Dan Movileanu

„Scriitorul este copilul răsfățat al destinului, dar și cel mai nefericit! Încearcă să descifreze tainele lumii, să dezvrăjească lumea, dar de fapt mai mult îi încurcă traseele prestabilite. Este un Sisif, un Don Quijote cu aripile lui Icar, bântuit de etern-hamletiana "a fi sau a nu fi" la care zilnic trebuie să răspundă, trăindu-și intens sejurul său lumesc între gloria de-o zi și neîmplinirea de-o viață, hrănindu-se cu iluzia că fiecare text de-al său e o cărămidă la temelia lumii.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Răspunsul la această întrebare ar putea fi subiectul unei lucrări de doctorat în filosofie. Ca și vechii greci, cred în destin, opțiunea are un rol secundar, chiar nesemnificativ. Dumnezeu și genitorii au "colaborat" cumva și au așezat "ceva" în plus în structura cromozomială, în codul genetic. Atâta vreme cât nu alegi să te naști, nu cred că trebuie să facem mare caz de "liberul arbitru"(o găselniță medievală), un rezultat al educației, pe care, oricum, mulți dintre noi dovedesc că nu-l au! Te iluzionezi că-ți controlezi viața, dar de fapt doar tragi concluzii că ți-ai găsit sau ți-ai greșit drumul, mult prea târziu ca să mai poți îndrepta ceva! Ajunși la senectute, constatăm că am trăit degeaba, că n-am făcut mai nimic spre a ne găsi liniștea, de mântuire nici nu poate fi vorba!

Cred în minunea celor șase zile inițiale, în Cartea cu vise pe care o are pe masa lui de lucru și pe care o răsfoiește curios, vesel, plictisit pagină cu pagină. Încă de la naștere ard ca o lumânare pe altarul vieții, întru gloria celui care neauzit, nevăzut sau mereu prezent mă ocrotește sau mă corijează, dirigându-mă prin intersecțiile istoriei. Prea multe "întâmplări" inexplicabile altfel pentru mințile arhipline de nuanțele primitive ale unui etos mereu ezoteric, mi-au pigmentat și fragmentat drumul vieții până astăzi, ca să cred că ar fi putut  fi opțiunile mele. Viața mea a stat și stă încă sub semnele diacritice ale destinului. Faptul că exist "eu", că respir, lucrez pământul, citesc și mai și scriu câte ceva, reprezintă miraculoasa mea viață așa cum mi-a fost dată și o singură dată. Fiecare dintre noi se naște cu ceva specific, pe care-l numim "talent", fiindcă fiecare om are un "talent" pentru "ceva" care educat, cizelat, apoi folosit dă roadele așteptate! Toți însă avem același destin tragic : trăim prea puțin, prea repede și murim prea devreme și repede!

Scriitorul este copilul răsfățat al destinului, dar și cel mai nefericit! Încearcă să descifreze tainele lumii, să dezvrăjească lumea, dar de fapt mai mult îi încurcă traseele prestabilite. Este un Sisif, un Don Quijote cu aripile lui Icar, bântuit de etern-hamletiana "a fi sau a nu fi" la care zilnic trebuie să răspundă, trăindu-și intens sejurul său lumesc între gloria de-o zi și neîmplinirea de-o viață, hrănindu-se cu iluzia că fiecare text de-al său e o cărămidă la temelia lumii.

Scriitorul este și el om, ca toți ceilalți, face și el ce fac ceilalți (serviciu, o casă, un copil, un pom) dar și ceva în plus : citește și scrie. Poate pleca liniștit (nu fericit) dincolo, nu știm unde. Oricum, cei ce vin din urmă vor arunca un văl de tăcere peste zbuciumările lui, în condițiile în care, azi doar 8 – 10 % dintre tineri mai și citesc! Unii scriu cărți geniale și umplu istoriile literaturii (unde și rămân închiși pentru eternitate), alții, ca mine, au doar meritul că scriu, vorba lui Alex Ștefănescu.

Petre Țuțea spunea că cimitirele sunt pline de mormintele unor necunoscuți geniali, așa că trăiesc și mă iluzionez.

Până atunci însă, am marea plăcere de a citi ce scriu și publică ceilalți, mai siguri pe scrisul lor, membri USR, premiați, adulați, etc. Destinul meu se rotunjește cu fiecare carte citită, cele scrise mai pot aștepta în sertare, va veni poate și timpul când destinul o să bată cu pumnul în ușa ... mea!

Cine știe?

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Pe cine mai interesează, azi, istoria literaturii române, în afara criticilor literari, a celor care-și pregătesc doctoratele și a câtorva pasionați, cu privire la momentul debutului unuia sau altuia dintre scriitori?

Mulți profesori de literatură, școliți după 1989, ca să numai vorbim de elevi sau studenți, nu știu când, nici în ce împrejurare au debutat Ion Barbu, Tudor Arghezi! Aceeași profesori predau literatură română contemporană și n-au citit operele importante ale lui Marin Preda, Mircea Eliade, Emil Cioran, de alți scriitori români contemporani nici n-au auzit (Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Cristian Simionescu, etc!). Și vorbesc în cunoștință de cauză, sunt încă profesor de liceu! În fine!

