Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

duminică, 4 ianuarie 2015

Daniel D. Marin






„Eu m-am ivit în literatură după ce s-a trecut frontiera, am debutat editorial în 2003.”






1.               Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Opţiunea nu-i mereu parte din destin, de aceea nici nu ne aflăm tot timpul în el: sunt şi opţiuni care ne conduc pe căi separate. Apoi, nu ştiu cât de fermă e o opţiune. Eu mai mult am mers pe un anumit simţ. Poate că asumarea deplină a câtorva opţiuni pe care să le fac mi-a părut rigidă, pe când simţul a fost mai fluid. Ca o poftă. N-am bifat multe opţiuni în viaţă, uneori am poftit la ce simţeam că-i al meu, că mă duce undeva unde nu mă înstrăinează, deşi nou şi oricât de îndepărtat de zonele de confort,  sau de obişnuinţă, inerţie. Dar mai sunt şi opţiunile vii, pe care nu le faci pentru că trebuie să alegi. Ele sunt ceva decisiv şi util, căci adună toată forţa ta, îţi permit să te iei, pe de-a-ntregul, cu tine. Ele duc în destin. Despre ele însă n-aş prea şti să vă povestesc, momentan.

2.               Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cred că a început ca o coerenţă, ca să pun ceva cap la cap. Era după moartea bunicului şi aveam flash-uri care îmi cereau să le pun într-o ordine. Dar în loc să le asamblez raţional, la mine s-au coagulat într-un flux care nu doar că m-a traversat, dar mi-a dat un semnal să-l imprim în afară, luând o parte din mine. Aşa am scris primele 10-15 poeme şi probabil că atunci a fost şi debutul. Nu ştiu în ce măsură are vreo importanţă literară, căci nu am făcut nimic cu acele poeme. Ca transformare însă e fundamental, eu nu am mai fost la fel de atunci. Chiar când n-am mai scris, iar eu sunt un campion al nescrisului, tot ce ţine de interior şi interiorizat s-a prelins, spontan, şi-n-afară.

3.               Care a fost drumul până la prima carte?

N-a fost nici un drum, nu l-am perceput. Dacă o fi fost vreo ambiţie a mea să-mi apară o carte chiar nu ştiu. De aceea, nici încercări literare n-am avut, n-am simţit că am. Pur şi simplu scriam atunci când acel flux venea din nou, pe neanunţate, mă revizita. Apoi, pentru că am arătat unele poeme şi altora, am aflat că există şi ceva ce poţi să faci după ce ai scris: să împărtăşeşti. N-am făcut prea des acest lucru în liceu, însă o dată cu schimbarea oraşului am dat peste alţi oameni, care asta făceau. Atunci mi-a venit, cred că inconştient, ideea să public, şi aşa, fără să ştiu, am trimis un manuscris la un concurs de debut. Am călătorit în compartiment cu Andrei Peniuc – fără să îmi spună şi fără să-i spun, trimisese şi el la acelaşi concurs, în aceeaşi necunoştinţă de cauză. Am aflat abia la premiere că era un concurs de debut şi că ni se acordă un premiu. Aşa mi-a apărut prima carte (lui nu, pentru că a fost anunţat de editură că dă faliment, aşa că i-a arătat imediat manuscrisul lui Marin Mincu şi aşa a publicat două cărţi deodată).

4.               Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc. v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu ştiu dacă m-a influenţat ceva anume decisiv ca scriitor sau ca om. Însă mici schimbări îmi place să cred că au tot fost. Vreau să îi văd pe acei oameni şi să mă văd şi pe mine la întâlnirile, oricât de sumare, cu oamenii. Pe scriitori nu neapărat, căci dacă îi văd prea bine nu îi mai recunosc în cărţi. E interesant cum falsifici când scrii direct despre viaţa ta şi cum nu falsifici scriind despre tine ca având o viaţă care nu e a ta. Iar când mă întâlnesc cu un scriitor este, uneori, ca şi cum n-ar vorbi cu mine, direct din viaţa lui, ci mi-ar scrie-o. Şi din cauza asta îmi intru şi eu un pic în pielea de scriitor şi nu-mi vine bine. Cum v-am spus, nu eu chem la mine poezia, vine ea când şi când. Au fost totuşi scriitori pe care i-am cunoscut şi ca oameni. Probabil că datorită lor am continuat să fac unele chestii pe care scriitorii le fac, de exemplu să onorez o invitaţie la un cenaclu sau la o lansare de carte. Mi-a influenţat viaţa ca om faptul că i-am trimis, prin poştă, o carte lui Al Cistelecan şi acesta mi-a scris să-mi confirme primirea. M-a influenţat ca scriitor, cu toate că nu sunt scriitor, eu doar semnez câteva poezii, a, iată, m-a influenţat ca scriitor faptul că o colegă studentă (eu sunt tot timpul student, nu am o maturitate asumată), Cristina Cîrstea, nu a mai citit nici o carte de poezie după « Plumb », din liceu. Ea îmi va citi o carte şi mi-o va şi desfiinţa (sper), fără nici un complex că nu a mai citit nimic între timp. Mi-a spus simplu: te rog să îmi dai cartea pe care tocmai ai lansat-o la Gaudeamus. Mă bucură libertatea de a nu citi dacă nu îţi vine să citeşti şi mă bucură libertatea de-a citi când îţi vine să citeşti, mi-o permit şi eu (de acum). Apoi, îmi amintesc cu plăcere de întâlnirile cu Nina Vasile de la Atelierul ei literar, eu nu mă duceam ca să scriu (am constatat şi recent, când am trecut pe la cercul literar pe care Daniel Vighi şi Ana Maria Puşcaşu îl ţin la Universitatea de Vest din Timişoara; am nimerit, în urmă cu o lună, la o întâlnire unde Ana a propus exerciţii de scriere: nu i-am arătat ce am scris în cadrul respectivei frumoase şedinţe de cerc literar, însă aproape sigur e sub ce au reuşit să improvizeze Mădălina Bălănescu, Emma Cazan, Roxi Diaconescu, Silvana Roxana Rezmeriță, Patricia Paula, Ruben Stanc şi ceilalţi – acest tip de exerciţii nu mă prinde, doar în singurătate pot avea acces la poezie şi doar rar, fără să-mi propun sau să trag de mine), ci ca să o văd pe Nina şi să-i reîntâlnesc şi pe Constantin Virgil Bănescu, Adriana Gheorghe, Eliza Nicolaina, Răzvan Ţupa, Ovia Herbert sau Adrian Urmanov şi Andrei Peniuc, pe care i-am cunoscut la ea, la un ceai, unii îşi citeau versurile, eu nu îmi amintesc să o fi făcut şi nici nu cred că am scris vreodată versuri, acolo; sau de întâlnirile de la cenaclul Norei Iuga de la Sala Oglinzilor – USR, unde tot Nina ne-a invitat; sau de cenaclul Euridice, unde abia prin 2007 (ratând, asumat, antologia douămiistă din 2004, pentru care, ca să fii inclus, trebuia să citeşti la cenaclu) am dus câteva poezii, după ce, în sfârşit, Marin Mincu a renunţat la pretenţia să-mi citesc singur textele şi a acceptat, dându-şi seama că altfel chiar n-am de gând să cedez, să vin cu cine vreau eu. Mi-am ascultat, prin urmare, şi eu ceea ce scrisesem, la fel de relaxat, « din afară », o dată cu Marin Mincu. Astfel am procedat de fiecare dată înainte să plec din ţară, între 2000 – 2012, prin urmare fiecare test pe care l-au dat textele mele în public l-au dat şi cu mine. Poate că şi acest lucru m-a influenţat ca poet şi ca om.

