Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

miercuri, 30 septembrie 2015

Viorica Răduţă




                                                           
                                                         
„Scrisul vine cu forța unui Alfeu doritor de comunicarea lumilor preumblate, se duce de la noi odată cu opțiunea nepotrivită, ca să se întoarcă în alt moment, favorabil. Cum s-ar zice, nu scăpăm de scris dacă avem ”destin” de…hârtie. Dar înaintea hârtiei/laptopului se află viețuirile scăpate în afund și întâmplările revelatorii nu fac decât să le exorcizeze, să le scoată la vedere, lucru migălos, dacă pentru aiasta trebuie și concentrare. Secretul unei dăruiri, altfel spus gratuității în artă, este un vis din care nu se mai iese, oricâtă utilitate am afla prin cutare sertar literar sau în vreuna dintre arte.”

      1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. La prima întrebare vă răspunde scriitorul din fiecare om, cel a cărui vinovăție stă în faptul că scrisul e prea adânc pentru ca opțiunea privilegiată de…soartă să (nu) fie doar catalizatoare. Scrisul vine cu forța unui Alfeu doritor de comunicarea lumilor preumblate, se duce de la noi odată cu opțiunea nepotrivită, ca să se întoarcă în alt moment, favorabil. Cum s-ar zice, nu scăpăm de scris dacă avem ”destin” de…hârtie. Dar înaintea hârtiei/laptopului se află viețuirile scăpate în afund și întâmplările revelatorii nu fac decât să le exorcizeze, să le scoată la vedere, lucru migălos, dacă pentru aiasta trebuie și concentrare. Secretul unei dăruiri, altfel spus gratuității în artă, este un vis din care nu se mai iese, oricâtă utilitate am afla prin cutare sertar literar sau în vreuna dintre arte. Și nu pare cu adevărat alegere, ci dor de nesfârșitul artei, orizontul ei ”indefinit”. Nu am avut senzația că am ales scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare, mai la îndemână, nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat, care se lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Debutul a fost mai întâi la Suplimentul de-l avea Scânteia Tineretului cu un grupaj de poeme, minunat prezentate de Mihai Coman (altfel nu puteau să apară, trebuia să fie trecute prin filiera unui cenaclu). Debutul vine, din păcate, cu fiecare critic care mă descoperă. Fiindcă de la prima carte până acum s-au întâmplat cam multe ”debuturi”. Sau așa simt eu din moment ce trec la pomelnic altă uimire, din partea unui lector avizat, că aș fi prin literatura cea română. Să sperăm că voi trece de începuturile interminabile fiindcă sunt voci cu spirit critic re/cunoscut care îmi dau, dacă-mi permiteți moftul ista, girul. În privința celor care mă așteptau să trec de experiment, am să spun că chiar cred în dumnealui. Altfel am fi statici la sufletul nostru de literați cruzi. Cu avangarda (în toate etapele) mi se pare că înaintarăm prin Europa, iar din experimente, un pământ bun, se nasc universuri literare stabile. S-a dovedit că este și un ”moment evenimențial” în istoria unui literaturi. O înnoiește, o împinge la drum. Nu cred că Herta Miller ar fi părut criticilor români altfel decât…experimentală cu proza ei (poeticească foarte și cu epicul subțiat), creatoare de univers ”carceral” cât o țară sau o literatură întreagă. E bine că azi sunt și valuri de critici tineri, unii cam pripiți sau prea arondați, ca și, de la un timp, „blogării”, care ocupă din ce în ce mai mult spațiul alb dintre carte și cititorul obișnuit. Păcatul e că sunt, între cei de-a dreptul profesioniști, și alții care se bagă singuri în seamă, care ”ne arată” ce e prin cutare cărțulie. Lecturile vor merge spre împrăștiere, nu se poate altfel, din moment ce timpul, tipul și ofertele s-au strâmbat, strâmtorat, manipulat, ierarhizat, etc. O fi destin?

