Manon Piţu

“… de foarte timpuriu mi-a fost clar (şi semnalat nu foarte fericit) că sunt alcătuită de o aşa manieră incât să nu mă potrivesc nicăieri, hipersensibilitatea şi inadaptarea obligându-mă la dorinţa manifestă de a înfrumuseţa  şi limpezi lucrurile (toate), de a trăi alte vieţi, pentru că, evident, a mea îmi era insuficientă exact din punctele de vedere care contau cel mai mult.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Cinstit, riguros şi sintetic: mă tem că amândouă joacă roluri covârşitoare, mai mult, au episoade componente cu influenţă  iremediabilă şi posibilitate de control  0.  E de ajuns să te gândeşti la Arthur Rimbaud sau la  Octavian Paler pentru doar două exemple in care destinul şi opţiunea au lucrat în concurenţă, în mod atât diferit şi cu efecte aproape paradoxale: primul, copil teribil al plenarei literaturi franceze de secol XIX, işi creditează pornirea lirică şi şi-o manifestă  aproape instantaneu efervescent, vibrant, genial  si definitiv pană la vârsta primei tinereţi, după care va alege să se ocupe de orice altceva decât de literatură; cel de al doilea, deşi conştient de potenţialul său, optează, după cum însuşi mărturiseşte, să îşi întemeieze îndoielile pe pierderea servietei cu manuscrise intr-o librărie, respectiv  să amâne sub acest pretext expunerea prin debutul in volum către 46 de ani, vârstă cel puţin matură.

Păstrând proporţiile (mari) şi mutând tot ce  e de mutat, amândouă dimensiunile mi-au dat de furcă de timpuriu, cu greu  reuşind să le echilibrez  la răstimpuri. Dacă prin destin inţeleg cumulul acela de atât de multe   (disponibilitate sufletească, inteligenţă artistică, spirit critic constructiv, ochi ager, vocaţie pănă la urmă, talent) şi de atât de şi mai multe  (ultimele de neexplicat şi de neenumerat, dar care fac irepetabile capodoperele), prin opţiune nu văd decât asumarea tuturor celor de mai sus întru acumulare reală, raportare demnă şi justă la valoare autentică,  validarea tuturor trăsăturilor de caracter care dau reprezentarea personală a artei , ba chiar formaţie de specialitate, acolo unde asta e posibil, fără ca nimic din toate acestea să dea vreo reţetă completă în vreun sens sau altul. Un soi de mers pe sârmă, cu marele risc de a cădea.

Revenind, de foarte timpuriu mi-a fost clar (şi semnalat nu foarte fericit) că sunt alcătuită de o aşa manieră incât să nu mă potrivesc nicăieri, hipersensibilitatea şi inadaptarea obligându - mă la dorinţa manifestă de a înfrumuseţa  şi limpezi lucrurile (toate), de a trăi alte vieţi, pentru că, evident, a mea îmi era insuficientă exact din punctele de vedere care contau cel mai mult. Şi din revoltă. Aşa că am fost o cititoare foarte precoce,  avidă ca un colecţionar, de o curiozitate febrilă şi sfidătoare şi, implicit sau nu, un copil cu o imaginaţie periculoasă şi o intuiţie ascuţită,  niţel izolat. Combinaţi astea cu faptul că aidoma tuturor copiilor si animalelor mici, am avut un barometru extraordinar de sensibil la relaţiile interumane şi veţi fi de acord  că aş fi putut face carieră ca mitomană, la fel de adevărat cum toate astea mi-au furnizat momente de hiperluciditate absolut devastatoare prin revelaţiile dureroase la momentele cu pricina.  Prima care a semnalat pornirea mea către literatură numindu- mă # viitor scriitor# a fost invăţătoarea, o doamnă care a tolerat o mulţime de năstruşnicii din parte -mi fără să mă sufoce cu precepte inutile, oricum neaplicabile, şi care se odihneşte in pământul roşu al Australiei (nici ea, nici eu nu ştiam pe atunci cum va arăta viitorul). Fireşte, poate pentru că am crescut între ingineri, deşi mama a fost profesor de limbi străine, poate pentru că vremurile erau de natură a nu valida carierele umaniste ca modele de reuşită socio-profesională,  am luat afirmaţia invăţătoarei ca pe o bizarerie, una măgulitoare, dar la fel de inutilă, aparent,  ca a fi priceput la a ţine beţe în echilibru pe nas.  Nimic mai adevărat, obidiţi de propriul trai, nici ai mei nu tratau asta ca pe un lucru cu adevărat serios. La fel de firesc, era de datoria mea sa invăţ cât mai bine la toate obiectele şi să fiu performantă la cât mai multe, drept pentru care am reuşit ciudăţenia de a mă califica, olimpic,  la etape finale la tot soiul de obiecte de studiu (lb. română, matematici, fizică, chimie). Risipă pe undeva. Deşi am invăţat intotdeauna cu plăcere, indusul in eroare si scurtcircuitarea  prizei la mine insămi a amânat nişte lucruri. Cu bune şi cu rele. Am stiut, că de conştientizare vorbesc acum, de prin gimnaziu că sunt legată indisolubil de exprimarea sensibilă prin cuvânt nu pentru că limba şi literatura română, ca şi limbile străine, au fost materii la care am excelat fără nici cel mai mic efort, ci pentru că eram cel mai fericit suflet când aveam temă la compunere si cel mai oropsit când nu aveam timp nici măcar de citit. Pentru că astea îmi erau joaca preferată.  Şi pentru că înţelegeam aproape tot fără mare explicaţie, ba, prin liceu, mi se părea evidentă teoria literară, de mi-am atras o mulţime de duşmani pe lângă cei câţiva prieteni cărora le făceam in mod constant temele.  Toate trei  profesoarele  de romănă din V +XII, insă cu precădere cele din liceu m-au ajutat  enorm  să evoluez, facilitându-mi accesul la volume de tot soiul şi chestionându-mă  din când în când, in diverse moduri,  cu privire la hotărârea  mea nestrămutată de a urma o cu totul altă facultate decât cea de litere.  De altfel, pentru majoritatea profesorilor mei  au constituit o surpriză alegerile mele de atunci, aşa cum pentru mine era cel puţin de-a mirarea că se ţineau de capul meu cu atâta inverşunare să mă reorienteze .

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Ajunsă la Iasi, ca studentă târzie (toate indeciziile  şi ingaduinţele costă, iar eu am intrat al treilea an la Drept), am aflat de la o colegă de an (pe atunci, viitoarea soţie a lui Şerban Axinte) de intâlnirile de la Casa Dosoftei,  moderate de prof. Mirel Cană.  Colega mea nu avea habar nici cum mă numesc, dară’mi’te să ştie că mai şi scriam pe ascuns, aşa că invitaţia mi s-a părut incitantă, mai ales in seceta de frumos din turbulenţii ani 90’. Cert e că de la chiar prima mea vizită acolo a citit Lucian Dan Teodorovici, iar la umătorele intâlniri au tot fost cei pe care aveam să îi şi cunosc: Florin Lăzărescu, Livia Iacob, Şerban Axinte, Dan Lungu si Ovidiu Nimigean, ultimii mai prezenţi  la Club  8. Veneau des si figuri reprezentative de la Junimea sau Convorbiri Literare, Lucian Vasiliu fiind un asemenea exemplu.  Nu am citit niciodată la vreo şedinţă, deşi am fost invitată in decursul a aproape doi ani de frecventare a ambelor grupări. Aveam logica mea: cei de la Club 8 erau cu totii scriitori titraţi, cu rubrici şi articole permanente in publicaţii prestigioase; pe de alta parte, cu literatura celor  de la Dosoftei,  nu reuşeam să mă  identific atunci când totuşi rezonam cumva cu câte ceva, eu nu scriam nimic similar şi am cuantificat asta ca  fiind de prost augur.  De bună seamă,  complexele  mele de provincială,  lecturile – valoroase si multe până la neurastenie, dar atât de diferite de ale celorlalti , mai racordaţi la realitatea literară -, lipsa timpului necesar introspecţiei  spre o analiză la rece a situaţiei şi totala neîncredere in literatură m-au inhibat până la sabotarea oricărei şanse de a percepe corect semnalele propice din afară. Nimic mai adevărat, a existat un moment minusculissim in care am arătat profesorului  Cană ceva  din versurile comise pe vremea aceea, insă episodul a fost scurt şi debusolant în primul rând penru că amândoi eram practic confiscaţi de cotidian şi, deci, lipsiţi de orice timp excedentar atât de necesar. Or, de taman asta aveam nevoie atunci,  ca şi acum, de timp; în totala lui lipsă, exerciţiul de rescriere si  concentrare  a singurului poemaş analizat atunci  a fost oarecum sortit eşecului pentru că, pe lângă faptul că nu îmi plăcea deloc ce ieşise,  percepţia modificată nici nu îmi îngăduia să înţeleg, necum să asimilez mecanismele modificării. Una peste alta, dincolo de completa şi involuntara mea discreţie din punctul de vedere al ieşirii la rampă, intâlnirile de acolo mi-au prilejuit intâlnirea cu o mulţime de oameni interesanti,  iar spiritul critic, felul în care alegeau să îşi închege discursurile, indiferent despre ce subiect, au avut un rol semnificativ în capul studentei de atunci. 

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Mi-a lipsit întotdeauna scrisul, actul în sine, şi m-a făcut să sufăr organic atunci când mi-a fost imposibil să mai dobândesc repere în vreun sens.  Iar asta s-a intâmplat tot incepând cu  facultatea, când  nevoită sa abandonez orice brumă de timp liber aş mai fi găsit, am incercat o mulţime de slujbe aiurea, care numai aproape de cultură şi ce presupune ea nu mă aduceau.  Târziu, după ce terminasem deja licenţa si socotelile cu Iaşii, a venit o ofertă de lucru la Polirom, unde depusesem cu vreo doi ani în urmă un CV.  Descurajant de târziu.

Adevărat că urmând o altă formaţie nu am avut lecturile la zi ale absolvenţilor de litere, ceea ce a generat, cel puţin în capul meu ,conştiinţa deloc confortabilă a  unor arierate, aproape de nerecuperat;  dar, la fel de adevărat e că exact  alegerile mele  profesionale mi-au furnizat resursele necesare unui  cititor pătimaş, şi, la un moment dat,  după tot soiul de experimente, răgazul de a constata că fără scrisul meu sunt anulată ca persoană, nefuncţională  şi inutilă în segmentele de viaţă în care trebuia să fiu cea mai eficientă.  Mi-a luat ceva vreme să rog un fotograf destul de cunoscut să se uite  pe ce texte păstrasem (izolarea mea faţă de mediul literar era ermetică: nu avusesem cum păstra legătura cu cei de la Outopos- Dosoftei, care îşi văzuseră şi ei de vieţile lor exact aşa cum făcusem şi eu). Vreo jumătate de an parte din poemele volumului meu de debut au circulat pe blog-ul fotografului, insoţite de diverse imagini realizate de el, iar aprecierile au fost de natură a-mi aduna cât sânge mai aveam în zona literaturii spre a-l căuta pe profesorul ieşean de atunci spre a-i cere sfatul asupra a ceea ce organizasem eu  destul de meticulos într-un volumaş cu 3 secţiuni oarecum tematice. Ştiu că teama de ridicol, de  a nu-mi complica inutil existenţa dacă aş fi fost lipsită de talent au întrecut orice reţinere atunci, de am dat toate pe una: ori mă lămuream atunci definitiv, pentru totdeauna, ori renunţam la orice idee în acest sens; prea mă chinuise.  Profesorul s-a arătat incântat inclusiv de maniera în care structurasem volumul ăsta al meu de debut care a şi apărut căteva luni mai târziu, cu modificări extrem de puţine.  Din păcate, volumul nu a avut cine ştie ce vizibilitate, parte editurii, parte altor factori, deşi nu a fost o întreprindere de care să mă ruşinez.  Am debutat neinteresant, dar am avut noroc (destin ? ): cel care a vorbit la lansare a fost Paul Gorban, pe care la vremea aceea nu-l cunoşteam, abia de il văzusem in cateva rânduri la nou reluatul pe atunci Salon de literatură, cu ,evident, o denumire nou-nouţă (Zero +).  Am avut noroc nu numai că m-a salvat emoţional la lansare, dar mai ales pentru că ulterior mi-a trântit în braţe un vraf de cărţi, să mă pun la curent cu poezia modernă de peste tot, lucru pe care alţii până la el nu l-au făcut, deşi rugaţi;  ba, mai mult, m-a invitat la câte lecturi publice, evenimente, festivaluri literare a putut.  În perioada imediat următoare am urmat cursurile primei ediţii a Şcolii literare de bune maniere (practic, un curs de scriere creativă), inscriindu-mă la trei secţiuni: Poezie, Reportaj literar si Scenariu de film. Aici i-am cunoscut pe Emil Brumaru, Viorel Ilişoi şi  l-am revăzut pe Lucian Teodorovici, iar impactul a fost covârşitor, decantarea rapidă şi da, iremediabila. 

 Prin Paul Gorban am ajuns in preajma scriitorilor botoşăneni (incredibil de lung drumul către casă), cu influenţele si contribuţia lor la construcţia mea de sine. Aşa că mai am un vraf de cărţi împrumutate, de  data asta de la dl. Dorian , cărţi una şi una, surori cu altele cumpărate de pe la ce festivaluri de literatură am reuşit  să merg în ultimii aproape 4 ani. Sunt pusă pe treabă, nu văd cum ar putea sta altfel lucrurile.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. A existat, însă, la un moment dat ceva in biografia mea de mamă care m-a făcut să îmi îngădui scrisul  şi ideea de timp pentru, iar asta e aproape imposibil, nu o spun numai eu. Nu am să uit niciodată  dimineaţa de duminică din bucătăria casei noastre,  când  am pus prima oară pe CD player Seherezada lui Rimski – Korsakov. Din dorinţa de a-i apropia de muzica clasică pe copiii mei, obişnuiam să încropesc o poveste, să îi fac să-şi imagineze ce ascultau. Şi am început şi de data asta cu broderiile pe care mi le dicta şi mie muzica: un răsărit de soare peste dune,  o oază cu arteziene în mijlocul nisipului trandafiriu, un castel cu turnuri orbitor de albe şi o fereastră  îngustă la care se arată o fată frumoasă... Şi, înainte de a continua, cel mai mare dintre băieţii mei mi-a spus: „Mama, vreau să văd şi eu filmul pe care îl vezi tu !! * Soţul meu a fost destul de şugubăţ atunci, adică exact cât să adauge: „Poate ar trebui să te gândeşti la asta...*. Aşa, netam-nesam.  Dacă există vreun moment de debuşeu în istoricul personal al fiecăruia, atunci cu siguranţă acesta a fost pentru mine.

 5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Eu nu fac politică de niciun fel, adică nu mult peste durata aproximativă a exprimării vreunei păreri ca reacţie directă şi de moment la ce am de trăit uneori. Adevărul  e că nu e bine nici să-ţi vezi numai de treaba care e oricum enormă peste zi, fără să te intereseze mai îndeaproape şi sfera asta de probleme,  deşi  până acum nu pot spune că am pierdut ceva esenţial alegând să stau cât mai departe de poluarea asta de toate felurile numită politică.  Poate că îndeobşte femeilor le stă mai bine să cumpănească aşezat,  să nu cadă  nici în ridicol, nici în păcatul atitudinilor şi exprimărilor suburbane. Or, la cum se vede treaba de unde mă aflu existenţial, gândirea liberă este confundată cu extravaganţa sau desconsiderarea, iar conştiinţa, câtă şi pe unde s-o mai găsi, e desuetă şi păguboasă.  Am intâlnit la Bistriţa, la Festivalul de Poezie şi muzică de cameră organizat anual acolo oameni care, ca reprezentanţi ai partidelor din care fac parte şi în mod clar cu sprijinul acestora,  prin excepţie, reuşesc să facă nişte lucruri extraordinare, cu beneficii pentru toată lumea (cum ar fi, spre exemplu, săptămânalele concerte simfonice de la Sinagogă, într-un oraş lipsit de Filarmonică).  Poate şi astfel ar trebui să arate raportul dintre omul de cultură şi putere.  De fapt, cred că până la urmă cea mai periculoasă criză e cea morală. Iar ea e cu atât mai corozivă în zonele în care orgoliile nu sunt dublate de multă acumulare umană, indiferent de segment social.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Vorbeam de oameni dragi intâlniţi sau regăsiţi, scriitori care au generozitatea să-mi fie şi prieteni, iar la cei amintiţi deja i-aş adăuga pe bistriţenii Dan Coman, Marin Mălaicu – Hondrari, Ana Dragu, ca să nu mai vorbesc de Radu Vancu, Rita Chirian, Domnica Drumea şi de mulţi alţii, toţi scriitori tineri, de primă mână,  traduşi si citiţi, preţuiţi şi invitaţi, cu o pezie cel puţin la fel de bună ca oriunde în Europa. Cum să mă gândesc altfel decât increzător la literatura română a mileniului III ? Cum să mă gândesc altfel decât şi foarte îngrijorată de ruptura dintre generaţii,  zone geografice şi  oraşele-poli culturali?  V-am mărturisit deja că priza mea la contemporaneitatea de ultimă oră abia acum se formează,  dar constat cu necaz că nici altora nu le sunt foarte cunoscute multe nume valoroase, din varii motive ce ţin mai degrabă de sistem şi/sau lipsa lui decăt de criteriile juste de promovare a unui autor.  Şi iar mi se pare păgubos. Pentru că din repere şi lecturi disparate, din distribuţia atât de discretă a volumelor  se incheagă mai greu o conştiinţă de apartenenţă la o cultură vie, manifestă, influenţabilă, nu doar oarecum existentă.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu cred că voi avea vreodată puterea ca pe lângă poezie să scriu şi altceva decât nuvele, schiţe sau eseuri, îmi lipsesc oasele de prozator, iar, pe lângă ele, timpul acela in plus, ingaduitor,  de racordare la vitezele interioare, de documentare, de scris şi rescris. Or eu sunt suficient de pătimaşă cât să scriu câte ceva dintr-o suflare, pe plicuri de la E-On, pe verso-ul diverselor liste, pe ce găsesc. Ăsta da timp anume pentru creaţie!!  Desigur, ca orice om, am şi eu nevoie frecventă să-mi aud gândurile. Atunci se ivesc celelalte poeme, cele care se aştern, în sfârşit, după ce s-au învârtit o bucată de vreme prin minte, după ce m-au făcut să bantui cu toate ale mele în jurul vreunei idei sau a stării dintr-o expresie. Atunci e musai să-mi fac timp de scris.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

7+UNU. Ziduri între vii

Un interlocutor,

unul mai neinteresat de lozul

de sub ultima matrişkă.

Un ghem de sârmă-n coşul pieptului.

Sub scobitura suprasternală, un delfin canibal

îmi zgârie vocea

 spre-a mă face binevenită la o cafea într-un oraş străin.

Nu m-ai iubit pe mine

 nicio clipă.

Mâinile unui adult

înghesuie sub sub o căciulă tricotată

un păr de nestăvilit.

O reclamă însoţeşte graba îmbrăcatului,

braţe obraznice îngână toamna

şi răstoarnă vremea, uimind vântul.

„Tonight we are young

& we ll put the world on fire”.

Nu am avut niciodată douăzeci de ani.

Oamenii sunt arareori atât de liberi.

Octombrie, 2015, Botoşani