Trăim încă sub imperiul psihologiei rurale ancestrale, din timpuri imemoriale când a scrie literatură era un prilej de glumă homerică și de ironii grosiere. Când părinții mei, Dumnezeu să-i odihnească, au aflat că scriu "poiezii", m-au declarat oia neagră a familiei și mă priveau cu milă, prevăzându-mi un sfârșit lamentabil fie de foame, fie într-un ospiciu! De altfel, toată mahalaua mea rurală, populată cu chiaburo-comuniști, era convinsă că o să se aleagă praful de viața mea! Tata mă sfătuia aproape rugător să învăț să lucrez pământul sau să învăț o meserie, în loc să ard gazul lampant citind și să-mi "stric" ochii și creierul! Mulți prieteni din copilărie mă apelau în derâdere, cu, "ce mai faci băi, poiete!?" sau cu "scârța-scârța pe hârtie, muritor de foame!" E drept, o lungă perioadă din viața mea le-am dat apă la moară tuturor! De aceea, poate, am semnat textele cu pseudonime, pe unele nici nu mi le mai amintesc.

Debutul meu? Poate la gazeta de perete a pionierului fruntaș din școala generală Movilița, Raionul Panciu, Regiunea Galați, poate la "Poșta redacției" Ziarului "Milcovul"- Focșani, păstorit pe atunci de Florin Muscalu, Traian Olteanu și Ion Panait, poate într-o antologie liceală, după ce am câștigat un concurs de poezie între liceele vrâncene, spre surprinderea colegilor mei care habar nu aveau cu ce-mi ocup timpul liber, poate la "Poșta redacției" revistei "Astra" din Brașov, redactor V. Copilu-Cheatra?

Cu certitudine pot spune că am debutat "cu acte în regulă" în revista "Convorbiri literare" – Iași, sub girul marelui poet Ioanid Romanescu (Valentin Tudose). Debutul meu n-a trecut neobservat nici de ieșeni, nici de cei din capitală. Dar, din clipa în care am fost "lăudat" într-o notiță din "Săptămâna" lui Eugen Barbu și C.V Tudor, destinul meu poetic a luat o întorsătură nefastă. Printre optzeciști se vehicula ideea că doar scriitorii fără talent sunt lăudați de cei doi securiști naționali, aflați într-o eternă dispută cu "Europa liberă" și cu Monica Lovinescu și Virgil Iernuca! Ocolit cumva de ieșenii printre care-mi trăiam veacul, intrat într-o recluziune materială și fizică-psihică, am ieșit din vizorul ...consacrării!

Primele încercări literare?

Dumnezeu mi-a dat puținul talent literar, dar nu mi-a turnat în rezervorul stiloului și ambiția de a deveni scriitor. Fiind obligat să mă mut dintr-un oraș în altul, de-a lungul și de-a latul vieții, am pierdut sau aruncat la tomberon multe hârtii considerate nefolositoare. Din 1978, când mi-a fost respins, apoi pierdut, manuscrisul volumului de debut (depus la Editura Junimea, Iași, director Virgil Cuțitaru), am renunțat la ideea de a mai publica chiar și în periodice. Am reușit totuși să recuperez câteva încercări literare din adolescență, adică un caiet intitulat prețios "Poesii", cu versuri naive, cu care participam la concursurile "Tinere condeie", pierzând glorios premiul I, care-ți asigura o tabără de vară, în favoarea unei colege mai talentate, Maria Blaj (azi boschetară, vizitatoare a spitalelor de psihiatrie) un microroman "Eu, calul și doamna M."(de vreo 90 de pagini dactilo), o nuvelă "Levithația", cu care am luat un premiu la concursul de proză "M. Sadoveanu" – Piatra Neamț și câteva zeci de poezii dintr-un "Jurnal din Zooland", toate "inspirate" din lumea uriașă a copilăriei mele rurale, lume care-și trăia intes clipa între pădurile Bârnova, Șoimu, Cireșul, Plopul de pe Valea Caregnei, iazul lui Moș Gaburici, Râpa lui Prescornițoiu, Râpa lui Jan Hărăbor, Râpa Fetelor, Imașul Chiscoci (unde-și avea stâna Ion Damian), Drumul Adânc, via și căsoaia din Arițica și apa firavă a Zăbrăuțului, dincolo de care începeau nesfârșitele vii ale Panciului.

Acolo am învățat alfabetul naturii fastuoase, natură peste care a trecut, prin '63-'64, "Ilenuța tractorista" cu șenilele kirovului său răpindu-i misterul divin și aducându-ne pe toți la...disperare.

Și azi, când îmi revin în memorie episoadele fericite ale copilăriei mele, mai ales acele "călăriri în zori" cu calul nostru Cezar (alugat de tata să nu fie rechiziționat de comuniști și trimis la fabrica de salam), aud zgomotele lugubre ale tractoarelor și corul heirupiștilor convertiți din pasiune la comunism. Nimic nu a rămas nealterat de ideologia distrugătoare de valori perene, de tradiții și obiceiuri strămoșești! Nici azi nu e altfel, copiii și nepoții securo-comuniștilor au împărțit proprietățile țărănești după bunul lor plac și s-au instalat temeinic în fruntea bucatelor, ne fură din buzunare fără să clipească și spoliază tot ce e tradiție. Cândva se făceau hore și nunți în piața satului (un fel de Agora) aveam o famfară, grupuri de dansuri populare, acum avem un grup de majorete pregătit de referentul Căminului Cultural, adică de soția primarului, biblioteca e permanent închisă, etc...!

Nici azi, scriitorul, poetul nu e "profet" în satul lui. Este privit tot ca un paria, unul cu păr pe limbă, un Gică-contra sau un "incorect politic", de evitat sau de prins într-o pânză a defăimării publice! Cine să mai citească în aceste condiții, când de la vlădică până la opincă, de la primar până la ultimul parvenit – consilier comunal fără prea multă școală – toți sunt preocupați doar să fure și să se îmbogățească?!? Lectura a devenit o corvoadă, intelectualii (medici, profesori, scriitori, etc.) au salarii de subzistență, ce modele de urmat mai au tinerii de azi? Și ne mai mirăm că avem în jur de 500.000 de analfabeți și semianalfabeți?

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. După părerea mea, de "destinul" unui scriitor se "ocupă" niște îngeri păzitori și niște oameni cu care rezonează, socializează, are afinități estetico-etice, ceea ce nu știau sau nu bănuiau presocraticii. Îngerii mei păzitori s-au dovedit niște boemi, cheflii, somnambuli, afemeiați. În loc să mă sprijine, să mă sfătuiască, îmi puneau tot felul de piedici sociale. Pe mulți dintre ei i-am concediat sau i-am trimis la verificări tehnice anuale, cu aripile zdrențuite, cu capetele sparte sau cu ochii umflați. Nici cu oamenii n-a fost altfel, cu câteva excepții. Până la debutul meu poetic din "Convorbiri literare", am trecut prin furcile caudine ale cenaclului "Junimea", din Iași, condus de criticul Daniel Dimitriu, dar și prin "laboratoarele" lui Ioanid Romanescu și Al. Dobrescu. După debut, am luat câteva premii literare și se părea că voi avea și eu, ca orice biped poetic, secundele mele de glorie. Dar, în anul de grație 1978, destinul mi-a rezervat evenimente personale care mi-au întors viața pe toate părțile. Probabil că am supărat cu ceva pe vreuna din Moire!!! Am depus un manuscris la Concursul de debut al Editurii "Junimea", din Iași, după obiceiul timpului, fiind "respins" de un juriu condus de d-l academician Constantin Ciopraga. Nici azi nu știu dacă manuscrisul a ajuns sau nu pe masa juriului! Fiindcă, imediat după concurs, l-am interpelat pe redactorul-șef al Editurii, Virgil Cuțitaru, și în urma unei discuții "amicale", martor fiind poetul și pictorul Vasilian Doboș, Cuțitaru mi-a spus că voi publica la editura lui când și-o vedea el ceafa fără oglindă, chiar amenințându-mă cu vastele cunoștințe într-ale karatelor ale fiului său! Am intrat apoi într-o recluziune fizică, materială și morală, din care nu mi-am revenit decât mulți ani mai târziu, mult prea târziu. Am părăsit Iașiul și m-am rătăcit printre meandrele destinului, ulterior îndepărtându-mă de lumea literară.

Abia în 1999 am reușit să public prima carte la aceeași Editură "Junimea", Iași,  condusă de criticul Constantin Dram, respectiv "O alergare mai lungă decât moartea", semnalată vag în câteva reviste literare. De curând, am publicat cea de-a doua carte de poezii, respectiv "Alfabetul disperării" (Editura Ateneul Scriitorilor – Bacău), prefațată de talentatul critic literar Marius Manta. Alte zece-douăsprezece volume se pritocesc de ani buni prin sertare. Nu mă grăbesc să intru în mormântul numit "Istoria literaturii", nici în "purgatoriul" numit USR. Nu-ți poți decide devenirea, orice ar crede romanticii. Azi, orice grafoman poate publica fără opreliști orice aberație, dacă are un sponsor generos, eventual cu "bani europeni", dar nu dispune de o autocenzură tot mai necesară!

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Biografia mea e una normală, nu am povești care să provoace furtuni în paharul cu apă chioară al acestei lumi atomizate, debusolate, în cădere liberă spre un primitivism moral. În destinul meu nu a fost prevăzut nici un episod șocant care să mă propulseze în rândul avangardiștilor de profesie. Am trăit, și trăiesc încă, zic eu, normal într-o lume anormală, suportând cu stoicism toate evenimentele dramatice rezervate de destin care mi-au colorat viața în rogvaiv.

Am navigat prin apele întunecate ale diverselor medii sociale și am cunoscut oameni dubioși, marginali, boemi ratați în boemia lor nefructuoasă, turnători, ipocriți, ticăloși, cu idealuri mărețe și țeluri de azi pe mâine, pupincuriști, dar și oameni de o calitate umană frizând genialitatea.

Am fost lovit în aripi de tot felul de nefericiri mărunte, cotidiene și de oameni cu pete negre pe suflete. Am hălăduit aproape prin toate colțurile țării și am practicat tot felul de meserii, până la terminarea studiilor universitare, și după, dar n-am prins rădăcini nicăieri, fiindcă nicăieri pământul nu este mai dulce ca lutul natal, cel al Moviliței mele vrâncene, unde m-am întors de vreo 20 de ani.

Am cunoscut încă din copilărie avatarurile morții și am simțit privirile celor apropiați urmărindu-mi cu simpatie "ascensiunea" sau dorindu-mi "decăderea", reușind până astăzi să-i dezamăgesc pe toți.

Am avut norocul unor părinți buni, țărani îngăduitori (moartea prematură a mamei mele, Maria, mi-a dereglat cumva existența) și profesori demni, morali, cărora le voi purta recunoștință veșnică.

Am cunoscut multe personalități ale culturii românești, din Iași sau de aiurea, de la, să zicem, George Lesnea (lângă care mi-am băut cafeaua zilnică în celebrul bar "La Varice") până la cei din gruparea optzecistă, grupare din care am făcut și eu parte.

Am avut norocul să respir același aer cu Ioanid Romanescu (poet al uriașilor), Daniel Dimitriu (un mare critic literar, rătăcit pe cărările unei maladii intratabile), Al. Dobrescu, Horia Zilieru, Ștefan Oprea, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Corneliu Sturzu, Radu Negru (mi-a fost și profesor de estetică), Emil Iordache și mulți alții. De la fiecare am învățat câte ceva, ei fiind buni "profesori", le voi purta respectul cuvenit până la capăt...

Din 1986, când am părăsit definitiv Iașul, am cunoscut numeroși scriitori din Dorohoi, Pașcani, Tecuci, Focșani, pe unde m-am mutat, din cinci în cinci ani, cu serviciul (al meu, al soției), cu unii am fost și am rămas prieteni, cu unii am fost și am rămas simple cunoștințe.

Am frecventat cenaclurile literare "Junimea" și "Ion Creangă" din Iași, "Septentrion" din Dorohoi, "Mihail Sadoveanu" din Pașcani, "Salonul Literar" din Focșani, "Calistrat Hogaș" din Tecuci, care au format și formează încă scriitori de valoare.

Destinul meu e al unui singuratic, retras în propria cochilie, pălmuit metafizic, bântuit de spaime fără chip, conștient totuși că "timpul" meu n-a venit și nici nu se pregătește să vină sau n-am auzit eu cum și când mi-a bătut cu pleoapele în ușă! Poate n-am talent literar sau poate n-am talentul de a ști cum să-mi exploatez și să-mi pun în valoare puținul talent literar. Un critic tânăr a scris despre mine, printre altele, că n-am știut la ușa cui să bat. Mi-a repugnat întotdeauna aroganța, teatralitatea (cabotinismul), ambiția deșartă a unora dintre scriitori care se ceartă pentru același trotuar (apud E. Cioran), se calcă pe picioare și pe nervi, atunci când nu se înjură ca la piață prin presa literară. Angoasați de propria lor existență într-un spațiu incert, obsedați de locul pe care-l ocupă în ... istoria literaturii, mulți scriitori vor să fie recunoscuți ca mari valori, ca modele de urmat, într-o țară ca a noastră tot mai pauperă, furată mereu, nici nu-și dau seama, ceea ce ar fi tragic, că modelul de succes nu mai este intelectualul, ci analfabetul miliardar și farfuza siliconată sau politrucul (nu politicianul) hoț cu imunitate națională! Într-o țară ca a noastră de azi, într-o lume debusolată, când 8-10% dintre cetățeni mai citesc anual câte o carte, cum să nu resimți că biografia ta de scriitor se contaminează de întrebarea firească : "pentru cine scrii și publici?"

Din literatură nu se poate trăi, diriguitorii culturii naționale, "aleși" pe criterii politice să păstorească destinele creatorilor, se dau de ceasul morții să își însușească bugetul culturii și nici nu le trece prin cap să susțină aparițiile editoriale ale prozatorilor, poeților, criticilor, etc., despre care s-ar putea vorbi în ... eternitate! Iar dacă susțin financiar pe cineva, o fac desigur pe sprânceană!

Din salariul meu de profesor abia reușesc să supraviețuiesc modest, rar îmi permit să "rup" o sumă orecare, să-mi plătesc editorul, așa că ... ! Și ca mine sunt, probabil, încă vreo 2000-2500 de scriitori, unii destul de valoroși. Ce s-ar mai putea adăuga aici?

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. M-am născut la jumătatea secolului XX, m-am format ca om și "cetățean" într-un sistem politic mincinos, un experiment criminal cu metode naziste, deservit inițial de brute, de frustrați ai societății, apoi de sicofanți cu ceva școală, dar fără conștiință de neam. În numele unei ideologii ratate din start, o șleahtă de nevertebrate a călcat în picioare, la propriu, sufletul unui popor, demnitatea și onoarea, deturnând viețile tuturor, atunci când n-au reușit să le suprime. Până și copii de vârsta mea (6-8 ani) puteau deveni peste noapte "dușmani de clasă" sau "dușmani ai poporului"!

În 1962, când nu împlinisem încă 8 ani, l-am văzut pe tatăl meu cu lacrimi pe obraz, umilit de banda de troglodiți, cozi de topor în haine de piele, cu pistoale la brâu, semnând de "bună voie" o hârtie prin care renunța la "proprietatea sa" în favoarea statului comunist.

Amenințat cu pușcăria (a făcut vreo șase luni) sau chiar cu moartea, i-am citit în priviri frica...de celălalt, necunoscut (unii nu știau românește), străin de țară și de neam. Îmi amintesc groaza întipărită pe chipul mamei, în iarna lui 1962, cu nămeți de peste 2 m,  ascultând încă din zorii zilei pașii celor zece-doisprezece securiști și activiști ai partidului comunist care veneau cu "lămurirea" țăranilor de binefacerile colectivizării și, la primul zgomot, se repezea să încuie ușile, ca să nu fie surprinsă și obligată să semneze acea hârtie a pauperizării, în lipsa tatălui meu fugar prin pădurile din Valea Caregnei. Aceste traume, benigne în comparație cu a copiilor deportați în Bărăgan sau a celor cu tații în pușcăriile comuniste, au lăsat urme adânci în conștiința mea. Lacrimile tatălui meu, frica lui de moarte sau de pușcărie (o amenințare continuă până în 1989), groaza mamei m-au urmărit toată viața. Știam încă de pe atunci de "deportări", de "domiciliu obligatoriu", de "pușcării politice", dar aveam interdicție de la părinți să vorbim despre ele, cum aveam interdicție să mergem la biserică, să colindăm cu "Steaua" de sărbătorile Crăciunului (înlocuit cu ... Moș Gerilă) ca să nu fim acuzați de ...  misticism (și "empiriocriticism") și în cel mai bun caz să fim exmatriculați din școli. Fratele meu mai mare a urmat doar o școală de tractoriști, din cauză de "dosar"! Ne-am sedimentat între "ei" și "noi", cei care eram împotriva lor și-am trăit în frică, în frig, înfometați și amenințați cu ... pușcăria! Gândirea liberă avea domiciliu forțat, sufletele noastre se sufocau între gratiile pieptului, în timp ce "ei" aveau și "iarba fiarelor", cu care au deschis numeroase frunți, inclusiv ale unor scriitori de valoare!

M-am ținut departe de tot ceea ce ar fi putut să murdărească bruma de conștiință țărănească și obrazul înlăcrimat al părinților mei, alături de care am sperat ani mulți că vor veni "americanii" să ne ... salveze!

Deși am absolvit Facultatea de Filozofie, n-am fost membru al P.C.R-ului, poate n-am fost un bun cetățean (o voce în plus în deșert), poate n-am avut conștiință politică, am avut și am încă o doză de antipatie față de propunerile care veneau, și vin încă, din partea unor reprezentanți ai politicului! Cei care au "făcut" și "fac" politică nu sunt "politicieni", ci "politruci", spoliatori ai unor ideologii, unele entuziasmante, frustrați care n-au altă șansă de a deveni vizibili. I-am privit (și-i privesc) pe acei, inclusiv scriitori, care miraculos avansau pe scara socială, cu suspiciunea justificată! Am fost de-a dreptul oripilat, după 1989, când am aflat că mulți scriitori români, unii de real talent și de incontestabilă valoare, au fost colaboratori ai vechii securități române, turnători oribili ai prietenilor, rudelor, colegilor de breaslă, beneficiind astfel de diverse avantaje materiale sau morale!

Lângă unii dintre acești trădători de neam am stat, fără să știu, în diverse cenacluri sau la aceeași masă! Puțini însă descoperiți, mulți rămași sub diverse umbrele literare sau instituționale. În timp ce scriitori la fel de talentați și-au înnecat viața și talentul în alcool sau au luat calea exilului, atunci când n-au sfârșit în pușcării politice, dar nu și-au pătat onoarea de om și demnitatea de român.

N-am avut stofă nici de erou, nici de martir, dar îmi place să cred că m-am păstrat "curat" în memoria părinților mei măcar. Am fost, totuși, un anonim norocos!

Azi, lucrurile s-au schimbat fundamental, poți gândi și vorbi (scrie) liber! Dar cine te mai aude? Scriitorul nu mai este o voce ascultată și auzită în "Agora", mai mult, aproape nimeni nu mai citește (doar vreo 8-10%). Nici măcar scriitorii între ei nu se mai citesc. S-a dus vremea când în tamvaie, autobuze, trenuri vedeai cel puțin 10-15 călători cu o carte în mână, cea mai recentă apariție cu, eventual, diverse trimiteri (șopârle) la adresa regimului politic. Era atunci o solidarizare tacită a marelui public, a cetățeanului înfometat și înfrigurat, cu scriitorul curajos sau în atenția organelor. S-a dus vremea scriitorului ca model național, e vremea celor cu Maybach, Porche, Audi sau a pițipoancelor siliconate, nu a celor cu "Un veac de singurătate" în C.V.

Copiii și nepoții celor care au distrus țara, înainte de 1989, o conduc astăzi spre dezastru, ne tratează cu aceeași aroganță ca pe o turmă de oligofreni, în timp ce ei ne fură viețile și milioanele de euro din buzunare, într-un stat neofanariot!

Scriitorul nu mai poate fi nici măcar profet în satul lui, când de la primarul unei comune uitate de dumnezeu până la cei din Parlament (înțesat de foști securiști, ca și alte instituții ale statului, nu mai spun de ... milionarii nației!) au redevenit stăpâni și nu conducători, interesați mai ales să se îmbogățească, să-și aranjeze pe funcții rudele, amantele, prietenii...etc.

Poporul român e un popor tolerant, dar nu știe că pentru toleranță există case speciale, de aceea se feresc să le ... legifereze! Cum în fiecare localitate, inclusiv în Movilița mea, există un număr apreciabil de asistați social, riști să fii linșat, dacă ieși în agora să-i trezești din somn pe cei din ... cetate, când ei așteaptă mălai, zahăr sau ulei și nu vorbe pe gratis! Îmi asum spusele acestea tragice : am redevenit fricos, înfometat, fără speranță într-un viitor normal, scriitorul din mine e lehămesit, iar cetățeanul e aproape ... în comă!

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. De aici, din bojdeuca mea movilețeană, literatura română "contemporană" (mileniu trei) îmi apare încă tânără, viguroasă, rafinată, expresivă, de nivel european. Avem poeți mari, prozatori mari, eseiști și critici literari de anvergură. Unii sunt mai cunoscuți în străinătate, decât în țară, fiind traduși aproape în toate limbile pământului (poate că și I.C.R-urile fac oarece eforturi!). există opere solide care rezistă timpului și vremurilor, încadrate în curentele literare ale momentului. Unii așteaptă  un alt Eminescu sau un alt Nichita Stănescu, în timp ce alții nu mai obosesc să arunce cu tot ce au la îndemână în mitul Geniului național sau să reducă opera celui de-al doilea la dimensiunea unui buletin de identitate.

Să declari că Eminescu este "idiotul nostru național" (apud Călin Vlasie) sau că opera lui Nichita trebuie arsă în piața publică, frizează paranoia. Nu cred că într-o altă "cultură" europeană cei doi sicofanți ar mai fi ieșit pe stradă cu nonșalanță demențială! La noi se poate spune orice, despre oricine, fără discernământ și fără nici o jenă! Dar, orice s-ar spune, avem scriitori talentați, liberi politic (chiar dacă unii îl admiră încă pe Zambilici sau pe Hăhăilă, pupincurismul e ... perpetuu), sunt inspirați, dornici de afirmare, cunoscători de limbi străine, au toate atuurile pentru elaborarea de capodopere. În țara aceasta, istoric pauperă, există talente literare câte trei-patru pe metru pătrat. Viitorul literaturii române este asigurat. Aș da exemplul unei tinere din Galați care, la doar 13 ani, are în portofoliu șapte sau opt cărți de poezie. Un miracol. Și, probabil, ca acest talent precoce,  mai sunt și altele, pe undeva. S-a interesat vreun critic literar de marcă (N.Manolescu, E.Simion, Gh. Grigurcu, Alex. Ștefănescu, etc.) de acest copil? Nu cred, fiindcă sunt preocupați să se înjure între ei, să se excludă din U.S.R, să facă tot felul de compromisuri neonorante, când este vorba de premii, diplome, medalii, dirijându-le jignitor spre oamenii lor de casă! Să ai onoarea de-a fi contemporan cu Nicolae Breban, Augustin Buzura, Radu Aldulescu, Șerban Foarță, Ion Gheorghe, Ion Mureșan, Emil Brumaru, ca să redau câteva nume de mari scriitori încă în viață, dar să te cramponezi să impui pe lista pentru Premiul Nobel pe un dovedit pornograf și ... securist sau pe un purtător de servietă, înseamnă să frizezi cecitatea canettiană!

Când Hertha Müller a luat Nobelul mai nimeni nu s-a bucurat. Unii ziceau că e româncă, dar parcă nu e, alții ziceau că nu e româncă și totuși e. E drept că și Hertha Müller a închis portița grădinii după ea!

Nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar întâmpal în presa literară românească, dacă totuși "jurații" Nobelului și-ar îndrepta privirile lor mioape, politic corecte, spre un scriitor român! Să vezi atunci solidaritate de breaslă!

Mai ales că, din cei 3-4000 de scriitori, cum zice Alex. Ștefănescu, doar vreo 100 sunt cu adevărat scriitori, ceilalți având doar meritul că scriu. Sau solidaritatea de breaslă nu e pentru ... căței? Să știi că, în țara asta devastată de politruci hoți și ticăloși, există mari scriitori, la o vârstă înaintată, unii supraviețuind din stipendii meschine, alții muncind din greu pentru felia zilnică de pâine, dar să nu-i, măcar, sărbătorești la împlinirea unor ani rotunzi sau să moară mari scriitori și să le expediezi viața și opera într-un ferpar de două-trei fraze (în cel mai bun caz) te faci vinovat de crimă împotriva literaturii române.

Marii noștri critici literari, care altădată dădeau ora exactă în literatura română, și-au publicat Istoriile critice ... ale literaturii române de la origini până la ... dar au lăsat pe dinafară mari prozatori sau mari poeți pe motive colaterale valorii estetice. Ca tot românul, imparțial!

În disputa, neonorantă pentru spiritele lor de avengură, dintre N.Breban și G. Liiceanu + H.R. Patapievici, a intervenit și Alex. Ștefănescu declarându-și admirația față de talentele lor ieșite din comun, gest care-l onorează cu asupra de măsură. Jos pălăria!

Dar același Alex. Ștefănescu îl ridică în slăvi pe ... Poponeț (beizadea bucureșteană) ca pe un mare prozator (a scris un roman despre viața lui ... de noapte), dar n-a scris un rând despre opera lui Liviu Ioan Stoiciu (poet, prozator, dramaturg), important reprezentant al generației '80!

Desigur, nimeni nu-i cere unui critic literar să-i citească pe toți scriitorii (dar Florentin Popescu a reușit această performanță!!!) și să emită judecăți de valoare despre cărțile lor, dar să nu iei în seamă (în bine sau în rău) cele 20-25 de cărți publicate de Liviu Ioan Stoiciu, dacă nu e rea intenție, atunci e orbire critică sau ... interes pecuniar!?

Lipsa de solidaritate între scriitori e una din marile metehne ale literaturii române actuale. La diverse Festivaluri literare, organizate de unii scriitori, nu sunt invitați alții din același oraș, pe motive puerile! E. Cioran avea dreptate că scriitorii se ceartă între ei pentru același trotuar, iar Petre Țuțea l-a completat admirabil când a spus că pământul e plin de mormintele unor genii ne(re)cunoscute! Mai avem încă de meditat la spusele celor doi geniali scriitori români, când ne înrolăm într-o tabără sau alta, într-o "gașcă" sau alta, din războiul dintre generații!

Mai sunt câteva "metehne", unele chiar boli grave, de care suferă literatura română de un sfert de veac. Le-aș enumera doar, fiindcă nu li se poate găsi, deocamdată, leacul! În primul rând, cultura română în general e politizată. Numirea pe funcții culturale de către un partid politic sau altul (a se vedea I.C.R-urile, Centrele culturale, Casele de Cultură, Bibliotecile, etc) oferă accesul neîngrădit la banul public și de aici cheltuirea lui în scopuri personale sau de grup. La nivel local acest lucru este mai mult decât evident. Și asta în condiții în care cultura e permanent subfinanțată. Apoi, putem vorbi de prăbușirea sistemului de difuzare a cărții. Apar cărți ale unor scriitori importanți sau ale unor tineri scriitori, viitori poate mari scriitori, care nu ajung la cititorii chiar din marile orașe, nu mai vorbim de cei din mediul rural.   

Inexistența "agentului literar" de care s-a tot scris în presa literară de prin anii '90-2000, (acum se tace) este o altă meteahnă a literaturii române actuale. "Instituția" aceasta ar rezolva multe din problemele colaterale actului scrierii, atât pentru autorul (poetul, prozatorul, eseistul) român cât și pentru literatura română în general. Cred că toată lumea ar avea de ... câștigat, dar s-ar face și o riguroasă selecție a cărților publicate, iar cititorii s-ar putea reîntoarce la "cea mai de folos zăbavă"! Se scrie mult și se publică și mai mult în literatura română. Unii și-au descoperit această vocație la pensie (reprimată până atunci din alte motive), alții când au ajuns după gratii. Unii spun că e bine, că timpul va rezolva cumva selecția valorică. Post-mortem, poate! Editurile de buzunar, apărute într-un ritm infernal, publică în același ritm cărțile unor grafomani sau ale unor "scriitori" fără discernământ estetic, spre dezastrul literaturii de calitate, dar și spre deliciul unor critici literari improvizați. De cele mai multe ori tirajele sunt confidențiale (costul impus de editură e neatractiv) și, de cele mai multe ori, cărți valoroase sau cel puțin onorabile, distribuite de autor unor apropiați, rămân necunoscute, înmormântate. Nu mai vorbim de eforturile financiare care-l secătuiesc pe autor! E o altă discuție. În fine, în ciuda faptului că se publică enorm, ceea ce nu e chiar rău, cititorii sunt tot mai puțini. Cauzele sunt multiple. Apariția unor surse de informare și de ... pierdere a timpului, Internetul în speță, au îndepărtat cumva cititorii foilor albe cu oi negre! Dacă în lume mai sunt doar 8-10% cititori de ... litere scrise, de carte ca sursă de formare a culturii generale, n-ar trebui să ne mai mire existența unui apreciabil sector de ... analfabeți!

Am participat, în ultima vreme, la câteva sedințe de cenacluri și Festivaluri locale de literatură, dar n-am întâlnit pe acolo nici un cititor. Scriitorii își lansează cărțile între ei, își exhibă umorile, uneori nici nu se citesc între ei, dar se-ntorc fericiți la masa de scris. Am rămas uimit când am aflat că sunt scriitori cunuscuți doar în cartierul în care își duc veacul, cu câte 40, 60 sau chiar 100 de titluri în portofoliu. O fi rău, n-o fi rău? Dar, ca să conchid optimist, cred că viitorul literaturii române este asigurat! Viitor de ... Nobel.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu știu alții cum ... dar eu, copil fiind am descoperit mai întâi dulceața lecturii, deși comiteam de pe atunci "oareșce" textulețe naive, benigne, stupid-imitative.

Am devorat biblioteca învățătorului meu, domnul Trandafir (Odihnească-se în pace!) apoi cea sătească, unde existau pe atunci vreo 10-15.000 de volume. Într-una din cărțile citite, am găsit expresia "cărțile din cărți se scriu", care m-a îndemnat să continui lecturile pentru a descoperi "afinitățile" dintre ele. Lecturile m-au alungat din raiul copilăriei mele miraculoase, într-un alt rai, acela al cărților cu povești uimitoare. Mi-am făcut un program de lectură, program pe care îl respect și azi. Mă trezesc din somn, de peste 50 de ani, la aceeași oră 3⁰⁰a.m și citesc până se face ziuă sau până trebuie să intru în ... iadul zilnic! Am citit multe cărți de amintiri, memorii sau biografii ale scriitorilor! De acolo am aflat, și aflu încă, de ce, cum și când scriu acești oameni binecuvântați de destin, chemați pe lume să ne facă nouă cititorilor, viața mai frumoasă. Când am aflat că G.Simenon a scris un roman în trei zile mi-am spus că e foarte ușor să fii scriitor și am renunțat la ideea de a deveni ... tractorist. Mulți ani mai târziu aveam să regret această meandră a destinului.

Din lecturi am aflat că există câteva zeci de motive pentru a scrie cărți, o englezoaică parcă a și încropit o listă întreagă. Tot din lecturi am aflat că unii scriitori sunt inspirați de cele patru anotimpuri, alții de lumina zilei, alții scriu ușor dimineața, seara sau noaptea, că unii scriu culcați într-un pat confortabil, alții la un pupitru, la un birou, în baruri, pe hârtie igienică sau pe servețele de masă, pe caiete frumos liniate, etc. Am cunoscut câțiva scriitori optzeciști care-și scriau textele pe colțul strungului la care roboteau opt ore pe zi. Unii au un program zilnic de scris, alții sunt inspirați și scriu tot timpul zilei sau nopții, unii își propun să scrie una, două, trei pagini pe zi, alții scriu o carte într-o săptămână sau într-o lună, unii scriu și publică trei-patru cărți pe an, alții scriu și publică o carte în zece ani, etc, etc.

Eu mi-am propus să nu treacă o zi fără să citesc o carte de poezii sau două trei capitole dintr-un roman. În vacanțe citesc până la ... epuizare, dar tot nu-mi ajunge timpul fizic. Scriitorul român nu poate trăi din scris, puțini au acest privilegiu, de a fi adică de "profesie" scriitor. Ca și cei mai mulți dintre ei am și eu meritul că scriu (cum bine zice Alex. Ștefănescu) și scriu de ani buni când îmi vine ... inspirația, când cred că textul s-a "copt" suficient pentru a fi trecut pe hârtie, dar de cele mai multe ori ratez clipa fie din motivul serviciului, necesar supraviețuirii, fie din neliniștea politico-socială! În alte timpuri, revistele literare sau editurile remunerau cumva munca scriitorului, dar nici atunci nu te puteai retrage din "viața publică", să zicem, ca Marquez, între patru pereți și să revii cu ... "Un veac de singurătate". Dar și așa  s-au adunat prin sertare vreo câteva volume de poezii, proze, textulețe "critice"! Cum eu am ratat ieșirea în lumea literară, din motive de ... destin, nu-mi rămâne decât, acum spre senectute, să-mi revizuiesc scrierile, să le periez și să le așez între coperți, pentru o ... posteritate neproductivă. Norocul meu poartă numele unor prieteni care mă tot îndeamnă să fac eforturi financiare, unii mă mai ajută cum pot, și să le scot la lumină! Așa se face că, în anul de grație 2015, mi-au apărut două cărți de poezie, din cele zece câte zac în sertar, respectiv "Alfabetul disperării", Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău și "Mitologica arhitectură a frigului", Editura InfoRap Art, Galați. Am în pregătire "Movilița, mon amour", "Vânătorul de fluturi" și "Suburbiile somnului" care, sper, vor apărea anul viitor sau ..., pentru oblojirea vanității mele provinciale sau spre mândria ... nepoților. Apoi, cine știe, se vor așeza praful și cenușa!

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

7 + UNU. Mitologica arhitectură a frigului

Vopsind pe aer balustrade pentru fluturi

Un pui buimac de mierlă m-a tot ciupit de deget

cu o tenacitate exemplară.

M-am oprit să trag aer,

pe nările-nfundate,

dintr-o rezervă de spital.

Am făcut și respiraţie gură la gură,

să nu-mi înghețe locul de sub limbă.

Am revopsit în alb aceste valuri de pe o balustradă aeriană.

Hamacul curcubeului s-a destrămat în ceață,

puiul buimac s-a reîntors în ou.  

A început o nouă eră glaciară.

Capcane de fluturi pentru deriziuni cotidiene

A doua zi a lumii am rostit cuvântul "pădure"

(desigur, în zoolandeză)

și-n fața mea s-a înălțat chiar o pădure răcoroasă,

imensă, de foioase și conifere.

Am rostit cuvântul "peșteră" și în dreapta mea pământul s-a surpat într-o adâncitură

ca un canion în buestru.

Am rostit cuvântul "intrare" și m-am trezit singur într-o cameră

ca într-un labirint.

Am înaintat pe coridoare întunecate fără teamă,

un ochi de pește mort mă fixa hipnotic de pe un perete plin cu apă,

ca dintr-un acvariu.

Nu mi-am amintit acel cuvânt care m-ar fi eliberat.

Femeia-aţă și peștele-torpilă m-au păzit să nu pot eșua magnific.

Capcane de fluturi pentru deriziuni cotidiene

Apoi s-a făcut liniște

ca într-o sală de așteptare psihotică.

Am început să vorbesc în gând,

dar nimeni nu mă auzea.

Nu puteam intra, nu puteam ieși, nu puteam zbura.

„Totul e posibil!” mi-ai spus,

mi-ai ciocănit fruntea și pieptul scorojit,

mi-ai scris și un bilet, m-ai obligat să îl înghit,

ca nu cumva Clar-văzătorul

să mă depisteze pe partea opusă cu o aripă eretică între dinți. Va veni cineva

să șteargă urmele acestor capcane de fluturi pentru deriziuni cotidiene.

Apoi se vor așeza praful și cenușa.

Viaţa de după zi

Am stat în ploaie în piaţa publică un secol şi mai bine,

eram uzi până la piele,

curgea pe noi o apă neagră, grea, ceva mâlos-vâscos,

ca o imagine neclară a celui ce urma să vină,

probabil omul negru, probabil omul roşu,

cuvintele îngreunate de apă înotau între gurile noastre,

se rostogoleau cu un clipocit ihtiologic în urechile noastre,

cum norii se dezbrăcau de mantiile apoase, ca la o procesiune indecentă,

sfioşi priveam spre podiumul cu premianţi, aveau şi coroniţe de laur,

stăteau şi ei ca nişte statui de nisip sub umbrelele negre şi mari ţinute deferent de mâini albastre,

mâini fără trupuri.

Eram în ur, uruk, tyr sau poate sidon,

legiuni de fluturi cu aripi vegetale,

în ploaie, în piaţa publică.

Eu eram copacul care din orgoliu prenatal înflorit se-mbăţoşa în sine,

ca o cămaşă neagră, eram îngheţat de transpiraţia rece

când cineva trecea, pe lângă, mă consulta cu un stetoscop, îmi scria apoi numele într-un caiet,

eu trebuia să strig „prezent”  cu o voce gâtuită de emoţie,

altcineva îmi spunea că m-a văzut râzând de arătarea neagră de pe podiumul cu premianţi,

mă mângâia apoi discret cu o gheară de vultur pe obraz :

„stai drept, privirea înainte şi strigă ura, ai o misiune nobilă”, îmi striga direct în urechea antifonată.

Cuvintele îngreunate de apă îmi intrau apoi pe sub piele, adevărate tatuaje, ca nişte blitzuri explodau pe neuronii mei de carton presat, pe raniţa mea de soldat al clipei,

lângă mine, un prieten de prin subsoluri, un curier de front,

era şi el poet, îmi citea mereu din cartea lui scrisă într-o limbă obscură,

o limbă pe care noi aproape toţi din piaţa publică o vorbeam în gând,

eram în ur, uruk, tyr sau poate sidon,

iar omul negru ne vorbea, ca din amvon, despre viaţa de după azi.

Tecuci - Moviliţa, decembrie, 2015