„Se pare că scriitorul care
se respectă trebuie să fie farul propriei sale conştiinţe şi să navigheze
singur. Şi cine e dispus şi-i place ce a rostit poetul să-l urmeze. O ! unde
eşti tu Agora şi tu Socrate ?”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt
dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa
dumneavoastră?
1. Se vorbeşte de cele mai multe ori despre destin
că-ţi este impus; ţi se scrie pe un pergament nevăzut şi-l porţi în frunte
toată viaţa. El va fi seiful, depozitarul tuturor faptelor şi gesturilor tale
de muritor şi tot el te va prezenta apoi vameşului. Se mai spune de asemenea că
destinul poate fi schimbat. Oare este adevărat ? Oare chiar intră în
posibilităţile noastre pământene acest lucru ? Se poate realiza aceasta prin opţiune
?
În fond, ce este destinul ? un drum, un simplu
drum, mai lung ori mai scurt, mai drept ori mai sinous, mai orizontal ori spre
o pantă mai abruptă, suişuri, coborâşuri şi … finalul, nu ? că doar despre asta
e vorba.
În acest spaţiu-timp, relativ până la urmă, vei
dobândi tot ce ţi-a fost hărăzit. Nici o lacrimă în plus, nici un hohot de râs
în minus.
Despre cele întâmplate mie ce pot să spun ? Că
totul decurge conform unui program necunoscut (ADN-ul a coborât din cupola
bisericii când popa mă arunca în cristelniţă şi mi-a invadat creierul şi timpul
) dar care se întâmplă. Nu ştiu dacă am forţa – nici n-am încercat – de a
schimba, de a modifica acest soft şi nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva.
În orice caz, opţiunile mele fac parte din destinul meu si cred că ele îmi sunt
impuse. Stau, ascunse acolo, undeva, într-un fişier al hard-ului şi nu se ivesc
decât atunci când destinul apasă enter. Probabil de aceea am şi debutat atât de
târziu cu o carte – la 42 de ani – când alţii iau premiu pentru OPERA OMNIA,
deşi până atunci încercasem să schimb ceva prin ceea ce se numeşte opţiune. Dar
destinul – taumaturgul – nu mi-a dat voie. De aceea cred că destinul este şirul
de opţiuni – aparent personale şi izvorâte din creierul fiecăruia – ce ni se
întâmplă, dar despre care credem că de fapt noi le-am luat, fără amestecul cuiva
din afară în gândurile şi ideile noastre.
Asfel, destinul, abstract prin definiţie, devine
concret prin opţiune. M-ai întrebat de rolul destinului în viaţa mea de
scriitor. Nu ştiu ce să-ţi spun. Eu sunt de profesie medic veterinar şi în
particular îmi place să mă joc cu cuvintele. Este acesta destin ori opţiune ?
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar
momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu
adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne
câte ceva despre primele încercări literare.
2. Admit până la urmă şi ideea că sunt scriitor.
În fapt, am scris câteva cărţi de poezie, nu cred că mă voi opri doar la ele,
cred că voi continua să scriu. Debutam cu versuri – cum altfel ? – prin clasa a
IV-a primară (oare a II-a ???) la o
emisiune radio, o emisiune de vacanţă de vară, de ora opt dimineaţa şi de cafea
cu lapte în faţă şi, când mi-am auzit numele şi poezia citită pe unde şi
împrăştiată sonor prin toată curtea şi prin toată uliţa şi prin tot satul, îţi
dai seama, dragă Petruţ, că am fost cel mai fericit copil de pe pământ ? Aveam
la vremea aceea un caiet cu poezii, special pentru asta. Făcusem, evident,
cunoştinţă cu mai marii noştri scriitori, accesibili până la un anumit nivel
copiilor, respectiv Eminescu, Alecsandri, Coşbuc etc. Normal că scriam poezii
în vers clasic, rimat şi ritmat, iar la caietul respectiv ţineam ca la o
icoană. Prima poezie tipărită într-o revistă
avea să mi se întâmple în clasa a VIII-a. De-acum eram elev de oraş, la
Şcoala 11 din Botoşani, adică în clădirea fostului liceu ,,M. Eminescu”, care
se mutase de câţiva ani în casă nouă. La liceul pomenit mai sus, unde aveam să
devin elev, prima notă în catalog a fost un patru, da, patru la Limba şi
literatura română. Aveam o profesoară evreică – Lili Schifter, care a şi plecat
în Israel după anul întâi – şi care avea să repare apoi greşeala într-o oră
când, dându-mi-se ca temă pentru acasă o compunere liberă, le-am citit o
povestire cu un copil la malul mării, înconjurat de valuri şi de singurătate.
Vorbeam acolo despre destin, despre oameni buni şi oameni răi, despre măreţia
vieţii, despre natură şi poluare, în fine, despre mai multe, povestire care a
impresionat şi profa şi clasa. Au urmat altele şi altele. Au urmat scrisori şi
texte către reviste literare şi răspunsuri care mă nemulţumeau (Încercări de nivel modest; ori: mai trimiteţi, mai
încercaţi, etc.) Scriam poezie, scriam proză, descopeream versul alb, începusem
chiar şi vreo trei-patru romane, care, evident n-au fost niciodată finalizate,
care s-au pierdut. Ajuns student la veterinară în 1982, dădeam piept cu un Iaşi
de o efervescenţă literară cu totul nouă mie. Mi-am luat inima în dinţi şi
manuscrisele sub braţ şi am poposit în biroul domnului Alexandru Dobrescu,
redactor şef la ,,Convorbiri literare”, căruia tocmai îi apăruse volumul doi
din ,,Foiletoane” şi care mi-a propus să citesc proză la cenaclul ,,M.
Sadoveanu”. F. bine, mi-am zis, azi în Copou, mâine la Pogor. Pentru că la Casa
Pogor era un cenaclu de poezie renumit şi râvnit de toată lumea. ,,Intră cine
vrea, rămâne cine poate ! asta era motto-ul. Aşa se face că într-o frumoasă
duminică de primăvară am fost desfiinţat ca scriitor după ce am citit câteva
texte de proze, pline de epitete şi comparaţii, de metafore, ceva în genul lui
Fănuş Neagu, de a cărui frază eram îndrăgostit peste măsură. Am fost desfiinţat
de nume atunci celebre ale Iaşului: Nichita Danilov, Ghedeon Mihalache, Dan
Giosu, Dorin Spineanu, cu o parte din ei împrietenindu-mă apoi. Mi-i amintesc,
tot de atunci, pe Lucian Vasiliu, mai blând şi mai moderat în criticile aduse,
pe Constantin Iftime, cu care mă ştiam de la liceu.
Şi aşa speranţa pentru un Pogor viitor şi
victorios a murit în acea duminică. De scris, am continuat să scriu. Dar nu mai
citeam în public, nu mai aveam chef să încerc pe la redacţii literare. Mi se
pusese deodată în faţă un zid. Au trecut anii, am devenit medic veterinar şi
prin anii ’92, participând la un concurs de poezie la Botoşani, am luat premiul
II. Asta a însemnat ca o recunoaştere pentru mine, o înviere, fapt ce m-a adus
din nou în faţa paginii albe încercând să o domesticesc cu gândurile mele, m-a
făcut să citesc mult, să scriu, să arunc şi iar să scriu. Dar mai ales să
citesc. Multă proză şi poezie de calitate. Prin 1996 întâmplarea a făcut
(iarăşi întâmplarea, destinul, nu opţiunea !) să-l întâlnesc pe poetul
Constantin Bojescu. A fost momentul de cotitură, în devenirea mea ca poet, ca
scriitor. El m-a împins să fac pasul cel mare. Făcea parte din grupul acela
boem de pe vremea liceului, care-l avea în frunte pe regretatul Lucian Valea.
Prin el am ajuns, dar abia după vreo trei ani, ce să fac ? aşa sunt eu, un
timid incurabil ! dar împins la greu din spate – de parcă cineva m-ar fi
împuşcat dacă aş fi făcut pasul în faţă – la Gellu Dorian care mi-a citit
textele şi m-a publicat în Hyperion. Asta se întâmpla în 1999. Asta a fost
debutul meu absolut. Restul e cee ce se ştie.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
3. A urmat adunarea şi selecţia textelor, lucrul
la altele noi, modificări, tăieri, ştersături, adăugiri la altele vechi, oricum
un travaliu de vreo trei ani şi în 2002 – prin august-septembrie – editura AXA
mi-a publicat prima carte – STRIGĂTUL SFEREI, care de altfel s-a bucurat de o
primire frumoasă şi de atenţie din partea juriilor de concursuri şi festivaluri
literare. Cartea a primit trei premii de debut şi o nominalizare la Premiul
Opera Prima – Botoşani, 2003. Deci, asta e ! Având în vedere că debutasem sonor
în clasa a doua şi apoi într-o carte în 2002, adunând aşa, nu e chiar mult. În
fond, ce-s treizecişişase de ani ? Când Pământul se învârte de o veşnicie în
jurul Soarelui ?
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Cred că sunt mai multe (personalităţi !). Mi-a
plăcut de la început Sadoveanu (îl descopeream în clasele V-VIII, alături de
şturlubaticele povestiri ale lui Creangă). Şi m-am minunat foarte mult în faţa
unui articol din România literară a acelor ani în care – cred că era un eseu,
nu mai ştiu autorul – se făcea o asemănare, o paralelă între Baltagul şi mitul
lui Osiris. Astfel, ca Isis, plecată să afle rămăşiţele pământeşti ale lui
osiris, aşa plecase şi Vitoria Lipan pe urmele soţului ei, urmând o călătorie
iniţiatică. Sigur asemănarea mergea doar până la un punct şi dintr-o altă
perspectivă, dar am amintit-o doar pentru a arăta că Sadoveanu putea păşi în
universalitate, cu fruntea sus, fie chiar şi numai pentru Baltagul. Apoi
Eliade. Pe Mircea Eliade l-am descoperit prin 1982 – nu ştiu dacă târziu sau
devreme – oricum reîncepuse reeditarea şi recunoaşterea sa. Scrisesem o
povestire – care a apărut şi în Hyperion – Cântecul de piatră scumpă al
şerpilor – pe care un coleg de facultate, Nelu Buznea, de la Piatra Nemţ, mi-a
lăudat-o, spunându-mi că mă trag din Eliade. Am negat orice asemănare, dar mai
ales am recunoscut – eu, copil prost şi de la ţară – că nu ştiu cine este tipul
şi, drept urmare, prietenul meu mi-a adus cărţi ale maestrului (La Ţigănci,
Şarpele etc.)
Despre cine, despre ce să mai amintesc ? Despre
Blaga, Bacovia, Stănescu, despre Ioan Alexandru, pe care l-am văzut într-o
prelegere fulminantă, monumentală, la Pogor ? Despre D. R. Popescu ori Breban,
despre Ana Blandiana care era interzisă ? … Şi atâţia alţii … Şi nu numai de la noi. În acei ani de studenţie
se vorbea frumos şi la nesfârşit pe la terase şi pe la câte-o bere de Garcia
Marquez, Vargas Lossa, de Umberto Eco sau Céline. A fost vremea când, nu
ştiu prin ce minune, s-a editat ULISE a lui James Joyce, iar prin revista
Secolul 20, apăreau fragmente din Ezra Pound. Cred că dacă aş continua aş umple
câteva pagini şi lumea s-ar plictisi. Aşa că mă opresc aici.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea
liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii,
care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi
putere?
5. Raportul
dintre cine şi cine ? Alerg cu prietenii mei scriitorii – şi tu ştii asta, doar
faci parte dintre ei – la diversele manifestări literare şi constat că ele sunt
de folos. De cele mai multe ori. De aici concluzia că scriitorul chiar are un
rost al său. Că poate fi privit ca un deschizător de drumuri, ca un educator de
conştiinţe şi, de ce nu, ca un propăvăduitor al unor noi ideologii. Nu ştiu
dacă aceste lucruri convin tuturor. De fapt, ştiu că nu sunt acceptate de toţi.
Totuşi, dacă dintr-o sută de cititori (auditori) ai reuşit să atragi treizeci,
nu cincizeci plus unul, ca în politică, atunci e o mare realizare. Cât despre
partea a doua a chestiunii, aici lucrurile lasă de dorit. Scriitorul ar trebui
să fie privit şi adulat, cultivat de cei din sfera puterii. Ar trebui să fie
stindardul pentru mulţi dintre ei. Să amintim că scriitorul este făuritorul de
limbă şi datorită lui un politician învaţă arta discursului (demagogic, de cele
mai multe ori, deşi nu e de dorit aceasta) şi ştiinţa elocinţei. Măcar pentru
că învaţă să rosteasca vorbe frumoase, un politician ar trebui să fie supusul
umil, câine credincios al scriitorului şi să-I asculte sfaturile. Dar în
societatea noastră lucrurile stau altfel. Şi din acest punct de vedere am dori
o schimbare.. Prin anii ’90 exista o
societate civilă doldora de somităţi: scriitori, doctori, ingineri, profesori,
etc., intelectuali, ce mai ? dar care astăzi nu se mai vede. De ce ? Ce s-a
întâmplat ? Şi-a rezolvat misiunea şi s-a autodizolvat.
Se pare că scriitorul care se respectă trebuie să
fie farul propriei sale conştiinţe şi să navigheze singur. Şi cine e dispus
şi-i place ce a rostit poetul să-l urmeze. O ! unde eşti tu Agora şi tu Socrate
?
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această
perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Literatura română din totdeuna şi nu doar cea
din mileniul trei este o literatură ca oricare alta. Nici mai bună, nici mai
rea. Avem destule vârfuri şi în poezie şi în proză şi în dramaturgie, care stau
la aceeaşi masă a marilor nume ale literaturilor lumii. Nu, ale literaturii
lumii. Poate că limba noastră atât de dragă nouă dar de o atât de o mică
întindere ne face să fim mai puţin cunoscuţi pe mapamond. Dar privind la
tinerii scriitori de astăzi, care nu aşteaptă ajutor de la nimeni, care traduc
ultimile noutăţi şi se se traduc singuri prin forţe proprii în cele
străinătăţuri, bătând insistent şi sonor (cu operele lor de valoare) pe la
porţile diverselor academii, nouă lipsindu-ne îndrăzneala, tupeul nu valoarea,
am încrederea că suntem pe o linie ascendentă, că suntem o literatură demnă de
luat în seamă, o literatură universală.
Şi cine să te ajute să devii universal dacă nu
singur. Ştii vorba aia: ,,ajută-te ca să te ajut !”
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau
este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în
prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Dacă ţi-aş spune că există un anume timp pentru
creaţie, m-ai crede ? Ei bine, el există ! Aşa cum există un timp pentru
dragoste, un timp al comunicării, un timp al odihnei. Numai că vine când vrea
el. Vine, te adulmecă, te înconjoară precum un tigru prada şi …dacă nu eşti pe
fază …paf ! a plecat ! Cel puţin în cazul meu aşa e ! Ei, şi aici nu este vorba
oare iarăşi despre opţiune şi destin ? ! Să mărturisesc că scriu când vreau eu
? Nu, aş rosti un neadevăr. Scriu atunci când muza (destinul, nu-i aşa ?)
coboară asupra mea. În rest, sunt şi eu ca toţi oamenii: dorm, mă trezesc,
mănânc, comunic, mă-mbăt, da mă-mbăt, fac dragoste, adorm, apoi o iau de la
capăt. Cât despre viitoarea mea carte … se scrie. Singură. Recent am scris o
microantologie de poezie ,,ZARUL ROTUND”, la editura Conta din Piatra Neamţ, în
colecţia ,,Buzunarul cu poezii”, ediţie îngrijită de poetul Adrian Alui
Gheorghe. Eram dator cu această carte colegilor mei de facultate (v-am spus că
sunt medic veterinar !) care nu aveau nici o carte de la mine şi cărora le-o
promisesem pentru revederea de 28 de ani din acest an. Aşa că a trebuit să mă
ţin de cuvânt. Iată opţiunea !
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea
un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii
mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
un clopot diurn îmi grăbeste
pasii
! cît de putină e clipa
zilnic prin orasul acesta elastic
sparg lacăte la porti inedite
zilnic pe drumul meu niciodată
pe cărarea altuia
pot să văd fericit
bobul de rouă
în genunchi în fata Sa
ca la picioarele lui Iisus
las să mă pătrundă briliantul
efemer
să-mi curgă prin vene, negrăbit
aducînd soarele să mă inunde
fii si tu la fel
? nu îndrăznesti
? ti-e teamă de ce ai putea găsi
acolo...
un clopot nocturn sunînd prelung, generos
cheamă clipa să o dilate
iar eu mă bucur
mă bucur ca un copil că există
bobul de rouă
! cît de plină e clipa
timpul tău pentru a fi
oază
timpul tău pentru a fi nu pentru
a face
cînd îsi aprinde tămîia aroma
cînd simti
că reusesti
să-ti opresti
maratonul pe care-l parcurgi
cu o viteză
mai mare decît a haosului
cînd pătrunzi în adîncă apă
să te speli de istorii pătate
nu pentru a înota
cînd cocosii deschid ochii
zorilor
proaspăt evadati de pe plaja
cosmarurilor si tu
îti sorbi cafeaua de dimineată
cînd
atunci e important
nu să zbori
ci pur si simplu să tai
cu pasii tăi
singur pe cîmpul verde si ud
alei
Noiembrie,
2015, Botoşani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu