Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

luni, 12 octombrie 2015

Gheorghe Mocuța





















„Nu sunt dintre cei care își „construiesc” cu bună știință, un destin. Cred că numai opera finită și, uneori, biografia cu accidentele ei, pot conferi angajamentului unui scriitor profilul, trăsăturile definitorii.”


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?


1. Nu sunt dintre cei care își „construiesc” cu bună știință, un destin. Cred că numai opera finită și, uneori, biografia cu accidentele ei, pot conferi angajamentului unui scriitor profilul, trăsăturile definitorii. Destinul e pentru mine un cuvânt prea încărcat de semnificații, un concept pe care nu-l poți capta prin proiecte. E ceva irațional, ca și viața; trăiești și scrii și din când în când intervine în scrisul și în viața ta, Dumnezeu, revelația sau demiurgul cel rău. Faci ordine în haosul memoriei tale limitate, optezi pentru o viziune sau alta asupra vieții, dar destinul nu ți-l hotărăști decât în cazuri rare. Prefer să cred că destinul ți-e dat, ești scris în Hipertext. Nu poți fi profetul propriei creații.
În ce mă privește, după cărțile publicate în deceniul zece, fără un program anume (Îngerul ridică lespedea, 1992, Zăpada anului unu, 1994, Omul de litere/ viața de hârtie, 1998), deci după consumarea unei experiențe transfiguratoare (modificarea viziunii de la un volum la altul), s-a întâmplat ceva nespecific. Am trecut prin experiența autodicteului, trecând pe curat, într-un interval record (de câteva săptămâni) ceva ce venea de Dincolo.
Asta s-a întâmplat în pragul noului mileniu, cu volumul Pregătiri pentru marea călătorie, apărut în 2002, în paralel cu descoperirea unei boli grave. Scrisul devenise un vis premonitoriu a cărui principală dimensiune era viziunea restrospectivă a vieții,redată de „o străină gură” și dorința de călătorie, de fugă de sine. Atunci am realizat că scrisul cu energiile sale pozitive, emoțiile cu zona lor insondabilă m-au salvat, m-au ajutat să supraviețuiesc. Un dat al destinului poeticesc, dincolo de cuvinte. Sau o fatalitate.
Dar adevărata experiență a supraviețuirii și a fracturii destinului, incontrolabil și irațional, a survenit în placheta călătorie. exil, 2007,  un jurnal liric al Parisului sufletelor „împovărate” (cum scrie un critic) în căutarea izbăvirii, a vindecării, în lupta cu cancerul. Într-o lume normală, desigur. N-aș vrea să dezvălui aici, mai mult decât o face discursul liric căruia   i-am devenit prizonier.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Debutul meu literar s-a întâmplat în Timișoara studiilor universitare și a mișcării literare din jurul revistei „Orizont”. Atmosfera cenaclurilor, al Universității și „Pavel Dan”, precum și spectacolele grupului teatral animat de Diogene Bihoi, muzichia formației Phoenix, boema studențească și discuțiile de la Casa Universitarilor și-au avut contribuția lor. Remarcat la seminarii, am fost îndreptat spre revistă unde am descoperit o mișcare literară autentică. Criticul Cornel Ungureanu care m-a luat în primire îmi dădea cărți la recenzat. Așa am debutat cu recenzie în 1975.
Cum începusem să scriu poezie, în secret, derutat de diferența dintre cursuri/ poezia oficială și impactul generației 80  asupra epocii, am debutat cu un sonet în 1979, tot în revista „Orizont”. Îmi amintesc că și Geo Dumitrescu îmi reținuse două poeme la poșta redacției, la revista „Flacăra”, cu următoarea observație tranșantă: „brânză bună în burduf de câine”. Primele încercări poetice au stat sub semnul poeților simboliști, apoi am decoperit modernitatea la originalele cursuri ale profesorului Livius Ciocârlie. Abia când i-am cunoscut direct pe Vasile Dan, pe Șerban Foarță, pe Marcel Tolcea, pe Mircea Bârsilă și pe Romulus Bucur am descoperit poezia nouă, vie, discursul autentic.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

3. Când am câştigat concursul de debut al editurii Facla, în 1986, aveam un volum consistent de poeme din care ulterior am făcut o carte şi jumătate, în 1992. Editorul mi  le-a ales pe cele mai curate şi mai cuminţi, erau cerințele  epocii, la modă, o impunea partidul. Aşa s-a născut Câmpia secretă, contribuţia mea la volumul colectiv Argonauţii unde am debutat alături de Marcel Tolcea, Ion Chichere, Nicolae Aniţei şi alţii. Formularea Câmpia secretă mi se părea la ora aceea ceva subversiv, dar poemele, multe încifrate, erau destul de conceptualizate, simţeam nevoia să-mi expun şi teoria pe care de altfel o stăpâneam destul de prost. Optzeciştii mi se păreau prea simpli, prea puţin elaboraţi şi prea entuziaşti, dar erau publicaţi şi făceau mult zgomot. Aveau prospețime. Eu îi preferam pe şaptezecişti, îl descoperisem pe Radu Petrescu, pe Nichita dar şi pe Dimov, pe Mircea Ivănescu şi pe Virgil Mazilescu. Să nu-l uit pe Daniel Turcea. Ei erau idolii mei dar nu-mi trecea prin gând să-i imit. De și prima fază a fost livrescă. Am început să realizez că nu poți scrie poezie fără mister, fără revelație, fără metafizic, toate pliate pe propria experiență, oricare ar fi ea. Pe Eugen Ionescu şi pe Breban îi descoperisem din liceu. Revista „Secolul XX” a fost pentru mine un adevărat îndreptar de lectură, mereu actualizată. Curios e că am început să scriu poezie sub influenţa sonetelor lui Verlaine şi Rimbaud (din primul am şi tradus). Primul meu sonet a apărut în “Orizont” în 1979, sub pseudonim. Aşa că mi-am întârziat cu bună ştiinţă debutul la editura « Facla ». Cei de la editură nu s-au ţinut de cuvânt să-mi publice un volum individual. Nu ştiam să-i cultiv pe cei influenţi şi nici nu eram destul de puternic ca să mă fac remarcat. Aşa că adevăratul debut, optzecist, a venit în 1992, la insistenţa lui Vasile Dan, în Colecţia revistei “Arca”. A ieşit un volum remarcat de critică, Îngerul ridică lespedea care conţinea o primă secţiune mai eteroclită și mai livrescă, Mic tratat asupra naufragiului, unde se găseau primele mele poeme scrise cu rimă, cu reminiscenţe baladești din Dimov, Şerban Foarţă şi Ion Barbu. Abia următoarele cicluri se apropiau de poetica optzecistă pe care începusem să o asimilez. Fuseseră scrise cu șapte-opt ani în urmă. Cât priveşte critica literară, pe care am continuat să o practic, sub forma recenziei şi a foiletonului, ea s-a născut dintr-un exerciţiu al lecturilor obligatorii  şi din încurajările scriitorilor arădeni pe care i-am întâlnit după facultate, cu care frecventam cenaclul „Lucian Blaga”. M-au împins spre critică Florin Bănescu, Vasile Dan, Gheorghe Schwartz care aveau nevoie de un critic mai tânăr în urbe şi, după revoluţie, la revista „Arca”.
A scrie însemna pentru mine atunci o formă de supravieţuire, un mod de a rezista morţii psihice pe care o propaga ideologia stupidă. N-aş fi reuşit să scriu singur, fără să simt solidaritatea celorlalţi, fără să apelez la limbajul esopic, la şopârle de genul : „Trag după mine un imens năvod/ Şi mulţi pescari conduşi de-un voievod/ În pliurile mării mă ascund/ Peşte utopic port în maţe-un om/ Ce-a fost abis şi demon, zeu, atom/ Dormim pe rând, să nu ne dăm la fund.” După o strofă ca asta mi se părea că eu am descoperit America. Nu-mi doream altceva decât să fiu publicat şi citit. Atunci revistele se citeau în întregime şi erai imediat remarcat. Simţeai efectul. Acum scriu cronica literară, dar nu ştiu câţi mă mai citesc. Revenind la perspectivă, cred că am urmărit să scriu o istorie a emoţiilor mele, o monografie a fiinţei. Nu întâmplător, un volum de poeme se numeşte Omul de litere/Viaţa de hârtie, o formulare ce implică o atitudine polemică a omului (pro)scris care îşi lasă amprenta (vieţii) pe o coală albă. La prima carte asta eram, un melc fraged şi nătâng care scotea tentaculele şi le retrăgea, în funcţie de stimulii exteriori, încercând să-mi continui drumul și lăsând, desigur, o dâră.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. La început m-au influențat - literal și în toate sensurile –scriitorii timișoreni Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Daniel Vighi, apoi Vasile Dan, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Petru M. Haș și desigur prietenul meu de o viață, Francisc Vinganu. Dar și Gheorghe Schwartz cu gândirea lui parabolică și apoi filiera franceză a modernilor: Baudelaire, Rimbaud, … Roland Barthes. După revoluție, am devenit redactor la revista de cultură „Arca” din Arad unde mă ocup de cronica literară de peste 25 de ani, lucru care a contat pentru destinul meu scriitoricesc. În studenție, am fost coleg de cameră cu Willi Totok, un anarhist care m-a influențat prin ideile sale și m-a inițiat în mișcarea literelor germane de la Aktionsgruppe. Nu-l pot uita pe Viorel Gheorghiță de la Arad, un eseist de factură blagiană, prieten cu Doinaș și un poet de disciplină clasică, un om cu nostalgia suferinței din închisorile comuniste pe care le-a cunoscut timp de peste 16 ani. Nu pot ignora vocile „Europei libere”, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, lor le trimisesem plicuri cu poeme din Ungaria unde mergeam cu pașaport de micul trafic; apoi inflența mișcării hippie și a marilor formații de rock. Toate mi-au cristalizat o viziune asupra vieții în perioada uceniciei literare și a marilor lecturi din romanul rus, francez și american.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Trăiesc zilnic experiența raportului cu puterea și cu o administrație politizată. Evident, ele încearcă să limiteze și să cenzureze – prin altfel de mijloace – libertatea de expresie, s-o abată din drum. Dar tocmai această confruntare ne motivează și ne deschide noi șantiere, noi perspective de lucru. Pe de altă parte relațiile dintre oameni au devenit nefirești în tranziție. Din când în când suntem provocați, unii împotriva altora. Atmosfera e insuportabilă, iar lipsa de solidaritate aproape totală. L’ère du soupçon .  Epoca bănuielii, a invidiei, a urii. Dar fără această atmosferă nu s-ar fi născut romanele lui Radu Aldulescu, Groșan, Crăciun, poezia lui Mușina, Ion Mureșan, Aurel Pantea, Vasile Dan, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Petru M. Haș, V. Leac, eseurile lui Pleșu, Luca Pițu, Vasile Gogea și alții.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. În prezent, literatura e asemenea mustului care fierbe și va pritoci energiile cărților de mâine, ale tinerilor care vin și care s-au rupt de tradiție. Totuși literatura noastră nu a intrat încă pe deplin în spațiul Shengen. Trăim o vreme a prefacerilor, a migrațiilor, a terorismului, a războaielor mocnite. Am avut privilegiul de a nu participa la războaie în această Europă a periferiilor, chiar dacă suferim multe din efectele lor. Avem nevoie de un Nobel în literatură așa cum avem nevoie de aer și de spațiul Shengen. Dar depinde și de noi și de imaginea noastră. Cât despre impactul internetului asupra literaturii de azi, succesele și experimentele din spațiile de socializare sunt înșelătoare. Vedem zilnic cât de iluzorie și penibilă e puterea like-urilor. Ele nu pot stabili cu adevărat noi ierarhii oricât de ieftină ar fi jucăreaua. Sunt capcane pentru prietenii care știu și care nu știu de ce (îl folosesc).
Rolul criticului de întâmpinare de azi e ingrat. E într-un fel, un cititor blestemat. Un cititor implicat, obligat să lupte cu gustul public, modificat de simţul enorm şi văzul monstruos al politicilor de promovare agresive de pe micul ecran şi de aiurea.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Fiecare scriitor își drămuiește timpul după un program interior. Nu sunt omul proiectelor, nu forțez nota nici în poezie nici în critică. Am publicat șapte volume de poeme, câteva de critică și un jurnal parizian. Anul acesta am scos la editura Emia o selecție de cronici literare, Lecturi libere într-o țară (prea) ocupată. Am de gând să public și un volum de poeme din cele care s-au adunat în ultimii șapte-opt ani, Salutări din Parcul Reconcilierii. Poate ultimul.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

7+UNU. Trei poeme care mă reprezintă:

şapte vaci slabe

între două majorări de preţuri
visez să scriu un poem despre
nemurirea sufletului
între două remanieri de guvern
iambii suitori mi s-au încâlcit în barbă
săltăreţele dactile dau târcoale
bietului om de sub vremi.
privesc cu jale oglinda retrovizoare
a secolului
la impactul biologic al naţiei
cu dihonia tinerei democraţii.

noaptea visez şapte vaci slabe
cum le înghit pe cele grase
după care îmi ling cu lăcomie trupul
ca pe un drob de sare.


underground

rădăcinile fiinţei mele
au intrat adânc
în lutul câmpiei
odată cu oasele mocuţeştilor
tot aşa cum – pe nesimţite –
floarea efemeră a visului
şi-a scuturat opiul
în sângele meu.

îmi urcă în creier otrava
acolo unde s-a deschis
o rană mai veche
o fantă prin  care să pot privi
steaua câmpului.


spleen

profesorii sunt rigizi
învăţătoarele rigide
băieţii-s plini de coşuri
fetiţele frigide.

inspectorii-s corupţi
managerii pe val
doar cerşetorii-s supţi
de-atâta ideal.

decorul e de plută
iar cântecul de corb
scrisoarea e pierdută
iar cititorul orb.

minerii-s mai puțini
și nu-ți mai ies în cale
se-adună sfinții-n cer
și scad zilele tale.

Octombrie, 2015, Curtici

Un comentariu: