Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 20 august 2015

Ieromonah Siluan Antoci





„Hotărârea mea de a scrie o carte a început încă din timpul când eram student la teologie, dar ea a luat amploare spre finalul acesteia când mă pregăteam pentru lucrarea de licență. Însăși întocmirea lucrării mele de diplomă o pot considera o primă etapă din traseul ce conducea la apariția primei mele cărți “Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist”. Debutul meu ca și scriitor, dacă nu îmi asum un atribut prea îndrăzneț, a început atunci când studiind documentația pentru întocmirea proiectului de diplomă am simțit că aceste materiale, pe care eu le cercetasem, merită aprofundate și valorificate. Visul ca acestea să fie cuprinse în paginile unei cărți îmi părea destul de îndepărtat și greu de realizat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu acesta a devenit un vis împlinit.”


Scurtă biografie: M-am născut in satul Stănești, comuna Lunca din județul Botosani. Am intrat în monahism în anul 1995, la Mănastirea Pangarați, Neamț. Spre sfârșitul anului 2012, am venit la Manastirea Agafton, din Botosani, unde până în prezent îndeplinesc ascultarea de preot slujitor.

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că destinul și opțiunea sunt doi termeni care au o oarecare legătură. Învățătura de credință creștin-ortodxă ne arată că nu există destin, cu toate că Dumnezeu are niște planuri cu noi. Noi alegem dacă luăm sau nu parte la ele, iată aici și opțiunea de a alege. Am putea spune că totul este stabilit de la început, Dumnezeu vrea ca toți să ne mântuim, totuși El nu ne obligă să înfăptuim acest lucru deoarece ne-a lăsat libertatea de a alege.
Cu alte cuvinte nu cred în destin ca predestinare, ci în destin ca misiune. Noi am venit pe lume pentru a ne mântui dar și pentru a împlini o sarcină, mai mică sau mai mare, în cadrul planului mai general al lui Dumnezeu cu lumea. Dar această sarcină sau misiune nu este silită, predeterminată, ci doar favorizată de Dumnezeu în care o descoperim și ne hotărâm să o ducem la bun sfârșit. Exemplul cel mai elocvent în acest sens este Sf.Ap. Pavel, acel fariseu zelos ce avea ca misiune de la oameni să prindă și să ucidă pe creștini, dar avea și misiunea specială de la Dumnezeu să devină Apostolul neamurilor. Putea să refuze această misiune, dar el a ales să o îndeplinească și a fost ajutat de aceasta de Dumnezeu.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Hotărârea mea de a scrie o carte a început încă din timpul când eram student la teologie, dar ea a luat amploare spre finalul acesteia când mă pregăteam pentru lucrarea de licență. Însăși întocmirea lucrării mele de diplomă o pot considera o primă etapă din traseul ce conducea la apariția primei mele cărți “Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist”. Debutul meu ca și scriitor, dacă nu îmi asum un atribut prea îndrăzneț, a început atunci când studiind documentația pentru întocmirea proiectului de diplomă am simțit că aceste materiale, pe care eu le cercetasem, merită aprofundate și valorificate. Visul ca acestea să fie cuprinse în paginile unei cărți îmi părea destul de îndepărtat și greu de realizat, dar cu ajutorul lui Dumnezeu acesta a devenit un vis împlinit.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Pentru mine a fost un drum sinuos, cu multe obstacole și o lungă perioadă de așteptare până la apariția primei cărți “Monahii purtătoare de lumină în întunericul comunist”. Fiind duhovnic  și preot slujitor la mănăstirea Pângărați a trebuit să îmi gestionez foarte bine timpul,  foarte scurt de altfel, între îndeplinirea ascultării și scrierea cărții. Perioada cea mai dificilă a fost cea de cercetare, când a trebuit să colectez documentația necesară, o perioadă foarte solicitantă deoarece a trebuit să studiez documentele aflate la Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Arhiva Episcopiei Râmnicu-Vâlcea, Arhivele Statului București și Ministerul Muncii.
Toată această muncă de cercetare a necesitat un efort și o răbdare considerabilă, mai ales că timpul nu îmi permitea ca să fiu plecat o perioadă prea îndelungată din mănăstire, aici unde trebuia să îmi îndeplinesc ascultările și să fiu în mijlocul credincioșilor. A urmat apoi o perioadă când am intervievat și am obținut mărturiile audio, o perioadă nu foarte ușoară dar extrem de captivantă, de la maicile care au trecut prin urgia prigoanei comuniste și care au supraviețuit.
Indiferent de obstacolele întâlnite nu am deznădăjduit, fiind convins că indiferent de sacrificii, destinul acestei cărți este acela de a vedea lumina tiparului. Toată această muncă a fost izvorâtă din evlavia și recunoștința pentru nevoințele celor care au udat și sfințit cu lacrimile, sudoarea și sângele lor pământul României.
A urmat apoi o altă problemă, cea financiară, problemă care a încetinit parcă și mai mult apariția cărții, prin diferite eforturi, bunăvoința unor credincioși, cu mila Domnului și rugăciunile acestor noi mucenici am trecut și de această treaptă și în cele din urmă lucrarea a ieșit la lumină și nădăjduiesc că va fi de folos celor care vor avea răbdarea să strabată paginile acestei cărți.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Fiind viețuitor într-o mănăstire din ținutul Neamțului, fără îndoială am avut și voi avea ca model de urmat pe vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Ioanichie Bălan, duhovnic al mănăstirii Sihăstria.  Alături de acest vrednic părinte am crescut și eu duhovnicește, am primit sfaturi și sprijin care m-au format și ajutat pe parcursul vieții mele de monah. Pe lângă înalta lui viețuire duhovnicească, nu puteam să nu remarc și râvna acestui părinte al bisericii noastre în ceea ce privește dragostea lui pentru publicarea de cărți ziditoare și folositoare pentru tot sufletul creștin.
De la părintele Ioanichie Bălan, ne-au rămas numeroase lucrări, scrise pe vremea când publicarea unei cărți era o adevărată jertfă. Din lucrările lui, fiecare din noi ne putem îmbogăți sufletește cu învățături folositoare izvorâte din rodul nevoințelor sale, din vastele lui cunoștințe scripturistice și patristice care ne uimesc și astăzi, din blândețea și dragostea sa de oameni, râvna pentru Dumnezeu și cuvântul său hotărât, înțelept și precis.
Tot ceea ce a făcut și a scris sfinția sa a izvorât din conștiința înaltă că slujirea aceasta este o chemare și o datorie sfântă față de Dumnezeu și neam, pentru care își ia acum răsplata veșnică în Împărăția iubirii lui Dumnezeu nesfârșite.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Sunt de părere ca scriitorului să i se acorde libertatea absolută de a-și exprima ideile, fără să fie constrâns de un subiect anume, prin însăși ființa sa un om care scrie este un om cu gândire liberă. Dacă puterea politică îi limitează acest aspect, atunci cu siguranță scriitorul este nevoit să piardă din libertatea exprimării gândirii sale, fiind nevoit să slujească unui anumit scop de interese. Între un scriitor și puterea politică trebuie sa existe în primul rând respect și nu de asuprire din partea celei din urmă.
Raportul dintre cetățeanul cititor și scriitor este unul foarte strâns, unic, deoarece există anumite situații, momente, sentimente, care odată trăite duc la dorința cititorului de a afla cât mai multe despre scriitor și operele sale dar și la dorința de-a ajunge din nou în lumea pe care scriitorul are puterea de a o descrie. Această relație se realizează prin intermediul cărții, a operei. Receptând mesajul cărții, al scriitorului, se realizează și relația dintre cititor și scriitor.
De asemenea, odată cufundat în lectură, cititorul se îndepărtează de cotidian și devine imun la problemele lumii. Această legătură strânsă și plină de afecțiune dintre cititor și obiectul său de o valoare sublimă, cartea, are în ea ceva mai sacru și mai pur decât oricare dintre alte preocupări ce ni le poate oferi lumea în care traim.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Cred că perioada de apogeu în ceea ce privește literatura română contemporană se află într-o perioadă de declin, acum când cartea este înlocuită cu un succes devastator de tablete, telefoane mobile, televizor, calculator și internet. Un studiu britanic ne dezvăluie faptul că tinerii petrec mai mult timp în fața calculatorului, pe facebook, decât pe băncile unei școli. Cu toate acestea încă se mai citește, poate mai puțin decât ca pe vremea parinților noștri, în situația când tehnica de astăzi îți oferă condiții mai ușoare și mult mai rapide de informare. Se mai cumpără încă și cărți. În locuința familiilor tinere, poți admira pe un perete rafturi pline cu cărți, ele fiind o asigurare în formarea intelectuală a copiilor. Și școala, dascălii depun eforturi prin diferite metode didactice pentru a-l apropia pe elev de carte, pentru a-l convinge de valoarea cărții. Cu regret, însă, trebuie să recunoaștem că se citește foarte puțin, astazi au mare succes revistele și publicațiile în care sunt promovate nonvalorile, aroganța, scandalurile și agresiunile fizice sau verbale decât o carte bună, care merită citită.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Pentru a scrie, eu personal trebuie să fiu pregătit, nu pot scrie oriunde sau oricând, apoi înainte de a începe lucrul trebuie să fiu limpede, odihnit, de preferat să nu mai am și altceva de făcut. Asemenea momente de răgaz nu sunt foarte ușor de obținut, dat fiind faptul că sunt monah și preot, dar Dumnezeu,  atunci când mi-am pus în gând dorința de a scrie ceva, întotdeauna mi-a dăruit timpul  și dispoziția necesară de a scrie.
În prezent aștept să iasă de sub lumina tiparului volumul 1: “Flori duhovnicești în pustiul comunist.  Mărturisitori botoșăneni”, o carte închinată în mod special monahilor și monahiilor ce au viețuit în unele mănăstiri din ținutul Botoșanilor și care au mărturisit dreapta credință cu prețul jertifirii de sine în timpul regimului comunist ateu. În prezent mă mai pregătesc și pentru lansarea unui proiect pentru o nouă carte, nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ajuta să o duc la bun sfârșit până la începutul anului următor.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

"Datoria de cetățean impune ca, indiferent de slujirea fiecăruia, sa contribuim la arătarea bolii societății și la vindecarea ei. Aceasta ciumă, numita comunism, nu și-a găsit leac. Leacul trebuie să îl găsim cu toții, atât monahi, cât și laici."


Nota red. IEROMONAH SILUAN ANTOCI – ,,MONAHII ORTODOXE PURTĂTOARE DE LUMINĂ ÎN ÎNTUNERICUL COMUNIST’’, I
Comentariul, Ionel Bejenaru
Volumul de faţă (n. red. ,,MONAHII ORTODOXE PURTĂTOARE DE LUMINĂ ÎN ÎNTUNERICUL COMUNIST’’, I ) (Editura DOXOLOGIA, Iaşi, 2010) semnat de Ieromonahul Siluan Antoci (n. Stăneşti-Zlătinoaia, com. Lunca – jud. Botoşani) are punct de pornire lucrarea sa de licenţă ,,Monahismul feminin mărturisitor’’. Motivaţia unei asemenea teme de cercetare este dată, cum menţionează autorul şi de ,,numărul mare de victime ale comunismului, printre care şi numeroşi preoţi, monahi şi monahii care au suferit în diferite moduri din partea regimului comunist, fie închişi în temniţe, scoşi din mănăstiri forţat sau ucişi în diferite moduri, vina pentru care au suferit fiind una singură: mărturisirea adevărului în faţa minciunii’’. Familiarizat cu viaţa monahală, şi prin resorturi de familie, ieromonahul Siluan Antoci realizează, o trecere în revistă a monahiilor ortodoxe purtătoare de lumină, în portrete vibrante, având la bază o diversitate de documente, în măsură să edifice, să redea marele calvar de suferinţă şi jertfă, instaurat de întunericul comunist. Rând pe rând, autorul lucrării ni le redă pe monahiile Mihaela Maria Iordache de la M-rea Tudor Vladimirescu-Galaţi, Tatiana Răduleţ de la M-rea Tismana, Nicodima Vasilache de la aceeaşi M-re, monahiile surori Olga şi Teodosia Gologan de la M-rea Bistriţa-Vâlcea, Patricia Codău de la M-rea Sf. Simeon-Gai-Arad, tratate ca duşmance ale poporului şi statului nou,de democraţie populară, cu numeroase ,,tinichele’’ puse în cârcă de către organele de anchetă ale Securităţii, între care, cum altfel, trecutul legionar, ca partenenţă sau simpatie, căci ,,Noi legionarii lui Codreanu,/ Din muncă ne-am făcut un crez/ Şi-n toate părţile porniră/ Echipele de cămeşi verzi’’. De altfel, legionarismul, chit că îşi trăise veacul, devenise, în mâna autorităţilor comuniste şi a uneltelor lor, un lesnicios cap de acuzare, un soi de as din mânecă, bun şi pentru acoperirea puzderiei de abuzuri. Acuza de legionarism lăsa câmp liber tuturor acuzelor, minciuna tronând ca la ea acasă, dovedindu-se triumfătoare deplin. Redăm întru ilustrare, din nota informativă, semnată ,,Tatiana’’, privind sărbătorirea unui deceniu de activitate a Seminarului monahal al Mănăstirii Agapia, datată 19 octombrie 1958 – „Când am ajuns, stareţa Veronica Constantinescu care este directoarea Seminarului, de loc din Truşeşti, m-a chemat la stăreţie şi m-a întrebat de anumite familii din Truşeşti… Apoi ce se construieşte pe locurile lor, cât şi pe locul de la părinţii ei (…). Eu am întrebat-o dacă a fost şi ea arestată, răspunzându-mi că a fost, apoi s-a sculat în picioare şi a făcut cruce zicând să nu mai ajungă nimeni acolo./ Părinţii maicii Constantinescu Veronica sunt decedaţi. Aceasta este caracterizată ca o fire încrezută, bine văzută de patriarh, toată lumea vorbeşte că aceasta trăieşte în concubinaj cu patriarhul, este în vârstă de cca 48 ani, maicile de la Agapia vorbesc că ea în trecut a făcut politică legionară, în special acele originare din Văratec. Sus-numita a fost arestată în cursul anului 1957, însă nu se cunoaşte motivul, iar la intervenţia patriarhului, a fost pusă în libertate. De asemenea, are fraţi care în trecut au fost în armata burgheză cu diferite grade’’. Altfel, dacă facem trimitere la atât de vehiculata limbă de lemn, uzitată cu brio în anii comunismului românesc, stareţa de la Agapia, Veronica Constantinescu, rămâne doar cu preocupările sale artistice, de restaurator de pictură bisericească, inspirată de marele Nicolae Grigorescu, artizanul picturii mănăstirii. Ieromonahul Siluan Antoci include fericit în paginile cărţii momentul Decretului 410/1959, cu efectele sale distructive, exemplificând cu drama a patru din vieţuitoarele sfintelor mănăstiri – Sarmiza Dumitriu, Maria Andrei, Versavia Dogoroş şi Catinca Marcu. Autorul consemnează: ,,în satul Coştiugeni, com. Albeşti, judeţul Botoşani, în care locuia maica Maria Andrei, sectele, încercând de multe ori să-şi facă prozeliţi, nu au reuşit pentru că s-au lovit de tăria credinţei acestei maici care mergea din casă în casă sfătuind pe oameni să nu-şi lase credinţa în care s-au născut. Aceste maici erau primele la biserică şi plecau ultimele, ele făceau prescuri pentru Sf. Liturghie, curăţenia bisericii ele o întreţineau, fiind mereu tăcute, cu rugăciunea pe buze, dar cu inima zdrobită după viaţa monahală, pe care au fost silite să o părăsească. De multe ori batjocorite pentru haina neagră şi lungă pe care o purtau, deşi erau în lume, ele răbdau totul din partea lumii şi a diavolului’’. Cartea Ieromonahului Siluan Antoci este o carte-document, zguduitoare, care se adaugă fericit altora de gen, este o carte despre nefericirea ortodoxismului nostru în întunericul comunist, cu urmări adânci şi nefaste, cu drame şi jertfe, cu călăi şi victime, este o carte veridică, o lecţie totodată de Istorie Recentă a României, un prinos de recunoştinţă adus MONAHIILOR ORTODOXE PURTĂTOARE DE LUMINĂ ÎN ÎNTUNERICUL COMUNIST. (Sursă: Rev. Luceafarul, 12.04.2012)

Agafton, Botoşani, 2014















miercuri, 19 august 2015

Elena Cardaş




















« Personal cred ca doar destinul a facut sa ajung sa scriu. Doar destinul m-a facut sa am o viata plina de experiente, unele fericite, altele triste si care au resuit sa  ma modeleze in asa fel incat la un anumit moment din viata sa ma asez in fata calculatorului si sa incep sa scriu. Asa, pur si simplu cum respir. »


1.               Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Personal cred ca doar destinul a facut sa ajung sa scriu. Doar destinul m-a facut sa am o viata plina de experiente, unele fericite, altele triste si care au resuit sa  ma modeleze in asa fel incat la un anumit moment din viata sa ma asez in fata calculatorului si sa incep sa scriu. Asa, pur si simplu cum respir.

2.               Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cand am inceput sa scriu am scris si gata, fara incercari. Nu am publicat in reviste literare sau scolare, nu am tinut nimic in sertar. Cand am inceput sa scriu aveam 45 de ani si prima mea incercare a fost sa fie romanul Inainte de cuvinte , ccu care am castigaat si premiul pentru debut in proza in 2005.

3.               Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul pana la prima carte au fost probabil lectiile de limba romana predate de pedagogi cu vocatie. Drumul pana la prima carte au fost parintii mei care m-au invatat sa fiu sincera cu mine insami. Drumul pana la prima carte au fost prietenele mele, pacientii mei, sotul, copilul, sinele meu, Dumnezeu. Sau poate ca ordinea ar trebui intoarsa.

4.               Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Multumiri speciale scriitorului Lucian Alecsa. Fara sa ma cunoasca, mi-a citit cartea si apoi m-a incurajat in permanenta sa continui. Sa nu ma opresc.  El m-a incurajat cand in timiditatea mea bateam in retragere.

5.               Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

De ce as face politica ? Politicienii nu stiu sa citeasca, doar sa socoteasca bani.

6.               Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Merg rar in librarii  ca mai toti concetateii mei. Pe vremuri citeam  cel putin o carte pe luna, in concedii 3 sau 4, la recondarile prietenilor lasam totul deoparte si citeam. Si asa faceam multi. Azi  cred ca literatura este pe cale de disparitie, e muribunda din lipsa de cititori. Cred ca va muri odata cu generatia  care a  cunoscut  in adolescenta placerea de a citi si nu de a conversa pe Face Book. Ori fara cititori, scriitorii vor ramane putini, vor scrie pentru ei insisi si atat. Din nefericire in tara in care traim nimeni nu incurajeaza talentele autentice, nimeni nu le sustine. Iar de unul singur nu poti muta muntii.

7.               Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu imi fac program. Daca voi naste o carte, atunci asta se va intampla pur si simplu la vremea sorocita. Am cateva tentative dar pentru ca nu imi place mie ce am scris raman pe loc si contemplu, asimilez, adun seva, fac fotosinteza. Cand va veni vremea vois crie iarasi. Daca nu va fi o vreme atunci  acesta e destinul, cel din prima intrebare.

Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Nota red. OPERA: Înainte de cuvinte (roman; Bucureşti: Editura Eminescu, 2005) – Premiul pentru debut în roman acordat de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 2006, Bărbaţii altor femei (roman; Iaşi: Cronica, 2006), Eu, străbunica mea (Iaşi: Timpul, 2007).

Gălbenuşul de ou
(din jurnalul unei amante)

Am zărit în una din zile un afiş lipit cu scoci pe vitrina librăriei de la colţul străzii. Am citi şi am recitit. Nu-mi venea să cred: îţi lansai ultimul tău volum de poezie. De ce nu ne-a anunţat nimeni despre eveniment? De ce nu m-ai invitat tu însuţi? Ce întrebare! Nici nu ne mai văzusem de ceva vreme, pentru tine eram o simplă cunoştinţă, genul acela de femeie pe care o saluţi pe stradă şi apoi te întrebi de unde oare o cunoşti şi oare cum o cheamă. Mai ştiam că nici nu ţii la astfel de evenimente, o făceai numai şi numai de hatârul editorului tău. Ieşirile tale oficiale erau un supliciu, treceau pe lângă tine aşa cum trec ploile verii, fără să lase urme, fără să ceară vreo laudă, deşi prin ele creşte iarba, înfloresc pomii şi tot universul se pune în mişcare. Tu scrii pentru tine, lumea din jur nu există. Uneori mă întreb dacă eu exist undeva în tine, fie şi în ultimul neuron sechestrat de memoria retinei tale. Sau dacă am existat măcar o secundă acolo sau dacă voi exista vreodată. Dacă îmi ştii cel puţin numele. Probabil că nu, aşa cum nu ştii cum îţi citesc cu răsuflarea tăiată fiecare volum, fiecare articol de revistă, cum nu ştii cum îmi bate inima atunci când te văd trecând prin mulţimea străzii atât de absent, dus în lumea ta, întotdeauna descheiat la ultimul nasture de la cămaşă, cu părul tău rebel pe care bănuiesc că nu ţi-l tunzi niciodată ci el se roade zilnic, micrometru cu micrometru în legănarea lui de umerii tăi. Umerii tăi de care m-aş agăţa ca o liană de mi-ar fi permis să devin vegetală.
În sala de marmură a teatrului lume pestriţă. Nu cunoşteam mai pe nimeni înafară de câteva oficialităţi, de tine şi amicii tăi, scriitorii. Tu nici nu erai acolo întru totul, eram sigură de asta după privirea ta absentă şi puţin stingheră. Îţi urmăream ca printr-un ochean, fiecare gest, fiecare contracţie a feţei, fiecare zâmbet, retina mea înregistra precum o cameră digitală orice mic amănunt. Nu mi-ai aruncat nici o privire, nu mă căutai printre cei veniţi acolo, erai într-un fel prezent, într-un altfel atât de absent..... Universul tău mă nega, oricum nu venisem acolo ca să-ţi atrag atenţia, eram o femeie, una oarecare în mulţime. Venisem doar ca să te văd, simpla ta prezenţă era o sărbătoare pentru sufletul meu. M-am aşezat în penultimul rând, cuminte, stingheră, vinovată de o vină inocentă, aceea că voiam să te privesc, să te aud, să mă simt contemporană cu tine fie şi pentru o jumătate de oră. Poeţii urbei erau prin preajmă-ţi, desigur, te lăudau rând pe rând la microfon, chiar şi fără să te fi citit, poate că totuşi au făcut-o, aveam senzaţia unui fel de schimb de amabilităţi şi de periere reciprocă a orgoliilor. Poezia se citeşte greu şi din ce în ce mai puţin, nici măcar poeţii nu se mai pot citi ei între ei. Şi totuşi atât de multă lume în sală, îmi spuneam. Cine sunt, de unde vin ?Ar fi, desigur, categoria colecţionarilor de autografe. Şi a iubitelor anonime din care şi eu făceam parte. Şi a celor care aşteaptă cocteilul nelipsit de după lansare. Mai ales vinul. Ţi-am cumpărat volumul, am oscilat câteva secunde între a mă aşeza la coadă pentru autograf dar am ales să plec de acolo repede, să nu apuc să mă răzgândesc. Nu aş fi suportat să-ţi văd zâmbetul de protocol, voind să-mi transmiţi că eşti încântat sau cel puţin surprins că mă vezi acolo. Ce ai fi putut să-mi scrii pe prima pagină decât o banaliate pe care tu însuţi ai fi detestat-o de la primul şi până la ultimul cuvânt. Nu ar fi fost nimic personal. Nici din tine şi nici special pentru mine. Am plecat cu pas grăbit, încercând să nu alunec cu tocurile mele prea înalte pe scările lucioase, am intrat înfrigurată în casă, mi-am lăsat pantofii neglijent la intrare, m-am ghemuit în fotoliu cu pardesiul pe mine şi am început să citesc. Cu sfială, de parcă citeam o carte sfântă. Pe spatele volumului am privit dezamăgită la fotografia ta atât de impersonală, alb-negru. Priveai aiurea, ca un drogat, nici măcar nu zâmbeai, nu semănai deloc cu tine. Fotograful era un idiot iar ţie nici nu-ţi păsa de nimicurile astea. Păcat. Mi-aş fi dorit să fii acolo, în acea poză, tu însuţi, să te pot privi în ochi, să visez nopţile că te întrupezi şi vii să mă atingi în lumea concretului. Aveam însă ceva mai preţios în palme: cartea ta, sufletul tău materializat. O ţineam în mână cu teamă şi curiozitate în egală măsură. Acolo erai tu şi numai tu, care nici măcar nu mă cunoşteai. Habar nu aveai cine sunt şi cât de mult fiinţa ta a început să devină pentru mine o obsesie. Am citit întreg volumul, pe nerăsuflate, poezie cu poezie, fără să înţeleg nimic la început. Apoi citind şi recitind am intrat într-o stare de transă. Spuneai la lansare, memoria mea derula precum o bandă de magnetofon: ”Poezia nu trebuie înţeleasă, ea trebuie trăită. Trebuie să te pătrundă aşa cum te pătrunde muzica. Aşa cum te pătrund sentimentele. Poezia nu cere explicaţii şi nici comentarii. Poezia e făcută dintr-o plămadă de suflet, cine poate traduce sufletul omului? „Am reluat lectura dar mă loveam de fiecare cuvânt al tău ca de ceva alb, opac şi translucid în egală măsură, cu o duritate suficient de fragilă, precum de coaja unui ou. Dacă aş fi lovit mai tare desigur că aş fi reuşit să o sparg dar unde mai era atunci misterul? Apoi m-a cuprins un sentiment şi mai straniu, am avut revelaţia că tu, fiinţa ta, este precum o sferă. Perfectă. Fără început şi fără sfârşit, fără riduri, fără nici o impuritate, autosuficientă. Trăieşti acolo, ascuns, asemenea unui gălbenuş de ou, protejat de lume prin cuvintele tale puţin gelatinoase, puţin elastice, aşa cum ai avea în juru-ţi albuşul hrănitor, ocrotitor şi misterios, amortizând de fiecare dată contactul fiinţei tale cu împrejurul violent în care te-ai născut. Citindu-te, asta am înţeles despre tine: că nu vei ieşi niciodată din starea asta a ta, că nu îţi doreşti nicidecum să te întrupezi într-un puişor gălbior şi pufos, plăpând, nesigur, imperfect, viu şi tocmai de aceea vulnerabil. Nu îţi doreşti să spargi niciodată învelişurile tale protectoare cu un cioc mic, de materie cornoasă, banală , murdară şi muritoare.
Am simţit pe cerul gurii o lacrimă, nu greşise drumul, de acolo parcă se născuse singură. Înţelegeam că drumul meu spre centrul universului tău îmi este interzis. Nu voi putea fi niciodată a ta, îmi spuneam, trăim în universuri paralele. O singură şansă ar mai fi, una dintr-un milion, din mii de milioane: să am răbdare să vină dimineaţa în care flămând, Timpul se va hotărî să-şi facă o omletă delicioasă, garnisită cu puţină brânză sau şuncă, poate o roşie bine pârguită şi două frunze de pătrunjel sau de mentă. Asta după inspiraţia de moment şi pentru culoare. Şi pentru că reţeta spune că al doilea ou e neapărat necesar pentru omleta perfectă, să mă aleagă, ce minunat ar fi, pe mine. Apoi, după ce ne va sparge unul de celălalt într-o banală şi incredibil de surprinzătoare atingere, ne va răsturna pe amândoi în acelaşi vas de cristal şi cu o furculiţă din aur ne va amesteca îndelung, contopindu-ne fiinţele într-un tot inseparabil. Va fi îmbrăţişarea noastră definitivă, ultimă, perfectă iar tu vei tresări când îmi vei simţi atingerea, stânjenit de această intimitate impusă, uluit să realizezi cum de poate fi atât de materială dragostea. Dragostea aceasta pe care o port în mine ca pe o povară, pură şi detaşată de actul obsesiv al fecundării. Desigur, Timpul nu se va lăsa nici o clipă înduioşat, va pune sare şi puţin piper peste noi, ne va răsturna cu grijă în tigaia de teflon şi savurându-şi talentul de bucătar, ne va închega la foc mic, întorcându-ne pe o parte apoi pe cealaltă încet, încet, până vom prinde culoarea perfectă, cea a soarelui la apus. Ce ameţeală dulce mă va cuprinde şi ce perfect va veni moartea pentru mine, nici nu-ţi imaginezi. Ce uşoară mă voi simţi absorbită în tine, ocrotită de tine când Timpul ne va răsturna pe amândoi încă aburind, în aceeaşi farfurie de porţelan fin, pictat cu floricele multicolore şi încet, fără grabă, ne va tăia în bucăţi mici şi ne va devora cu grijă spre delectarea papileleor lui gustative. Timpul este un gurmand rafinat, nu-ţi fă griji! Va rămâne în farfurie doar mirosul sufletelor noastre şi pătrunjelul verde. Aşa, pentru culoare, se înţelege! Apoi, râgâind satisfăcut, va merge să-şi facă siesta tolănit într-un norişor confortabil, răsfoind ultimul tău volum de poezie, oprindu-se poate o secundă deasupra căderii.


Botoşani, 2015

joi, 13 august 2015

Mioara Bahna





„Am citit sute şi sute de cărţi publicate în ultimii ani! Am spus, la un moment dat, parcă la Piatra Neamţ, la o întâlnire mai mult sau mai puţin literară, că e bine că mulţi au asemenea preocupări, fiindcă fiecare trebuie să-şi descarce energiile excedentare undeva şi e mai bine că se întâmplă într-un asemenea spaţiu, numai că e păcat de păduri... Eu sunt cam egologistă de felul meu!...”










1.            Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

În primul rând, dacă acceptăm ideea de destin, nu mai încape ideea de opţiune sau opţiunea este doar o iluzie! Sunt multe de spus în această privinţă, aşa că mă voi limita doar la câteva gânduri. De pildă, acum câţiva ani, într-o discuţie cu nişte călugări, am aflat cu surprindere, pentru prima dată, că a crede în destin este un păcat, că nimeni nu are o traiectorie prestabilită. Şi aici am putea să-l aducem în discuţie pe Jacques Fatalistul, al lui Diderot. Dar, în fine! În ce mă priveşte, m-am apropiat de cărţi devreme, m-au ajutat mereu să evadez din realitate. O fi fost şi destin, dar ştiu sigur că, de foarte multe ori, în copilărie, de pildă, când bunică-mea voia s-o ajut la câte ceva prin casă, prezenţa cărţilor era pentru mine o pavăză în faţa solicitărilor ei! Pe urmă, cărţile, citite şi scrise au devenit parte sine qua non a existenţei mele.

2.            Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Ei, ca mulţi copii, cu nişte zeci de ani în urmă, am fost şi eu tentată să plec pe drumul ăsta al scrisului. Uite, răspunzându-vă la aceste întrebări, fără să vreau, mi-am amintit lucruri la care nu m-am gândit niciodată cu seriozitate. Da! Îmi amintesc că am scris şi eu, în copilărie şi adolescenţă, şi versuri şi proză... Copilării! Am trimis şi pe la nişte reviste şi ţin minte ce bucurie uriaşă, inefabilă cu adevărat, trăiam când îmi apărea numele alături de câteva versuri selectate, de câteva ori, prin nu mai ştiu ce publicaţie pentru elevi, parcă „Limba şi literatura română” şi nu mai ştiu pe unde, oricum posibilităţile de publicare nu erau aşa de largi ca astăzi. Pe urmă, în liceu, pornirile astea mi s-au cam atenuat, iar, în facultate, deşi am mers de câteva ori, ca majoritatea studenţilor  pe atunci, la cenaclul lui Nicolae Manolescu şi, mai ales, al lui Ov. S. Crohmălniceanu, pe care l-am apreciat în mod deosebit, în afară de câteva eseuri, ici şi colo, nu-mi amintesc să fi scos la vederea celorlalţi, pentru că totdeauna m-am ferit să ies în lume cu lucruri care n-ar fi fost fără cusur. În plus, deşi sunt de formaţie umanistă, am fost mereu atrasă de domeniile exacte şi, de aceea, în facultate m-am aplecat tot mai mult asupra studiilor de lingvistică. Prin urmare, nu ştiu când am debutat cu adevărat.  


3.            Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul până la prima carte legată de literatură, însemnând cronici, eseuri, note critice... a fost pregătit de prezenţa a ceea ce am scris într-o sumă de publicaţii, între care Poesis, Cronica, Dilema veche, Cultura, Convorbiri literare, Dacia literară, Urmuz, Cafeneaua literară, Revista Nouă, Feed Back, Oglinda literară, Bucureştiul Literar şi Artistic, Plumb etc., etc., fără a-mi uita, desigur, dragostea pentru domeniul limbii, ceea ce a făcut ca prima mea carte să-i aparţină. Am reunit, apoi, din ceea ce am scris până atunci, o parte din articolele dedicate unor scriitori străini, într-o carte intitulată Aventura lecturii, Scriitori străini. Iar pasul acesta l-am continuat cu alte aventuri, reunind poezie română contemporană, proză română contemporană... 
  
4.            Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu ştiu dacă a fost ceva care m-a marcat în mod special. Ştiu însă de cineva căruia îi datorez mult, e vorba de profesorul meu de română din şcoala generală, care, din păcate, nu mai este pentru a-i putea mulţumi... În rest, vrând-nevrând, am învăţat din tot şi de la toţi, atât din ce mi s-a întâmplat bine, cât şi din relele inerente.

5.            Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Poate că, în unele privinţe, ideal ar fi ca artistul să trăiască în lumea lui, fără atingere cu aspectele meschine ale vieţii, să se dedice doar artei, numai că nici asta nu se poate, pentru că rezultatele ar fi artificiale. Pe de altă parte, ştim cu toţii că mai mereu când s-a amestecat în viaţa cetăţii, animat, fireşte, de credinţele lui, efectele au fost dezastruoase, şi pentru creator, dar şi pentru artă. Din „n” motive. Aşadar, scriitorul e, fireşte cetăţean, dar aici fiecare decide cât şi dacă trebuie să se implice în ceva ce pentru el e, mai mult, violon d’Ingres.

6.            Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

O, aici chiar aş avea foarte multe de spus, mai ales că în ultimii ani m-am axat, în cea mai mare a timpului meu dedicat scrisului, asupra literaturii contemporane, în special a celei române! Sunt lucruri bune şi mai puţin bune de spus! La noi se scrie enorm, ba chiar am sentimentul că nu prea ne surclasează multe popoare la acest capitol. Dar cea mai mare parte a ceea ce se scrie nu-şi merită nici pe departe numele de literatură.
Am citit sute şi sute de cărţi publicate în ultimii ani! Am spus, la un moment dat, parcă la Piatra Neamţ, la o întâlnire mai mult sau mai puţin literară, că e bine că mulţi au asemenea preocupări, fiindcă fiecare trebuie să-şi descarce energiile excedentare undeva şi e mai bine că se întâmplă într-un asemenea spaţiu, numai că e păcat de păduri... Eu sunt cam egologistă de felul meu!...
Aşa, deci, se scrie, ştiţi prea bine, uriaş de mult! Dureros e însă că, prin cărţi tipărite (pentru că oricine are bani şi ambiţia de a-şi vedea acum numele pe o copertă, o poate face) sau pe internet, ceea ce se scrie – prost, la asta mă refer! – invadează lumea. Nu se face o selecţie valorică. Cine s-o facă! Cei care ar putea sunt excedaţi de cantitatea extraordinară a cărţilor care apar continuu! Iar cei care „scriu” în felul ăsta, se felicită, mai întâi între ei, pentru a trece apoi la o altă fază: vor să li se recunoască „valoarea” şi-i atrag, nu de puţine ori, de partea lor chiar pe unii cunoscători într-ale literaturii, care le susţin eforturile „artistice” pe criterii, fireşte, extraliterare... În felul acesta, tot felul de urechişti ajung să se creadă scriitori,  iar pretenţiile la recunoaşterea materializată chiar şi în premii, date, de foarte multe ori la fel de „just” nu mai au limite. Mi-am amintit acum – ar fi comic, dacă nu ar fi tragic, ştiţi butada! – că am citit, nu de mult, pe o reţea de socializare, care suportă cantităţi incomensurabile de astfel de „literatură”, când cineva, tot dintre urechişti, lăuda pe altcineva, de acelaşi nivel, spunându-i că atunci când îi citeşte versurile, e fericit de parcă l-ar citi pe Shakespeare! Păi cum să nu fie omul mândru de el încăpând într-o asemenea comparaţie!
Am început cu răul! Se scrie şi destulă LITERATURĂ la noi azi. Nici mai multă şi nici mai puţină decât avem nevoie însă! Exact cât ne trebuie! Măcar vreo două-trei sute de scriitori adevăraţi cam avem, deşi s-ar putea să fiu cam generoasă!... Restul...

7.            Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un a numit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Da, şi ăsta e un aspect care poate fi discutat pe larg! Când vorbiţi de timp pentru scris, mă gândesc la două lucruri: 1. dacă există o vârstă pentru scris şi 2. dacă scriitorul trebuie să urmeze un „program” atunci când creează.
Să le luăm pe rând: nu cred în scrisul lipsit de experienţa lecturii! E artificial, de pildă, că sunt supraevaluaţi copii, adolescenţi care au – poate – ceva talent sau chiar mai mult, dar (sunt profesoară şi vorbesc, în cunoştinţă de cauză) li se induce unora dintre ei convingerea că nu au nevoie de cunoştinţe teoretice, de citirea cărţilor altora, că poate să ţâşnească literatura din ei, fără oprelişte. Mai mult, sunt purtaţi ca moaştele pe la tot felul de festivaluri, reuniuni, nu mai ajung nici măcar să-şi însuşească sistematic buchea cărţii, nu ştiu gramatică, nu au noţiuni de stilistică, nu au brumă de cultură, încât bieţii de ei ajung nişte rataţi, la maturitate, care nu ştiu nici carte şi, de multe ori, le mai moare şi susţinerea literară! Unii dintre ei se trezesc, poate – alţii, nu! Dacă se trezesc, la un moment dat, constată că viaţa lor e un fiasco! Dacă nu, mai intoxică, o vreme, lumea cu producţiile lor!
În ceea ce priveşte „programul” pe care şi-l poate face scriitorul, aici depide de scriitor.   Eu, sincer, cred că scrisul ARTISTIC nu se face cu program! Cum nu cred că eu care nu am voce aş putea să zic: mâine la 14:17 mi-am propus să mă fac artistă, cântăreaţă! Am citit, ce e drept, o „spovedanie” a unui contemporan al nostru, cu oarecare notorietate, făcută tot pe o reţea de socializare, unde spunea că se trezeşte la nu ştiu ce oră şi se aşază la masa de scris până la nu ştiu ce altă oră. Eu am o vorbă – iată că mă şi citez! – există cărţi ieşite din talent (şi muncă, desigur, „slova de foc şi slova făurită”), născute, adevărate, şi cărţi căznite – de obicei, folosesc alt cuvânt, dar nu e cazul aici! A te aşeza la masa de scris, după ce ţi-ai făcut tabieturile de dimineaţă şi lista de cumpărături pentru după nu înseamnă circumstanţe pentru scrisul de-adevăratelea! Nu pot să-mi propun: peste o oră scriu o poezie! Sau mâine la 10:30!
Eu nu scriu literatură artistică! Sau nu mai scriu! Nu ştiu dacă am să mai scriu vreodată! Nu pot să afirm nici că nu o voi mai face niciodată. Mă refer doar la prezent. Următoarea carte pe care o s-o public va apărea prin septembrie-octombrie, şi este, din nou, despre literatura străină. Şi tot contemporană. Se va numi Zigzag prin literatura lumii.
Cam atât deocamdată!

Facultaiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Nota red. Florentin Popescu despre criticul Mioara Bahna

“Numele autoarei mi-a atras numaidecât atenţia, întrucât în ultimii doi-trei ani l-am întâlnit în paginile mai multor reviste: Plumb, Ateneu, Cronica, în Cafeneaua literară şi în Oglinda literară. Poate să fi fost prezent şi în altele, pe care nu le ştiu şi n-am avut ocazia să le citesc.
Volumul, subintitulat Scriitori străini (probabil urmat de altul, care urmează să apară, consacrat autorilor români) a fost tipărit de Editura Valman din Rm. Sărat, o firmă modestă ca producţie, dar care caută să ne obişnuiască cu apariţii de ţinută, fără rabat la calitate.
Printre articlierii şi recenzenţii „câtă frunză, câtă iarbă”, vorba poetului, din multele reviste care apar la noi după 1990, d-na Mioara Bahna face o figură cu totul aparte. Domnia Sa citeşte mult, desigur, ca noi toţi, însă s-a dovedit / se dovedeşte a fi un lector care, aflat, aşijderea ca noi toţi, într-o permanentă criză de timp, nu-şi iroseşte vremea cu orice a fost adunat de către un autor sau altul între coperţile unui volum. Dânsa ştie să discearnă şi să se oprească asupra unor opere celebre, care au făcut, ca să zic aşa, carieră în cultura universală, scrieri semnate – cele mai multe! – de laureaţi ai Premiului Nobel sau de scriitori apropiaţi ca valoare de aceştia: Isabel Allende, Dino Buzzati, Italo Calvino, William Golding, Knut Hamsun (....), Milan Kundera, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez, Amoz Oz, Orhan Pamuk, Alain Robbe-Grillet, Yasunari Kawabata şi alţii. Doamna Mioara Bahna se apropie, se poate zice, cu o anume sfială de operele literare semnate de nume celebre, considerându-le ceva miraculos, fin şi excelent rezultat al unui proces de creaţie pe care îl consideră ceva „între divin şi uman”, cum frumos şi exact îl numeşte în capitolul ce deschide volumul de faţă. Şi, apropo de respectivul capitol introductiv, se cuvine a remarca încă un fapt: opiniile dumisale sunt susţinute prin argumente (sau citate) din Platon, Nietzsche, Henri Delacrois, Freud, Tudor Vianu şi alţii. Concluzia la care ajunge doamna Mioara Bahna reprezintă, de fapt, mobilul, cauzalitatea gestului de a fi conceput cartea: „...fascinaţia pe care o produce arta, dintotdeauna, asupra omului, forţa sa cathartică nu încetează să ne determine să căutăm a înţelege misterul originii şi al acţiunii acesteia asupra noastră, indiferent de epocă şi de loc.” Prin urmare, autoarea este fascinată de scriitorii pe care i-am numit mai sus şi caută să înţeleagă – pe de o parte mesajul lor, iar pe de alta arta prin care aceştia au reuşit să creeze, după caz, atmosferă, dinamică şi culoare, adică acel „mister” care le-a conferit propriilor opere nu numai originalitate şi forţă, ci şi darul de a fi profund umane şi universal valabile. Iată, de pildă, cum îşi încheie comentatoarea însemnările despre Isabel Allende: „Căsătorii, divorţuri, boli, naşteri, toate acestea şi multe altele sunt, prin urmare, suişuri şi coborâşuri care compun peisajul vieţii celei care, ca şi marele său confrate, Gabriel Garcia Marquez, cu care se aseamănă în multe privinţe, fără a-i povesti viaţa, pentru că scrisul e, parafrazându-l pe Emil Cioran, o terapie împotriva omenescului din sine, de fapt a labilităţii induse de dispariţia fiicei, dar şi împotriva oricărei agresiuni, dinăuntru sau din afară, iar precizarea din final – Sfârşit (deocamdată) – exprimă promisiunea scriitoarei de a continua acest «dans» cu viaţa.”   În alt loc, scriind despre Împăratul muştelor, romanul încununat cu Premiul Nobel al lui William Golding citim: „cartea... nu e, în concluzie, spectaculoasă sub aspectul construcţiei sau al realizării artistice, dar autorul propune ca temă de meditaţie un univers uman plin care sugerează capacitatea de regenerare a lumii, complexitatea omului, care stă la baza acestei regenerări.” Judecată lucidă şi de bun simţ aş zice, capabilă, implicit, să invite cititorul la lectură. Să mai reţinem încă un citat, de data asta despre romanul Vechiul oraş imperial, al altui „Nobel”, japonezul Yasunari Kawabata, foarte căutat şi citit şi la noi încă din urmă cu vreun sfert de veac. Atenţia d-nei Mioara Bahna e acum atrasă de construcţia cărţii, observaţiile fiind, aşijderea, cât se poate de judicioase: „... romanul lui Yasunari Kawabata este reconfortant, prin impresia de stabilitate şi de armonie pe care o generează acest popor (japonez – n.n.) curat, la propriu şi la figurat. Frescă a unei lumi care îşi doreşte cu fervoare să oprească trecerea timpului sau măcar să înveşnicească valorile perpetuate din generaţie în generaţie, şi care au permis metamorfozarea unui pământ sărac într-o oază edenică, romanul este, aşadar, asemeni universului pe care-l aduce în faţa cititorului, opera unui artizan, atent la orice detaliu, pentru ca armonia asociată cu discreţia în tot şi toate, cărora le e imn, să nu fie în niciun chip lezată”. Întrucât spaţiul nu-mi permite să detaliez, voi a mai spune doar că volumul doamnei Mioara Bahna, cu largă accesibilitate, pe alocuri chiar şi cu o discretă şi benefică notă didactică, poate fi de un real folos cititorilor de toate vârstele, dar mai ales adolescenţilor şi tinerilor care sunt provocaţi să cunoască valorile adevărate ale literaturii universale contemporane – tot atâtea posibile repere esenţiale în formarea personalităţii lor.
Şi pentru că un cronicar de literatură universală este un fel de rara avis în zilele noastre (iar cartea aceasta reprezintă un debut editorial) se justifică şi urarea pe care se cuvine să i-o facem autoarei: „Bun venit printre critici, doamnă Mioara Bahna!” (Florentin Popescu, Note de lectură, rev. Argeş, 2012)

Râmnicu Sărat, 2015