5.               Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Depinde de fiecare personalitate în parte. Scriitorul e şi el cetăţean, dacă se supune raporturilor de funcţionare a societăţii. Mai mult, îi poate influenţa şi pe alţii, prin ceea ce scrie, indiferent dacă într-o ordine socială şi politică sau strict interioară (dar şi starea interioară poate pune în mişcare totul, în nici un caz doar invers). Este adevărat că un « cetăţean », astăzi, mai puţin este influenţat de opera unui scriitor, ci mai mult de prestaţia lui publică – lucru la care eu nu particip. Eu îmi las doar cărţile să existe în acest raport, şi, câtă vreme ele nu sunt, oricum, citite, pot să spun că nici nu exist. Aşadar în raport cu alţi cetăţeni sunt un cetăţean, în raport cu puterea sunt un poet cu o proprie conştiinţă şi gândire liberă şi atât. Alţi scriitori au, desigur, şi raporturi de putere cu puterea, mai ales dacă-şi exprimă public gândirea şi pe alte căi decât prin cărţile lor.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Eu m-am ivit în literatură după ce s-a trecut frontiera, am debutat editorial în 2003. O văd de pe această parte a frontierei, prin urmare, şi o văd atemporal când e cazul (când o operă (îmi) rezistă) sau, din contră, o împing eu înapoi, temporal, când a fost scrisă prea târziu… Dau peste multe cărţi care au fost scrise prea târziu, dar sunt şi destule care mă surprind şi avem o relaţie vie, tonică.  

7.               Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...

Există un timp interior, desigur. Probabil că funcţionează, la limită, şi cu program, dar nu vreau să-ncerc. Astăzi m-am plimbat cu privirea de la etajul 3, pe fereastră, iar copacii acoperiţi de zăpadă mi-au dat senzaţia de teleportare înainte de 2000, cu familia mea şi familia verişoarei mele de la munte, nu o dată îmi lipsesc acut astfel de momente care nici nu trebuie scrise, (re)create, se petrec, dacă ai noroc, zi de zi. Nu cred că se poate spune c-am lucrat sau călătorit prea mult privind pe fereastră. Următoarea carte va veni dacă va dori.

    Faculativ :
7+Unu.  În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Cred că mă reprezintă, de fiecare dată, ultimul text pe care-l las de bunăvoie unui public. Exceptând lansarea din noiembrie, de la Gaudeamus (unde Iulia Georgeta şi Anita şi-au ales singure poemele din cartea mea şi efectul lecturii li s-a datorat în totalitate), ultimul text pe care l-am citit (personal) a fost la Sassari, în 22 martie 2014, la invitaţia prietenului meu cilian Santiago Montrés. Las acest poem (care este deja pentru Mihai Ursachi) la dispoziţia cititorilor dumneavoastră.

 din dilemele domnului R.

lui Mihai Ursachi

domnul R. pare foarte agitat astăzi. repetă în gând
complicate formule de politeţe şi nici una nu
i se pare suficient de potrivită. ar putea spune timid:
“mă bucur sincer, domnişoară, că vă pot spune bună ziua!”
dar ar suna puţin cam searbăd, la o adică
poţi spune oricui “bună ziua!” şi asta n-ar însemna mai nimic
 
ar putea spune îndrăzneţ: “aveţi o rochie superbă,
culoarea şi croiala vă avantajează silueta!”
dar asta ar suna ca şi cum silueta ei ar fi imperfectă
(o, doamne, ce gafă!) şi o biată rochie ar putea remedia
nefericitul defect
 
sau ar putea să-i spună cu un aer inspirat:
“sunteţi o făptură minunată, cu mult mai minunată
decât mi-am imaginat în toate nopţile mele de insomniac!”
dar oare nu ar însemna astfel că el şi-o imaginase
de nenumărate ori în diverse ipostaze
şi atunci ea ar putea crede că este un obsedat
sau, cine ştie, poate chiar mai rău
 
dar ar putea spune doar atât: “iertaţi-mi neştiinţa,
domnişoară, m-am gândit toată ziua
la ce-ar trebui să vă spun şi n-am găsit nimic potrivit!”
şi atunci ruşinat de neputinţa lui ridicolă
probabil că s-ar dezintegra pe loc în miliarde
de particule infime de materie şi cu, nespusă
părere de rău, s-ar împrăştia prin tot Universul 

Bucureşti, 1 ianuarie 2015
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu