    în aripi izvoarele
    în culorile de sânge,
    pâine şi cer;
    E cântecul de dor
    al trezitelor zări din Cartea Unirii... Printre genele zorilor
    săgeată cerul arc,
    întinsele rădăcini
    şi trunchiul de Eroi:
    arcul noii generaţii... Trandafirii cresc temple
    din sângele ţărânei,
    scut şi simbol:
    Limba şi neamul,
    4
    Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 125
    5
    ibidem, p. 125 918
    JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
    marea şi cerul
    stau mărturii de safire,
    Poporului român, Erou!
    Valoarea vizionară a poeziei ˮMărturiiˮ se desprinde din tandemul ˮpatriei – poporului
    românˮ, tandem care se încarcă cu noi valențe din perspectiva metaforei sunetului. Consoana ˮpˮ
    prezentă în cele două cuvinte cheie este ca o poartă deschisă simbolic spre adâncimile nebănuite
    ale acestor două cuvinte cu conotații naționale profunde. Toată paleta de vocale este prezentă în
    acest tandem. În loc să sugereze o axă a orizontalității, le înveşmântaţi‖ ne proiectează metaforic în miezul

    RăspundețiȘtergere