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Drumul editării primei cărți a fot greu. M-am plimbat printre pirați de editori și am ratat, cred, prima carte. Compozita și necorectată, apoi și pe a doua. Dar, cu greu, am ajuns și la prima, care chiar este experimentală, Irozi. Îmi place și azi, iar surpriza a venit de la o fostă elevă, care a trecut-o printre primele 10 cărți preferate. Aventura editorială a fost iar un fel de…început, Hidrapulper, la Ideea Europeană. Dar trebuia să mai aștept pentru lectura prozei, în timp ce poezia apărea din când în când și părea mai…vizibilă. Am avut alt …”debut”, În exod, prima proză publicată la Cartea Românească. M-a impresionat o absolventă de liceu, care urmează facultatea afară, cum a reușit să simtă cartea, această carte neprimită de critici. Cu volumele În două lumi, roman, sau versurile din Mama întreabă dacă stau până seara lucrurile s-au mai desțelenit. Așa că au urmat Vremea Moroiului, proză, și Când se duc în uitare, poeme, care par să aibă altă cărare.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. M-au împins de la spate lecturile, multe. Și filmele. Din facultate am frecventat Cinemateca și cred că mai mult m-a …infuențat/determinat filmul în scriere, atât de puternic în vremea adolescenței și maturității mele față de premiantele de azi. Personalitățile care au marcat lăuntricul (memorialistic) există, mai întâi profesoara și prietena Cornelia Comorovski, apoi oamenii întâlniți pe la diverse ”locuri”, școală sau fabrică, tren sau spații ființiale, casa părintească, satul de origine, orașul meu Râmnic (cel sărat), orașul meu Ploiești, orașul drag București. Locurile sunt …personalitățile care m-au marcat fiindcă nu sunt vii fără oameni anume în ele. Mama, de pildă, e acolo, în locul, acasa ei, și ajunge în scrisul meu din această însoțire. Dar poate că și lecturile sunt locuri. Eu așa am parcurs cărți și cărți și cărți și.  

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Nu trebuie să existe legătură între scriitor și putere. De nicio putere. Posesia e otrăvitoare, partinică în măsura în care nu se probează rezistența la această diavoliță (și actuală). Una e să ai opinii politice, alta să faci pactul. Nu trebuie să-ți dai sângele pentru vreun factor de putere fiindcă semnezi propria posedare. Sigur că nu există om să nu aibă aderență la o ideologie, dar nu cred benefică trecere dincolo de spectacolul său. Dovadă că falia de azi vine din prea multă lipirea la vreo tabără politică, e mult spus ideologică. În momentul 89 părea benefică implicarea scriitorului în politică. Și am dat de câtamai ura pe plaiurile noastre. Ura e greu de purtat. Mai ales că te necinstește pe furiș. Ca să ai libertate, nu te închizi într-o groapă. Nu inițiatic, ca personajul lui Kobo Abe. Acolo e un sens, o…libertate în spațiul strâmt devenit loc, ființă. În politică groapa e și minată. Cred în conștiința scriitorului, dar și dumneaei s-a fost mutat și strămutat așa de mult încât pare pe cale de dispariție. Dacă n-o fi murit. Dacă am avea …”conștiință” nu ar fi instalată o așa ierarhie (fixă, osoasă, aleatorie de multe ori) în lumea scriitorilor, nici atâta vitalitate kitsch prin lumea noastră festivă. Veleitarii umblă pe la case împărătești, valorile prin colțișoare de provincie sau de capitală, festivalurile și premiile merg fără purtătorii lor, adică sunt …independente, dar cu buget. Ei, și dacă existența scriitorului depinde de…buget, cum mai poate dumnealui să fie liber. Viciul s-a instalat deja, amestecul de valori, impurul se trezește că e pur. De aceea nu mai așteptăm provincia, așteptăm…timpul. Să curățească el, domnule, ce ie de curățat. Conștiința e și nu e. Are și nu are ”cetățenie”. Că scriitorul e mai mult cetățean cu carte de muncă... Cea artistică va fi doar la pensie recunoscută.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6.  Nu am un „ochiu din afară”, de aceea, privind literatura actuală din perspectivă apropiată, nu ai cum să te ferești de …anamorfoză. Așa că, recunosc subiectivitatea de la căpătâi, în poezie un Dan Sociu mă convinge, dar îi citesc și pe Ileana Mălăncioiu sau pe Aurel Pantea sau Ion Mureșan, ș. a., în proză dau de Aldulescu sau Dan Lungu, dar mă întorc și la Nostalgia, în aria criticii literare parcurg cronici semnate de tineri, dar nu pot să nu trag cu ochiul prin Istoria…manolesciană sau la comentariile lui Gheorghe Grigurcu. Dacă ochiul ne minte, atunci mai citesc și poezie sau proză cu ecou critic imediat, chiar premiate, și descopăr că am vederi apropiate sau depărtate. Citesc Adela Greceanu sau Komartin dar sunt empatică la Bosnia. Partaj sau anaBASis, încerc Radu Mareș și mă atrage un Hondrari sau Bogdan Hrib, de pildă. Apoi sar la noutățile traduse și dau de Tavares sau Peixoto, de exemplu, și rămân mai mult timp în aceste literaturi, relaxată. Nu știu dacă un val românesc cum este cel al ”egotiștilor”, din care sunt desprinse și…clasicizate cam multe nume, va fi îndreptarul literaturii române. Lipsește stratul de dedesubt sau nu am au antene pentru atâta suprafață, textură. În plus, și în poezie și în proză se merge mult în ecou. Vezi multe cărți tinere, promovate de-a-n boulea. Mă aștept ca în următorul deceniu amestecul să fie și mai drăcesc. Poate că fundătura ține de perspectivă, cum am spus.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. În privința momentului privilegiat, cel al scrisului, nu am un program. Am geneze lungi. Proza vine după ce s-a fost copt locul, personajele, tema, dar sunt aluviuni de stări care pătrund chiar în timpul…muncii. Poezie e ceva mai adâncă și vine deodată, musai trebuie să te supui…inspirației. De fapt, nu ajungi la scris fără de trăiri anume. Textul liric este un ecou al lor, rămășite abia conștiente dintr-un vis mai mare, pe care niciodată nu ți-l poți aminti întreg. Proza, în schimb, adună și suprafețe din zilnicele noastre, are amploare, spațiu, dar nu știu dacă mai are și ”timp”. De aici pentru mulți cititori e mai comod să parcurgi texte prozastice (chiar și în poezie). În momentul de față am un proiect în proză și unul poeticesc, dar nu trecui la…(con)text. Încă mă uit la spată (ca s-o mânuiesc), dacă e să aduc o imagine a mamei la vechiul război de țesut. Am nevoie de fire, de culori, de …viața prinsă în covor și mai mult durează gestația decât scrisul propriu-zis. Dar m-am învățat cu ”moftul”.

Faculataiv : 7 + UNU.
În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Am să aleg un fragment de proză și unul poematic, spre evidențierea celor două ale mele porniri literare. Primul face parte din romanul recent Vremea Moroiului, celălalt din volumul Mama întreabă dacă stau până seara:

7 + UNU.
a. Zale, însă, era sigur că Moroiu înjurase la telefon, Futu‑ţi gradele mă‑tii care ţi‑am dat şi anu’ ăsta o stea şi scutire de impozit pe viaţă, dacă o să mai fim şi după ! Intoxicare, a zis la prima emisiune ca invitat din oficiu Zale, Manipulare ! Nu e vorba de...ţi‑ar dreacu’ de soldăţoi proşti, dar moderatorul iar a cerut publicitate şi mulţi au schimbat canalul. Ratingul nu mai era ca înainte.
Doar accidentul din iadul alb, cu doi morţi, copilotul şi medicii care urmau să facă un transplant urgent, salvaţi în ultima clipă de moţi, a dat o pompă de aer televiziunii invi­tatului Zale Brăduţ. Ei au transmis ştiri despre accidentul aviatic, începând cu orele 15,00, în auzul fără auz al autori­tăţilor. Că s‑au dus la faţa locului, în munţi, echipe de la toate instituţiile, şi voluntari profesionişti, şi Smurdul, nu era sufi­cient, datorită lentorii cu care mergeau în cruciş şi curmeziş. Lipsea un centru de comandă, cu tot ordinul existent la nivel de guvern, şi fiecare grup o lua câţiva kilometri într‑o parte, la scurt timp în cealaltă, derutat de veştile sau localizările contradictorii, şi asta nu doar la poalele Apusenilor, ci chiar în televizor, la servicii, la minister. Noroc că o femeie din comuna Horea Sat rămăsese cu ochii la munţi din cauza frigului şi bărbatul ei nu era acasă, nu era acasă, cum nu a fost niciun moţ până pe la 18,00. Se înnoptase şi nu mai venea, şi frigul stătea la fereastră şi în curte, stătea şi pe munte, stătea şi sub zăpadă, stătea şi în aer şi trebuia, Maica Domnului şi Isuse Hristoase Dumnezeule, să facă ceva, măi omule, e un avion în munte, s‑a spus la televizor. Abia sosit, Todirică s‑a dus fără să mai mănânce în ghetele deja ude la vecin şi vecinul, care era primar, a chemat satul şi tot Horea de parte bărbă­tească a urcat în gheaţa lui Todirică până pe vârful muntelui fiindcă aflaseră, de la doctorul cu telefon la locul accidentului, că era zăpada de doi metri şi doi metri de viscol nu puteau fi decât printre brazii de pe platou, la vreo zece kilometri, pe care i‑au făcut cu lanternele, dar mai mult cu voinţa. Ea mergea înainte, altfel cum să treci muntele prin săgeţile din talpă şi bătăile inimii, care ajunseseră gânduri. Dacă nu sun­tem acolo la timp ? De câteva ori un versant s‑a întors pe cealaltă parte, dar Horea Sat, cu primii trei oameni, a împins muntele cu îngerii şi aşa au intrat în pădure, căutând cerul de pe platou. În faţa întunericului şi‑au desfăcut nasturii de la scurtă, să fie mai uşori la mers, şi înainte nu au fost trupu­rile, strânse în menghine de brad, a fost tot întunericul, dar luminat de un vârf de munte, care nu era altceva decât locul. Locul accidentului îi chema, altfel nu aveau cum pătrunde prin gheaţa şi umbrele ţepoase, prin negura ca o haină groasă, prin propriul lor mers care, parcă, o lua înapoi. Primul sătean a ştiut că e aproape de poiană când nu el, un sunet s‑a prop­tit în băţul de corn şi a strigat de acolo, dar nu era ecoul lui, nu era încă. Doar vârful de munte s‑a oprit şi asta a auzit mai bine, a lăsat gheaţa din picioare şi a făcut în ciorapii de lână câţiva metri prin zăpada de 2 metri când un ţipăt de om l‑a ajuns şi lanterna s‑a mişcat singură. A strigat la rândul lui, ecoul stătea spânzurat de brad când iarăşi strigătul cuiva s‑a trezit singur printre trunchiuri. El, ecoul, a fost deodată trei oameni vii, coborând deja spre platou, apoi copilotul, patru medici care aşteptau moartea, aşa de aproape de respiraţia lor încât îi unise în acelaşi gând, în cele din urmă şi pilotul şi rezidenta. Doar că doctorul cu telefonul la 112 şi la celelalte instituţii ale statului de drept a simţit în geaca lui groasă, ce noroc să vină la aeroport pe motocicletă, a simţit şi în glezne
moartea pilotului şi a rezidentei. A strigat dinăuntru şi a strigat de afară şi atunci o adiere i‑a fost aproape şi n‑a mai simţit nimic. Stătea ca un copac la pământ când moţii au ajuns printre fiare şi oameni. Pe doctor l‑a ridicat în îmbră­ţişarea lui unul Todirică. Doctorul avea să întoarcă darul munţilor, după un an, tot prin Todirică, în propriile braţe, care nu ţineau omul, ţineau muntele, ridicat la cer. Dar în noaptea accidentului nu a mai fost nimic de făcut cu pilotul care avea să spună după moarte, dar cine să audă decât Baba Vancea, că furtuna de zăpadă zvârcolea brazii şi zvârcolea aerul şi zvârcolea pământul când a reuşit să‑l coboare ca să poată ateriza fără un şoc prea mare, dar nu aşa de liniştit încât să nu‑şi vadă coşmarul, trupul şi cabina împrăştiate şi ţepuşele de ger cu geamuri în ele. A reuşit să dea un singur telefon, înainte să‑şi audă vocea străină din măruntaiele lui. Şi a mai trăit o jumătate de oră fără să vadă umbrele din jur sau dese­nele care erau brazi, dar puteau fi lupi, dacă gerul nu i‑ar fi ţinut şi pe ei departe de vârful muntelui, unde nu era viaţă în lacrimile de 24 de ani de pe faţa rezidentei, ci gheaţă curată ca noaptea. Apoi, şi respirația fetei era tot agonie, mâna atârna lângă medicul care o resuscitase mereu, dar după două ore l‑a cuprins şi pe el somnul şi era un noroc că nu murea deşi timpul se oprise în brazii din jur. Sau din el ? Aşa, a spus medicul mai târziu, am avut un răgaz de meditaţie, dar ne omora frigul. Nu mai pleca din noi.
Când muntenii s‑au aplecat peste umbrele îngheţate din platou, pulsul era mai bun la medici, nu şi la copilotul cu un picior ceva mai departe. Şi doi moţi au luat fata pe braţe fiindcă sufletul ei abia dacă mai era înăuntru. Până la maşina Smurd, la câţiva kilometri mai jos, i s‑a lipit, însă, una dintre lacrimi, pe obraz. Lacrimile nu s‑au văzut la televizor, s‑au văzut pe feţele celor din jur, care n‑au mai aşteptat să confirme specialiştii moartea din cauza hipotermiei, au privit‑o ei încă o dată. Oricum, cei trimişi la faţa locului au reuşit să urce până acolo cu o maşină de teren, au filmat şi au zis că nu răspund de rămăşiţe, nici de mortul dintre fiare. De metal. Şi atunci tot Horea Sat a păzit noaptea care nu se mai termina fiindcă nu era lumină decât pe feţele sătenilor. Când s‑a luminat de ziuă tot ei au scos cu funii restul avionului, rămas fără om înăuntru, după ce o echipă Smurd reuşise, în sfârşit, să‑l ridice din iadul alb, pătat de sânge şi carne chiar şi acum, în primele raze de soare. Mai jos, moţii trăgeau şi de drum ca să poată coborî avionul în sat pe o sabie ascuţită de munte. Moţii noştri.


b. cu ziua departe

îi cade o depărtare pe trup
apoi o îmbracă

vântul bate în tabla casei
cu paşi mari
mama e umbra lui

fuge pielea de pe mine, spune
are să treacă, spun

nu mai trece

vântul e deodată lucrul ei de mână
îşi trage picioare de nuntă
dar mâinile rămân afară

mama întreabă când se face ziuă
vântul pleacă din piele şi ea întreabă
cu depărtarea din lâna spălată
din lâna toarsă din lâna împletită

suflarea e în mâinile tari

când?


Septembrie, 2015, Ploieşti








































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu