Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

miercuri, 16 martie 2016

Raul Constantinescu


















Scriitorul - destin și opțiune sau drumul sinuos și nesfârșit al scrisului

 1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Stimate domnule Petruț Pârvescu, invitația de a răspunde la întrebările Anchetei Dvs. este pentru mine o provocare aidoma întâlnirii cu Sfinxul care-i pune întrebări lui Oedip la porțile Tebei. Voi încerca să răspund, conștient de pericole și capcane ...
Scriitor, destin, opțiune , trei cuvinte „grele” ca sens și importanță în ceea ce este esențial în viața noastră, fiind marcate de tensiunea așteptării unei împliniri prin cuvântul scris într-un text propriu, în care, pe lângă autor, să se regăsească și măria sa, cititorul.
1. A fi scriitor cred că înseamnă mai mult decât a publica niște cărți, a avea în primul rând o conștiință artistică, estetică și etică  clară, temeinică și vie în același timp, conform căreia să trăiești, să simți și să gândești, construindu-te prin cuvântul scris. 2. Cred că nu trebuie confundat scriitorul cu scribul nici cu membrul sindicatului cu numele USR, mulți dintre membri fiind paraleli ...
A fi sau a nu fi scriitor cred că este mai puțin o chestiune exterioară, a insului-vedetă care apare la rampă pentru beneficii, poze și aplauze, cât este una interioară, a conștiinței sale lucide și responsabile, a firului gândirii altruiste și a simțirii sale,  fir pe care îl toarce continuu din fuiorul său ancestral.
Destinul, soarta, ceea ce avem dinainte dat și programat în codul genetic ca moștenire de la multele generații de înaintași se aseamănă cu labirintul în care pătrundem pentru a înfrunta minotaurii din noi, pentru a-i înfrânge și a ne continua drumul în necunoscut spre a ne cunoaște pe noi înșine, urmând  îndemnul oracular de pe frontispiciul templului-oracol al lui Apollo de la Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Astfel, Sfinxul destinului ne pune mereu întrebări, iar noi trebuie să răspundem prin opțiuni, alegeri personale, care ne hotărăsc drumul vieții. Și prin misterioase jocuri ale firelor sau zarurilor vieții, unii oameni aleg sau poate sunt aleși să scrie, să-și scrie viața, așa cum spune Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”, simțind că ar muri dacă nu ar putea scrie.  A scrie nu pentru glorie și oficiale recunoașteri festiviste, nu pentru premii, bani sau medalii, ci a scrie tainic, firesc și tăcut, așa cum înflorește crinul , în miez de noapte nevăzut de nimeni, dar pătrunzând firea și unind cerul cu pământul cu mireasma sa. Emily Dickinson n-a fost cunoscută în timpul vieții, fiindu-i publicate doar șapte poezii din cele peste 1700, dar ce poetă de o deosebită modernitate și forță expresivă autentică s-a dovedit a fi.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
2. Primele încercări literare ca aplecare dăruită asupra filei de hârtie datează din anii liceului, când după zilnice aurorale poetice lecturi din unii clasici, romantici și simboliști, puținii la care aveam acces în anii închistați ai proletcultismului apter și banal, sub impresiile produse de martirii neamului sau de mari conducători reformatori, am scris printre altele, „Mor pentru popor!”,  evocând martiriul lui Horia, oda „Napoleon”, relevând progresul produs de pătrunderea ideilor Revoluției franceze de la 1789 în Europa marasmului feudal, iar inspirat de poezia populară, am scris „Blestem de fată mare”,  citite în cenaclul elevilor din liceu,  toate fiind mai mult intenții, decât împliniri. 
Inițierea în  marea literatură, în marea poezie mi-am continuat-o în timpul studiilor la filologia din Cluj, unde m-am apropiat de grupul poeților  de la revista „Steaua”, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Leonida Neamțu, Victor Felea, revistă în care după verificări „la sânge”, ca într-un adevărat laborator de creație, cu observații, critici fine și profesioniste și sugestii constructive, urmărindu-mi-se atent evoluția, am și debutat în anul 1966. În comparație cu alte reviste din țară, la „Steaua” era atunci o oază de elevat lirism modernist deschis tinerilor și poeziei autentice, o atmosferă degajată antidogmatică, caracterizată prin profesionalism, larghețe spirituală, eleganță intelectuală și, consecvent, impunerea a noului în literatură.  Am fost privit de către grupul de la „Steaua” cu simpatie și înțelegere  și am fost încurajat, ca și alți tineri, urmând ca lupta literară să o duc pe cont propriu, înarmat cu reperele estetice ce se conturau deja în mine. Privind retrospectiv, grupul steliștilor m-a primit cu adevărată  părintească bunăvoință și ospitalitate, precum și cu  înțelepciune generoasă și de excepție. Domnea în birourile redacției revistei „Steaua” o adevărată  Arcadie literară liberă de degradarea realismului socialist. Și acest fapt nu era puțin lucru  pe atunci. Nu am decât amintiri luminoase de la revista „Steaua” și gratitudinea mea o aureolează neîncetat.  În anii 1967-1968  efervescența din care a răsărit revista „Echinox”  a încurajat studenții clujeni Ion Mircea, Dinu Flămând, Adrian Popescu, Petru Poantă, Eugen Uricaru, Horia Bădescu, Franz Hodjak, Gavril Moldovan etc., cărora Ion Pop le era mentor, să scrie elevat pornind de la prerafaeliți și continuând direcția și spiritul Cercului Literar de la Sibiu. Fenomenul mișcării echinoxiste clujene mi-a  luminat sfârșitul studenției cu viziuni novatoare și noi orizonturi creatoare. Lupta literară am continuat-o apoi toată viața și nu a fost ușor.  Am colaborat la revistele:  „Orizont”, „Tribuna”, „Echinox”, „Familia”, „Cadran”, „Luceafărul”,  „Ritmuri” etc.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Drumul până la prima carte în acele triste timpuri ale proletcultului, ale intoleranței „luptei de clasă” și ale cenzurii comuniste rigide,  poate fi prin parafrază numit după O' Neill „lungul drum al zilei către noapte”, deoarece, de multe ori, invocându-se cenzura, nu erai publicat, pentru că altcineva cu „autoritate” trebuia să încaseze suma cuvenită pentru spațiul din revistă sau cel editorial, și ți se răspundea în doi peri, cu „părere de rău” chipurile, că volumul nu a trecut de cenzură sau că nu este loc, deoarece s-a diminuat mult planul editorial etc. Și așa erai amânat cu anii în mod cinic, în speranța uneori fățișă că vei obosi și vei renunța, pierzându-ți încrederea în tine și în scrisul tău. Erau peste tot „cerberii de seviciu” care-și făceau rinocerizant „datoria”. Astfel, după ani de așteptare, o adevărată odisee, am debutat „la grămadă” în volumul colectiv „Alpha '85” apărut la Editura Dacia din Cluj-Napoca în 1985 cu grupajul de poezii „Aleatoriu.”

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Primii care m-au apropiat de mirifica lume a basmelor și literaturii au fost părinții mei, care-mi citeau poveștile copilăriei,  pe care apoi, prinzând gustul lecturii, le-am citit singur.
Nu pot să nu amintesc deschiderea pentru literatura de calitate și talentul pedagogic al profesorilor mei din liceul din Chișineu Criș, dirigintele Mihai Mada, absolvent al filologiei clujene și cernăuțeanul Valentin Văcaru, școlit la București, care ne-au trezit interesul pentru Homer, tragicii greci, Dante, Goethe, Byron, Shelley, Pușkin, Lermontov, Esenin, Gogol, Arghezi, Baudelaire, Rimbaud etc.
Pe lângă literatura populară, clasici și romantici români și universali, în mod deosebit m-au marcat simboliștii români la început și apoi cei francezi. În „Antologia poeziei românești”, vol I-II-III erau unele poezii de Macedonski, Tradem, Petică, I.C. Săvescu, D. Anghel etc.  Elev fiind, citeam Bacovia, Minulescu, Al. T. Stamatiad, apoi Baudelaire, Rimbaud, Verhaeren, Poe, Whitman etc.
Formarea personală am continuat-o la filologia clujeană, frecventând grupul literar din jurul revistei „Steaua”,  după cum am precizat anterior. Apoi am continuat cu lecturi substanțiale din marea lirică română și universală, de la Arghezi, Barbu, Blaga, Poe, Leopardi  până la Rilke, Yates, Ezra Pound etc. M-am aplecat asupra unor cărți fundamentale ca: „Opera deschisă” de Umberto Eco, „Structura liricii moderne” de  Hugo Friedrich,  „Rostirea filosofică românească”  de Constantin Noica etc. M-au încurajat Ștefan Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu, Cezar Ivănescu, Ion
Arieșanu,  Iv Martinovici și alții.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Cred că scriitorul lumii contemporane debusolate și sfâșiate de seismele social-politice, de crizele economice, culturale și ale civilizațiilor în contradicție, după opinia lui Huntington, datorită credințelor religioase diferite, nu poate face abstracție de realitatea tensionată în care trăiește.  Scriitorul trebuie să se afle în miezul fierbinte al lumii sale, nu se poate retrage în solitudinea turnului de fildeș, decât riscând a fi anacronic. Astfel, sunt de părere că scriitorul artist și cetățean trebuie să se implice luptând pentru armonie și echilibru între contrarii exclusiviste, pentru conviețuire demnă prin comunicare, prin cuvânt. Desigur, acestea  pot fi considerate utopii,  dar cred că a fi liber nu înseamnă a întoarce spatele lumii sfâșiate de contradicții și a te retrage indiferent, în locul tău confortabil, ci a pătrunde în labirint și a înfrunta minotaurul, în primul rând începând cu tine.  Altfel ești un laș narcis în degringoladă ca și lumea din jur, în crescândă confuzie a valorilor și a promovării nonvalorii. Nu înseamnă însă că scriitorul trebuie să se înregimenteze într-un partid politic și să cadă într-un politicianism îngust, ci el trebuie să fie o conștiință lucidă vizionară imparțială, să fie un arbiter justitiarum deasupra patimilor și intereselor partidelor politice. Cuvântul său să fie bisturiul care să extirpe cancerul social prin ceea ce scrie cu demnitate, onestitate și responsabilitate, după cum cronicarul zice: „Eu voi da samă de toate ale mele ce ce scriu.”(citat din memorie). Scriitorul, volens/nolens este și trebuie să fie un cetățeam al lumii timpului său, când abuzul, corupția, terorismul, hoția, automulțumirea comodă, fanatismele de toate felurile, incultura și grobianismul, carierismul și cinismul, indiferența inconștientă fac casă bună cu „democrația” prost înțeleasă ori cu neorinocerizarea. Nu poți să scrii numai despre „la vie en rose” sau despre zonele inefabile ale imaginarului, când moartea și tăvălugul plutocrației strivește și alienează lumea care cade în anormalitate. Adevăratul scriitor nu poate fi indiferent la sensul vieții din lumea contemporană. Scriitorul trebuie să fie mereu în avangardă și în opoziție față de putere, să fie ochiul de Argus neadormit care veghează la bunul mers al lucrurilor și al lumii. Scriitorul care se respectă nu este un histrion, nu face sluj în fața puterii și nu-i face concesii. Scriitorul este un luptător până la capăt pentru cele mai avansate idealuri ale umanității, este omul universal căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin, după cum spune Terențius: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto.”

6. Literatura la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Literatura română contemporană a pășit în mileniul trei cu fruntea sus și apare sub semnul unei mari diversități de scriitori valoroși cu opere remarcabile și stiluri proprii,  în atmosfera  coexistenței mai multor direcții literare variate și interesante. Asistăm în prezent la o impresionantă încercare de explorare și sondarea noului, necunoscutului și imaginarului dusă de scriitori de vârste diferite în diverse zone ale țării, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Literatura română actuală de înaltă concepție se sincronizează cu marea literatură a lumii. Faptul că limba română este deosebit de expresivă și bogată, este un dezavantaj, deoarece este foarte greu de tradus. Unii japonezi au învățat românește pentru a-l putea citi pe Eminescu în original... Că se scrie enorm și sunt multe nechemate mediocrități care ies în față zgomotos e adevărat. Dar timpul va tria valorile.
Prozatori ca Breban, Adameșteanu, Aldulescu, Agopian, Dan Stanca, Bogdan Suceavă, Cărtărescu, I.D. Sârbu, Mircea Nedelciu, M.H. Simionescu, Octavian Paller etc. vor rezista și vor pătrunde în fluxul literaturii lumii prin traduceri de calitate. Poeți ca L.I. Stoiciu, Aurel Pantea, Vasile Dan, Cassian Maria Spiridon, Liviu Antonesei, Ion Mircea, Mircea Petean, Eugen Dorcescu,  Aura Christi, Virgil Diaconu, Simona-Grazia Dima, Felix Nicolau, Ruxandra Cesereanu, Daniel Corbu, Linda Maria Baros, Claudiu Komartin, Constantin Stancu etc. sunt doar câteva repere ale poeziei românești actuale, care se disting prin originalitate, trăire autentică, profunzime și noblețe poetică, dintre mulții și variații noștri poeți contemporani.
Sub alt aspect, nu cred în categorisirea generaționistă fixistă, care nu are nici o susținere estetică, ci este doar o contabilicească înseriere cronologică a scriitorilor. Ce-i deosebește pe șaptezeciști de șaizeciști sau de optzeciști, de exemplu? Și apoi cred că a aborda scriitorii la grămadă este un mod facil și simplist de a pune problema.
Pe de altă parte, din păcate, literatura română actuală apare dezbinată și sfâșiată de diverse interese înguste ale unor grupuri concurente pentru putere și supremație de „opinie” pe căi nu întotdeauna stimabile. Nu mai există critica de întâmpinare  sau dacă apar cronici literare, de multe ori sunt aservite unor interese străine valorii literare autentice. Sunt la modă demolările pe criterii subiective ori străine literaturii. Nu-i pot înțelege pe cei care nu au loc de Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. nici pe cei care îi umflă cu pompa ca pe statui gonflabile pe alții... , încercând să facă din țînțar armăsar... Nu pot să înțeleg de ce este mereu ostracizat cel mai important scriitor dizident român, Paul Goma... Fără exagerare, acestor grupuri le sunt asociați critici „de gașcă” de serviciu care sunt „scrofuloși la datorie”... Cu toate eforturile lor concertate, un cititor lucid va vedea însă cu ușurință că împăratul este gol.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit program al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7.Toate la vremea lor, „Orice lucru își are vremea lui. Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui.” spune Eclesiastul. Deci și scrisul are vremea lui care la unii apune mai devreme, la alții mai târziu. Scrisul poate fi considerat de către unii ca un dar al muzelor, ca un fenomen al inspirației spontane, fapt discutabil, dacă ne gândim la modul voluntar impus de a scrie al lui Shaw, care scria obligatoriu cinci pagini zilnic, oprindu-se uneori chiar în mijlocul frazei. Unii scriu seara sau noaptea (Rebreanu), alții dimineața. Nu există rețete, nu se pot da sfaturi. Fiecare scriitor își cunoaște momentele de grație care îi sunt favorabile scrisului. Scrisul nu este, cred, darul gratuit al inspirației, ci se concretizează în urma acumulărilor de trăiri și impresii, a experienței de viață, cunoscându-i tainele, durerile și bucuriile.  Apoi, prin cristalizări interioare, trăirile  se nasc  prin cuvântul scris aidoma florii de mină, în orizontul misterului. Mie,  a scrie poezie mi se pare a oficia un ceremonial într-un templu în care trebuie să intri cu mintea, mâinile și sufletul curate.
Dacă Pronia ne va îngădui, sper ca în această primăvară, prin mai, să apară volumul de versuri „Spre Aleph” la Sibiu.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

VII+Unu. VIVISECŢII

Prin spectru prin aură laser între veghe și vis
libere vivisecţii
ritmul izvorului zvâcnetul inimii
din sfintele-i patru cămări taina veșnicei zbateri a firii
unde-n continuu asalt viaţa/moartea
transfuzii ambuscade explorări  învieri secret oficiază
prin mușchi șerpuinde noduri gordiene fibre tendoane
neînvins steagul vieţii porfiriu fâlfâie-n puls
în cele trei sute de trilioane de celule vii
de la prima la ultima și retur
ale fratelui nostru-n sacrificiu fără sfârșit corpul
nepreţuit viul vas din toate cel mai fragil mai călit
în lupta tuturor contra tuturor prin minunata lume nouă
dinlăuntru din afară paradisiacul infern
trupul din toate părţile lovit subminat izbit ţintit atacat jupuit
primitorul nerostitul sălaș al divului suflet
unul pre altul, Unu prin și în altul
Înaltul
trăindu se
tainic punct
răscrucea vieţii/morţii
din care dar dumnezeiesc  venind,
atroce smulși unul dintr-altul plecăm,
fratele corp ţărânei dator în marele cerc călător,
liber suveran sufletul sus spre al vieţii tainic  izvor,
prin ale văzduhului cathartice vămi;
fiecare pe al său genomic unic drum
eternă reîntoarcere în cuante unde elemente
cum Ouroborus coada și mușcă înghite,
timpul ciclic renaște-n spirala de cercuri
prin alte cercuri de cercuri spirale
perpetuu citind pe viu visul din vis ecorșeu iluminat
în noi divinul ochi etern neînchis

CORPUL SECŢIONAT

De laserul cuvântului
în două de viu secţionat...
partea mea nemuritoare
nu-mi aparţine nicicând...
de unde vine ce este încotro merge
nu știu nu bănui...
faţă/revers, coajă/miez,
vis/real, plin/gol...
nimic sau totul;
partea care moare
printre cruci gnom;
în rătăciri prin labirint,
unul în altul luptându-ne
unul cu celălalt:
centru și sferă,
beznă și fulger,
aripă și aer,
zeu și om,
inimă stea mări de sânge pulsând,
flacără arzând fluturi
corpul predestinat victimă
în indiferent textul alveolarului univers
scris rescris murind înviind continuu
papirusul möbius desfășurat
în strîngeri restrîngeri...

ANCESTRAL ALFABET

Humă albă-nsufleţită
spre ţinta-mi mă rostogoleam pe drum
ghem de nervi vene mușchi  oase-n derivă
orb în mine și-n afară
năpădit de ierbi și de lighioanele ţărânei,
căderi și răni pe trup înfloreau ochi după ochi
gemeam de pupile timpane papile,
singur prin furnicar de vagi euri drumuri contrarii
cu mine însumi în lupta fără sfârșit
mușcat înţepat scrijelit peste tot,
pe propriul corp alfabetul ancestralei vieţi descifrez
din runele-ncrustate n rănile mi închise
palimpsest din generaţii
citit recitit scris rescris la nesfârșit
până la originea speciilor
înapoi și înainte
arhetip plasmoid
aceluiași râu interior mereu altul
în care continuu mă scald

AVENTURARE ÎN SUBLIMUL REFUZ

              Motto:
                 Noi am refuzat ceea ce voia în noi animalul și am vrut să regăsim omul
                     pretutindeni unde am văzut ceea ce îl strivește.
                                            (André  Malraux: Vocile liniștii )

Șir fără început sfârșit coloană a infinitului din tată în fii -
cu inima flacără sublimă vibrând în mâinile spre cer înălțate întru continua rugă   
sufletul cuvintelor chei între dinți,
aventurat în marele refuz al orbeniei pietrificatului   zoon politikon,
înfrunt ororile unui timp cangrenat involut
prin dementele sorburi ale hazardului tentacular
sahare de zaruri invadând totul până în dulcissimul sperjurul ademenitorul neant
al nimănui de iure și-al tuturor de facto, prieteni ! ...
Brigand prin complotul tăcerii de plumb și uraniu,
explorez somnambulice spații halucinante
unde în continuă izvornică împreunare
între nadir și zenit,
din paradisiace aparente măști ale neființei,
euri-bumerang din sine în sine se întorc reîntorc
prin ploaia de ochi de flori imposibile obiecte ciudate cuvinte
roiuri de fulgere trombe de plasme evantaie de sonuri sintagme
pe scări de magneziu înscriu breșe-n abis
genezice inițiale mări de sânge sorb de regnuri al vieții  -  sublim malaxor
groaza foamei oarbe de a fi cu orice preț, în expansiune,
când tutelara matrice a toate cele ce sunt precum nu ar fi
în rotitoare trecere/întrecere sub lumi în transă,
păduri vinete-gri de polipieri lansează ritmic spasmodice atavice umbre
în oceanul primar al marilor mume avide goluri matrice ascunse
trecutul coada lui uroborus nesătule înghit smulg din prezent clipă de clipă
și valuri-valuri irup noi și noi aleatorii generații de sacrificiu
în histerice jungle de nervi ațâțate nebune vâlvori ...
Învăluitoarei întrețeseri pe negru câmp cum palpită
semințe purtând ancestrale explozii de infiniți însetați de jocul firii cu sine ...
trec supralumi prin infralumi și invers
genezic paradis prin apocaliptic infern ... haosul unui timp deflorat
plonjează în sonor muzical cosmos albind ...
în spiral joc continuu  al vieții/morții desfrâu de ispite înflorește în athanor
noi năvalnice pluriversuri  sperie rămășițele minții
prin josul orizont al scurtei noastre vieți în căutare
fragilul vas
fratele corp mereu jertfă ...
tornada rostirii cu mii de capete etern maelstrőm
din abisale rădăcini goluri de caracatițe totul sorbind
prin gâturi miriade răsuciri scormonesc
fulgere Firea răbufnește puncte gravide în neant
ghem de infinite dimensiuni în devenire
în văzuta și nevăzuta eternă comedie ce mișcă-se-n spirala de spirale
eternă rotire întoarcere reîntoarcere în ithaca inexistentă ...
penelopa-i absentă 
sirenele behăie-n broscării ...
circe atotînjositoare pre toți în porci îi preschimbă ...
plaudite amici plaudite...  trimalchio împănează porcii cu lebede ...
petronius arbiter ...  seneca elegant se sinucid ...
în lupta tuturor contra tuturor toți vorbesc, lovesc, n-ascultă nimeni ...
plaudite plaudite amici... spectacolul grotesc nu are sfârșit;
în luminile rampei se acuplează mister nimeni cu infinit regina hazard ...
domnul godot nu mai vine nici azi, nici mâine ...
plictisit de moarte, cu sine însuși joacă zaruri,
stângă cu dreaptă la nesfârșit ...
magister ludi reciclat în sisif,
plaudite amici ... lumea întreagă pe tobogan alunecă jucând zaruri ...
plaudite carissimi amici ...  regele moare ... șase-șase-șase ...
regele a murit/trăiască regele ... saalamaleikum?!
plaudite plaudite ... comédia cheală a dracului se mișcă, joacă din buric;
își joacă buricul cu piercing  zaruri de aur ...

       TIMPZONE  GRI  ÎN  ROZ

Prin mii de strâmbe oglinzi oficial se hlizește se strâmbă
ipochimenul ipochimenilor năsărâmbă...
cu făcături din zemi de cucută
de otrăvite roz baloane bolta-i umplută
spumă de leșii cameleonice bale
gâturile-i umflă nori rotocoale
peste zone gri cenușiu-roz   tampon
zarea ciumei cu pampon,
ochi de sacâz floare de ceață
spurcă tot cerul de dimineață;
otrăviți embrioni prin generații
se ramifică-n timpospații...
rădăcini muguri flori semințe
scrum de vorbe goale-n credințe...
de sub zgura de obiecte
rânjesc mii măști infecte -
ptin nori de sepii avortoni -
hocus-pocus de culori - trucat paradis negru,
liber părăsește eul integru


MAI GREA DECÂT MOARTEA E POEZIA...

Marea iubire mai grea decât moartea este,
dar mult mai grea marea poezie devine...
o, de-ar fi să mă pot citi reciti n-capăt
dincolo de rău fulgerat în mai bine,
pentru-a fi nesfârșita vie poveste
din care nicicând prin cuvânt să nu scapăt
când iubirii ritmul sfinx vorace revine
printre arcanele neștiute-ale vieții,
salutul inimii să-l rostesc dimineții
ce din abis mi-aduce străpura lumină
din lumea cealaltă melodie divină -
amintire- a ce fost-am și-azi nu mai este..

16, martie, Arad