Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Daniel Corbu - Ferestrele oarbe
















Lectura operei lui Daniel Corbu dă sentimentul tulburător al întâlnirii cu un mare Poet.

Teodor PARAPIRU

Daniel Corbu se mai distinge însă prin ceva de mulţi dintre congenerii lui, şi anume prin umor. Un umor de înaltă calitate, care nu poate fi transmis prin procură, unul imanent propriei scriituri şi imposibil de separat de marca ei stilistică. Magistrul Ursachi, într-un comentariu la jurnalul lui De Chirico, includea umorul de acest tip în categoria „umorului absolut”.
Sigur, nu ne putem lăsa atît de uşor înşelaţi; umorul de-a dreptul majestuos şi feeric al acestui moldovean autentic e consubstanţial cu tragismul veritabil şi abia reprimat pe care creaţia lui îl expiră parcă prin toţi porii. Pentru că Daniel Corbu este înainte de orice un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public. Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet.
   Ion MIRCEA

Dincolo de limbaje şi metalimbaje, de experienţe şi tehnici simandicoase ale avangardei postmoderniste, Daniel Corbu reînnoadă calm, olimpianic, firul ales al Poeziei Adevărate... Născut iar nu făcut, în destinul tragic al fiinţei, poetul abordează marile teme existenţiale cu originalitate şi cu un profund, asumat, echilibru fecund între etic şi estetic.
Unul dintre marii noştri poeţi de astăzi este, fără nicio îndoială, Daniel Corbu.

Petruţ PÂRVESCU




 Cinci poeme de Daniel CORBU
Într-o Europă bătrînă și tristă

Prin urmare
știam că nu sunt decît o mică înflorire a
Nimicului o efemeră protuberanță
                                                          a golului
un fel de zi mai lungă decît veacul
dintr-un eon agitat ca o încălecare
de timpi.
M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă
fardată ca o actriță la ultimul ei bal.
M-am născut tîrziu
hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor
în aerul sacerdotal al dimineților mele.
Era tîrziu.
Cu o piatră ca privirea tăioasă a morții
Cain îl omorîse deja pe Abel
Corabia lui Noe își aflase sfîrșitul
pe muntele Ararat
cu mare zgomot Sodoma și Gomora
                                                    se prăbușiseră
și implozia florii păcatelor încă mai persista
pe coridoarele lumii.
Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt
și-l împărțise în patru zări prin cele
                                                        o mie de vînturi.
Don Quijote învinsese morile de vînt
ale Europei
iar Hamlet își dădea obștescul sfîrșit
anunțînd doritorii de breaking news
că mereu e ceva putred în Danemarca.
Imnele vedice - dulci jelanii ale ființei încurajatoare
de iluzii - erau cărate cu rikșa
la curțile traducătorilor din München șiManchester.
Cu o fără de armă biruință
Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei.
În sfîrșit, Robinson Crusoe părăsise
                                                      sălbatica insulă
grecii probau oboseala zeilor
Raskolnikov abia-și ascunsese toporul pătat de
                                                       sîngele crimei
undeva în Kilimanjaro
pușca lui Hemingwai își cheltuiseultimul glonț
iar după un veac de singurătate
prietenul Marquez își rostea declarația de adio.
M-am născut într-o Europă bătrînă și tristă.
                                            Era tîrziu.
În zadar căutam să dau zadarului un sens.
Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare.
În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni. 

FERESTRELE  OARBE

Oricînd un vers amar va-ntîrzia în mine.
Trec orb și surd prin
toamna cu fantomatice suspine
pe-aceleași străzi călcate de sclavi
                                           și de-mpărați.
Mulți zice-vor:
Uite-l pe Daniel Corbu
poetul blestemat ce scrie despre ființă
univers despre necunoscute glorii și istorii
                                                ale sinelui
despre agonii    cetăți obosite și alte aiureli
metafizice și este dușmanul de moarte
al poeziei roz!
Iată-l pe cel jefuit de îngeri și nopți
pe cel ce poartă în vers holograma ruinii !
Se spune c-ar admira potopiții de haruri
 hohotul cruciadei divine
că ar purta în fiecare rană un sacerdot
al sardanapalnicei vorbiri.
           Dar eu sunt trecătorul posac
pe-aceleași străzi printre aceleași zădărnicii
sunt cel ce șterge cu grijă
ferestrele oarbe ale desăvîrșirii.
ORICÎND UN VERS AMAR VA-NTÎRZIA ÎN MINE.


ȘAMANUL


                               ,, Această lume fără slavă
                                 Ce se opune marelui Nimic”
                                                  Faust al lui Goethe


De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul
dar de fiecare dată uită
că în el se ascunde și moartea.
Despre mine ce vă pot spune
cînd deja ați aflat că sunt
martorul orb
preamărind labirinticul drum
                                               al eșecului
SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET
TOATE NOPȚILE ALBE
ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN
GRĂDINILE SPAIMEI.
Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă
zilnic mîngîi un trecut dolofan
supraponderal și apatic
și ca nimeni altul recunosc
degringolada și treptele răbdării
clipele amorțite-n regret
aerul tremurat din mijlocul rugăciunii.
TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL
DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ
CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA.
Sunt cel care-așează tablouri senine
                                    prin grădinile spaimei.
Sfinx mișcător pe aleile veacului
tot mai aplecat trec pe străzi
precum bătrînii călugări tăbârcind urna păcatului.
Nu știu de ce fanaticii ascezei
mă pomenesc cu drag.

ÎNGERUL OBOSELII

E cenușiul existenței, Max!
Sau poate un gol care se-ntinde
ca o pecingine mută
de-aici pînă-n țara de nimeni
 știută.
E îngerul oboselii sau poate
plictisul depus ca rugina  pe scuturi
ca uitarea pe margini de gînd.

E cenușiul existenței, Max!
În cele din urmă n-ai încotro:
Cobori. Urci. Iar cobori. Lași în urmă
o mare de zgură.

E cenușiul existenței, Max!
Șoarecii timpului rod fără-ncetare.
Libertatea de-afară e plină de ziduri.
Spre seară
prin sufletul măreț
auzi cum șuieră a pagubă pustiul.

PRIN  URECHILE  ACULUI  DUIOS  

CĂMILA  TRECEA

Doamne, nu tulbura apa fîntînii
în care m-am oglindit ani la rînd !
Pentru că nici acoladele nici stressul nimicului
din tirbușoanele nopții
nici luna uitată pînă tîrziu
                                         în pahar
nici vreo gloriolă amanetînd metropolele lumii
(pe lîngă care minunea de la Cana Galileii
                                                pare un scîncet)
n-o tulbură.
                       E ora astrală în care
vin semne din capitala unui blestem.
Se poate prinde-un atom dintr-o clipă
de geniu  o strigare de gînd ieșit din
canonicul rînd.
Printre ne-nțelese euhrastii văd îngerul
și aspectul copulativ al verbului
                                             a fi ființă.
 Cui îi pasă că zac în zădărnicii
ca o icoană uitată prin ierburi.
În fiecare noapte
visez niște caravane-n deșert.
Nu vreau să uimesc.
Acesta e chiar
SFÎRȘITUL.




                                                                                                                                            Iaşi, ian., 2016