Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

luni, 19 iunie 2017

FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI: ,,TORTURA, PE ÎNŢELESUL TUTUROR”



   
Istoria noastră literară are astăzi şi un consistent capitol inspirat de realităţile crunte ale gulagului din România. Unele pagini au fost gîndite şi compuse chiar între zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur şi simplu încrustate în memoria încarceraţilor. Aici s-ar încadra, de exemplu, Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe calea memorialisticii. Autorii lor, foşti deţinuţi politici, cunoscînd temeinic, din interior, universul concentraţionar, şi-au exersat uneltele după mulţi ani de la eliberare. Eliberare e un fel de a spune, pentru că şi după marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate morală şi îndoctrinare forţată, menite să „spele” creierele. Florin Constantin Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt , Goma şi alţii. În 5 ani de temniţă şi muncă silnică la Jilava, Gherla şi respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate faptele, mici şi mari, trecîndu-le prin filtrul propriei sensibilităţi. Nu i-a scăpat nimic, dovedindu-se, ca obseravator, lucid şi redutabil. Viziunea sa se desfăşoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităţilor din interiorul gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului comunist, începînd cu anchetatorii Securităţii şi Ministerului de Interne şi terminînd cu brigadierii lagărelor de muncă şi paznicii închisorilor. Al doilea plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă sclipirile de geniu şi înaltă cultură cu ignoranţa, bestialitatea şi rudimentul uman.
Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din care fac parte violenţa, cruzimea şi lipsa de măsură, ar avea ca scop nu pedepsirea „vinovaţilor”, ci exterminarea acestora. Umilinţele pe care trebuie să le îndure deţinuţii sînt nesfîrşite şi par împrumutate din infernul dantesc. Nu bătaia, ci schingiuirea deţinutului este de fapt pasiunea anchetatorilor şi caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la înfometare şi izolare în condiţii aproape insuportabile, la efort fizic depăşind puterile omeneşti. În perimetrul concentraţionar foamea se transformă în obsesie. Un „reeducat” la Piteşti, condamnat a doua oară, mănîncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de cîine, pisică sau şarpe. Deţinuţii sînt permanent expuşi bolilor, după ce consumă ciorbă de ceapă stricată, varză degerată şi sfeclă de pe cîmp. Un ţăran moare pentru că a exagerat înfulecînd cantităţi mari de grăunţe din adăpostul unor hîrciogi. Iar cînd, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deţinuţii visează la lumina zilei, lansîndu-se în veritabile poveşti gastronomice, care din care mai utopică. În aceste îmrejurări, ziua cînd primesc arpacaş este una fastă. Şi pentru a împiedica eventuale inechităţi la drămăluirea porţiilor, polonicarii suspectaţi de rea credinţă sînt adesea excluşi din demnitatea de responsabil al cazanului.
Supraveghetorii deţinuţilor reprezintă o categorie specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenţia. Chiar dacă sînt sergenţi, plutonieri sau ofiţeri au un numitor comun: ignoranţa crasă şi sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii Hahău şi Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc o galerie de torţionari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este egalată decît de mostrele de incultură pe care le produc ori de cîte ori se iveşte ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate şi decenţă, o altă galerie de personaje, reprezentînd elitele româneşti din rîndul scriitorilor, universitarilor, medicilor, clerului şi teatrului sau militarilor de carieră care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism şi patriotism. Aceştia trăiesc, laolaltă sau pe rînd, momente de umilinţă supremă, de chinuri fizice la limita închipuirii, dar, cei mai mulţi îndură totul cu stoicism, în numele demnităţii şi libertăţii de conştiinţă. Aşa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocaţii interbelici Istrate Micescu şi Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac, istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foştii bravi ofiţeri Aurelian Gulan şi Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea situaţiei lor de întemniţaţi politic sau din oportunism, în libertate, au consimţit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Max Bănuş, Dan Deşliu sau Eugen Jebeleanu. De altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica şi pînda din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea  epocii ceauşiste, supunîndu-le unei analize intransigente, dar corecte şi drepte, pe multe dintre figurile emblematice care treceau drept repere culturale ale vremii.
Despre cinismul şi trivialitatea etică a regimului prosovietic vorbeşte şi episodul cazării deţinuţilor într-o biserică din Galaţi, cînd torţionarii au instalat hîrdaiele pentru fecale, necesare deţinuţilor, în sfîntul altar, „ca o atenţie pentru numeroşii preoţi” aflaţi printre „duşmanii poporului”. Într-o puşcărie politică, dar şi în lagărele de muncă, „răul cel mai greu de suportat mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi”, spune autorul, vorbind de promiscitatea inimaginabilă a vieţuirii în comun. Tot aşa cum, în altă parte, referindu-se la condiţiile pe care trebuiau să le înfrunte deţinuţii toamna şi iarna, atît afară, la muncă forţată, cît şi în celulele neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt „iadul nu este foc veşnic, ci frig veşnic”. De aceea memorialistul  nu ezită să considere toate instituţiile statului implicate în sistemul penitenciar drept criminale. Şi este aşa, din moment ce, după declararea păcii şi instalarea comuniştilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă sau în circumstanţe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanţi ai noului regim, egalîndu-se astfel numărul celor dispăruţi pe fronturile războiului. Prin intermediul anchetelor Securităţii, în celulele închisorilor sau în aşa-zisele unităţi de muncă, asistăm oripilaţi la desfigurarea ideii de justiţie şi umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre şi aberante ale vreunui degenerat.
Această lume a degradării este surprinsă de către Florin Constantin Pavlovici în pagini de tulburătoare acurateţe literară. Tabloul iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întîmplă ca unui prozator să-i reuşească atît de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera apăsătoare, tensiunea şi suspansul, menţin vie imaginea acestei comunităţi umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacţiei morale şi morţii. Este un remember al zborurilor frînte şi destinelor ciopîrţite cu satîrul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent de suflul uman al emoţiei, surclasîndu-şi competitorii memorialişti prin surdina aşezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înţelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București, 2011) un roman captivant, la confluenţa dintre psihologie şi aventură. Ne-a impresionat capacitatea autorului de a împinge graniţele concretului înspre hiperbolă, atunci cînd doreşte să transmită cititorului propria percepţie despre fapte şi lucruri.Aşa sînt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnaţi, mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau călcătura pe trup a sergentului Negoiţă ca metodă empirică de vindecare.
Ca şi în roman, este dificil să distingi elementele contextului istoric de cele care aparţin aportului ficţional al memorialistului. Într-un decor al exceselor de tot felul, rămîne de admirat tonul prozatorului, echilibrat şi cu nesecate resurse de umor, diagnosticînd exact epoca şi dimensiunile răului, însă fără încrîncenări revanşarde. Involuntar ne amintim deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deţinut politic şi el, care cerea testamentar „să nu ne răzbunaţi”. Ironia colorează totul din belşug, sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului. Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpînire de sine a observatorului povestaş. Putem desprinde şi o lecţie morală, aceea că regimul de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicităţilor şi laşităţii noastre generale. În final rămînem cu imaginea monstruoasă nu doar a perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune şi comportament arbitrar. Memorialistul dă totuşi de înţeles, fără efuziuni de optimism găunos, că fiinţa umană, alcătuită din bine şi rău, poate înclina balanţa, prin apel la raţiune şi voinţă, în favoarea binelui.
Intrat  fulgerător în literatura română, pe uşa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanţelor noastre critice, bucurîndu-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică şi narativă şi abilităţile de profund diagnostician al realităţii. Cu  Tortura, pe înţelesul tuturor literatura română nu a cîştigat  doar nişte excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.

P.S.  Florin Constantin Pavlovici s-a născut la Conceşti, Jud. Botoșani, în martie 1936. După ieşirea din închisorile comuniste, a lucrat zeci de ani ca  jurnalist de radio şi televiziune. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bucureşti.


                                                                                         Victor Teișanu Darabani, 2017

luni, 29 mai 2017

Un interviu inedit cu Mircea Cărtărescu





“Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai  bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată”

Acest interviu a fost realizat în aprilie 1986, în perioada când Mircea Cărtărescu era ţinta unor atacuri furibunde, declanşate într-un lung serial de către revista „Săptămâna”, condusă de Eugen Barbu. Încercarea de a-l publica atunci în „Pagini bucovinene”, supliment al revistei „Convorbiri literare” din Iaşi, a eşuat din motive cunoscute doar de scriitorii locali care coordonau acea publicaţie, Marcel Mureşeanu şi Ion Beldeanu.
Tot în acelaşi an l-am invitat pe Mircea Cărtărescu pentru o lectură publică la Clubul de Poezie „Albatros” al Casei de Cultură din Suceava, îmi amintesc de clipele petrecute împreună la mine acasă, la un pahar cu vin, alături de Ion Bogdan Lefter, care îl însoţea, apoi de chipul său alungit, cu ochii mari, negri, puţin exoftalmici, de făptura fragilă, părea lipsit de vitalitate fizică (am rămas uimit când mia spus că obişnuia să meargă la culcare după ora 21,30), dar întreaga sa fiinţă emana o mare vitalitate şi vioiciune intelectuală.


 – Dragă Mircea, Cesare Pavese afirma: „Cultura trebuie să înceapă de la faptul contemporan, de la real, pentru a sui – dacă este cazul – la clasici”. Nu crezi că această frază se potriveşte cu mecanismele intime ale creaţiei tale?

– Pentru mine, „clasic” e tot ce îmi place. Nu am înţeles niciodată discriminarea între „prăfuiţii” din rafturile bibliotecilor universitare şi „proaspeţii” contemporani. Iar o reeditare a veşnicei bătălii a cărţilor nu mai are azi nici un sens. Îmi este clar că acolo unde există valoare, adică spirit, complexitate umană, sensibilitate, recunoaştem capodopera, fie ea îmbrăcată în legătură solidă, bătrânească, din piele de viţel, fie în coperta lăcuită a ultimei apariţii. E drept, nu citim la fel scriitori din diferite epoci trecute şi pe cei de azi. Intervin nişte corective de distanţă istorică, intervin probleme de stil, de limbaje diacronice cu al căror sunet te obişnuieşti mai greu, dar ce e general uman rămâne şi se recunoaşte cu acea bucurie pură a lecturii şi în Dante, şi în Joyce, şi în Shakespeare, şi în Ginsberg, şi în Cantemir şi în Nichita Stănescu. Îi citesc cu aceeaşi voluptate şi cu acelaşi câştig intelectual pe toţi.

– Crezi că poeţii generaţiei ’60 sunt mai puternic legaţi de tradiţie, de cultura clasică?

– Părerea mea personală este că poeţii reprezentativi ai generaţiei ’60 au pornit iniţial de pe o poziţie anticlasicistă. Ei nu au, de exemplu, nimic în comun, ca atitudine estetică şi existenţială, cu neoclasicismul unui Augustin Doinaş, fundat pe o serioasă tradiţie culturală. Au fost poeţi modernişti mai mult sau mai puţin genuini, fără un program teoretic prea bine precizat, dispreţuind „tristeţea erudiţiei”. În ciuda acestui lucru, mulţi dintre ei au construit durabil, susţinuţi, la începuturile lor, de un suflu de o extraordinară reînnoire culturală, dar şi de un real talent (un mare talent, în unele cazuri). O anumită dezorientare estetică i-a afectat pe aproape toţi după primul deceniu de activitate. Schimbându-şi poetica, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Marin Sorescu, Adrian Păunescu şi chiar Nichita Stănescu nu au mai avut succesul de la început, câţiva dintre ei ieşind chiar din spaţiul literaturii. Pierzând din sens, opera lor a sporit astfel în semnificaţie, căci eu interpretez schimbarea lor cvasigenerală la faţă după 1970-1975 nu atât ca o secătuire, cât ca produsul sentimentului obscur că modernismul este muribund ca filon literar. Este o părăsire generală a corabiei avariate a modernismului, cam fără soluţii viabile însă. Acestea rămân încă de descoperit.

– Poemele tale au o densitate nucleară de substantive. O adevărată poetică res extensa. Capacitatea de a numi lumea exterioară în toată diversitatea sa micro şi macrocosmică este uluitoare. Totuşi, nu crezi că se strică prea mult echilibrul în defavoarea lumii interioare, a Fiinţei?

– Întreaga lume a poemelor mele este o lume interioară. Exteriorul este, în poezie, ceea ce nu se poate numi, adică lucrurile despre care, după expresia lui Wittgenstein, „trebuie să se tacă”.Poate că sunt multe obiecte în poezia mea. Îmi place să cred însă că mă servesc de ele ca de literele unui alfabet care vorbeşte, pentru cine îl cunoaşte, despre mine, despre viaţa mea, despre lumea mea. N-aş putea scrie nici un rând în care să nu fie vorba despre mine. Adică despre univers.

– A reduce decalajul enorm dintre structura simbolică a limbajului şi modul de a fi al realităţii, mi se pare o altă încercare temerară a poeticii tale.

– Acest decalaj este real. Realitatea, aşa cum se prezintă ea astăzi, chiar în sensul cel mai obişnuit al cuvântului, este pur şi simplu imposibil de exprimat în limbajul poeziei noastre convenţionale de azi. Caracterul oracular, nebulos, liricoid, incantatoriu, eliptic, sucit în frază, metaforic şi simbolic fără măsură, al acestei poezii care umple paginile revistelor literare, nu poate da o imagine cât de cât verosimilă a lumii contemporane. Poezia acceptată actualmente ca poezie standard (acceptată şi ea, de altfel, după lupte seculare) este falsă, la fel de falsă cum era poezia aproape suprarealistă a anilor ’50.
Pe de altă parte, nu merg până la capăt nici cu aprobarea prozaismului hiperrealist, uneori ironic, care apare în poezia celor mai tineri scriitori. Câştigând în adevăr, poezia pierde astfel, după părerea mea, din complexitate şi originalitate. Eu personal cred în poezia fără limite de limbaj, poezia prin orice mijloace. Căci dincolo de instrumentarul ingineresc al poetului (extraordinar de important, de altfel), rămâne o întrebare pe care un scriitor cu conştiinţă ar trebui să şi-o pună din când în când: te consideri un om destul de interesant ca să merite să scrii despre tine? Sau, mai simplu: ai ceva de spus?

– Îţi place jazzul? Nu e întrebare întâmplătoare.

– Jazzul este deocamdată pentru mine o lume pe care o privesc din afară, la care încă nu am acces. Poate mai târziu... Muzica preferată a întregii mele generaţii – nu numai de scriitor – este muzica rock, şi nu oricare, ci rockul (şi folkul) în care sau produs mari artişti, rockul serios, care a însemnat un moment în arta secolului. Nu întâmplător, câţiva protagonişti ai acestei muzici sunt consideraţi şi mari poeţi: Bob Dylan, John Lennon, Leonard Cohen. Ei m-au influenţat cu adevărat, am scris multe poeme în pulberea de argint a muzicii lor. „Regele Soare”, poem din ultimul meu volum, este de fapt un omagiu adus artistului mare şi complet care a fost Lennon. Pentru cine consideră această influenţă un semn de frivolitate, nu am decât o replică: ascultaţi muzica lor.

– Consideri necesar ca un poet de azi să aibă şi o minimă cultură ştiinţifică?

– Nu ştiu dacă acest lucru este necesar, dar ştiu că este inevitabil. Cum să citeşti numai literatură? Te-ai mai putea numi un om întreg? În ultimul timp, cărţile de popularizare ştiinţifică ating un nivel foarte înalt al discuţiei diverselor niveluri ale materiei. Ele sunt pentru mine o adevărată ispită şi le înghit cu voluptate. Nu poţi înţelege altfel fantastica poezie naturală a lumii. Întotdeauna mi-a plăcut biologia. Îmi amintesc revelaţia pe care am avut-o aflând că embrionul repetă în evoluţia sa stadiile de dezvoltare ale speciei respective. Dar îmi plac peste măsură şi astronomia, fizica nucleară, genetica. Citesc şi filozofie, mă chinuiesc şi cu logica, doar în matematică nu pot intra cu nici un chip. De altfel, asta dă şi măsura amatorismului meu ştiinţific. Dar, repet, dincolo de aceasta, este o datorie a omului modern să ştie în ce lume trăieşte. Află astfel, niciodată până la capăt, e drept, cine este.

– Autoreferenţialitatea, limbajul eclectic şi baroc, ironia şi autoironia, intertextualitatea, textualismul ş.a., sunt concepte cu care lucrezi a priori?

– Nu, nu scriu conform unui program. Aşa m-am trezit scriind, pur şi simplu. Cel mult ştiu bine cum nu trebuie să scriu. Idealul, pentru mine, ar fi ca fiecare poem al meu să aibă un „clou”, o formă, o idee, ceva după care să fie uşor de recunoscut şi de deosebit de celelalte. Visez să fiu în stare să scriu de fiecare dată altfel, să descopăr de fiecare dată alt mod de a exprima altceva din mine. Este doar un rudiment de program, dar sper ca poetica mea
implicită să fie mai bogată. Ea va fi extrasă din versurile mele, dacă se va considera că merită osteneala. Pentru că în momentul în care scriu „din inspiraţie” simt că există cineva în mine care ştie mai bine ce trebuie să iasă. Mă las în voia lui, nu fără obiecţii de care „el” uneori ţine seama.

– Te interesează reacţiile publicului?

– Cum să nu mă intereseze reacţiile publicului? Prin public înţeleg însă oameni care iubesc literatura. Care o abordează fără prejudecăţi. Care au răbdare să citească până la capăt o carte, şi s-o recitească apoi. Care nu-şi formează o impresie din spusele altora. Dar reacţia nimănui nu mă interesează mai mult decât a mea. Eu sunt primul meu public, şi cel care ştie cel mai bine cum stau lucrurile cu scrisul meu. Nu mă pot păcăli pe mine. Nu mă pot îmbăta cu apă rece. Ştiu oribil de bine când îmi iese ceva şi când nu. În al doilea rând, ascult cu atenţie reacţia publicului specializat care e critica. Nu sunt un amator de epitete valorizatoare în acest domeniu. Mă bucură analizele serioase şi mă deprimă nedreptăţile, mai ales când sunt previzibile. Mărturisesc că nu mai citesc articolele critice în care ştiu că voi fi „desfiinţat” orice aş scrie. În fine, e foarte reconfortant pentru mine să ştiu (şi ştiu) că volumele mele au publicul lor, că se citesc, că se comentează. Că nu rămân prin librării. Este de altfel cazul tuturor cărţilor colegilor mei de generaţie; şi cel mai bun răspuns la toate reproşurile. Este minunat să ştii că munca ta poate să bucure şi pe alţii.

– „Viziunile” din volumul „Totul” sunt nişte impresionante poeme ale metamorfozei, în care „fiecare lucru este toate lucrurile” şi cotidianul este pulverizat în micro şi macrocosmos. În acelaşi timp, după opinia mea, multe poeme din ciclurile „Idile” şi „Momente” cred că vor sfârşi în cimitirul hiperrealismului românesc. Nu ţi se pare că, la fel ca majoritatea poeţilor noştri contemporani, şi spre deosebire de marii poeţi ai perioadei interbelice, publici cu prea mare uşurinţă tot ce scrii?

– Am mai spus că nu admit hiperrealismul ca metodă pură şi unică. Nu am însă cunoştinţă de un „cimitir” de acest fel, măcar în literatura noastră. Ce poeţi sunt înmormântaţi acolo? Afară de doi trei poeţi foarte tineri şi încă nepublicaţi, pe care îi ştiu din cenacluri, nu cred că există un hiperrealism în poezia românească. „Idilele” şi „Momentele”, dincolo de orice valorizare, mi-au fost foarte necesare în construcţia ultimei mele cărţi. Primele leagă, cum s-a remarcat, „Totul” de „Poemele de amor” (dar sper că aduc şi ceva în plus), iar celelalte sunt limita superioară de până acum a poeticii mele. Poate că nu şi a poeziei. „Momentele”, dacă ar putea fi numite hiperrealiste, cred că e vorba în ele de un hiperrealism psihologic. M-a interesat, scriindu-le, un singur efect artistic, dar unul fundamental, care mă obsedează de multă vreme: efectul de sinceritate. Nu mi se pare că public prea mult. Încerc să public atât cât trebuie din ceea ce scriu. Fiindcă e vorba de prestigiul meu în faţa propriilor ochi şi ai altora, n-o să public niciodată un text nesemnificativ. De asta sunt sigur, căci mă cunosc. De obicei apare mai puţin chiar decât vreau eu să public. Asta e altă poveste.

– Ce rol joacă inspiraţia în creaţia ta? Poţi să scrii şi în lipsa acestui blitz al subconştientului?

– Scriu prost în lipsa inspiraţiei. Ştiu asta şi ştiu cât de rău mă simt când scriu prost. De aceea nici nu mai încerc. Prefer să stau şi să îmi înghit umilinţa şi câte o lună întreagă decât să mă apuc să scriu când nu am nimic de spus.

– După trei cărţi consistente de poezie, în care ai realizat un traveling nesfârşit în realitate, cu aparatul de filmat al limbajului, ce va urma?

– Am două cărţi terminate demult. Una de critică despre Eminescu, pe care nu văd când voi putea s-o public, căci azi e atât de greu să publici critică, şi alta de proză. Poate mă încearcă o orbire, ca a mamelor care îşi iubesc cel mai mult copilul cel mai bicisnic, dar eu ţin la proza mea mai mult decât la orice am scris vreodată. Am sentimentul că abia aici am reuşit să spun ceva esenţial despre mine, despre cum văd eu lumea. Acum scriu de vreo opt luni la o carte de versuri, care aş încerca, dar nu cu disperare, să fie alceva decât „Totul”. Fireşte că mie foarte greu. Dar în literatură nimeni nu are voie să se plângă. Nu există circumstanţe atenuante pentru ratare, pentru plafonare. Este soarta scriitorului: udă pagina cu viaţa lui, scoate din el până rămâne gol pe dinăuntru ca o păpuşă de celuloid, pe când publicul şi critica strigă nepăsători: „Asta am văzut. Altceva! Altceva!” Şi nimeni nu-şi poate sări peste umbră.

Constantin SEVERIN, aprilie, 1986





miercuri, 17 mai 2017

Literatura schimbării. O schiță polemică oarecum(I)






     Când mintea-mi zburdă lovită de demonul fanteziei, și mă gândesc la patria mea din comunism, văd și o turmă de porci care pasc ciudat iarba fragedă a unei pajiști de lângă un oraș cunoscut, cu fabrici, cu uzine, departe sat. E o iarbă mânioasă, ce plesnește când o calci. Își trage seva dintr-un strat adânc. Porcii, liniștiți, puternici. Au slănină albastră care face minuni. O mănâncă cei care sunt șefi ca să fie nemuritori. Mușchii  de la pulpe sunt voluminoși și dulci. Poporul hămesit, cu mintea golită până la fund, umplută ochi, a câta oară?!, cu pofta de-a trăi, rup jumări în minte de pe oasele lungi și cântă.  O rouă a celor abia născuți le licărește în priviri. E vremea nebună a schimbării.
Dar cred că aceste imagini sunt valabile pentru anii 70. Anii buni.
Mi-l amintesc pe Ceaușescu încă tânăr, rumen, cu gura plină de buze, strălucind de grăsime. Mânca slănină aceea inventată de sovietici. Al-bas-tră!, ce bine sună. Secretul a fost descris mai târziu de scriitorii tineri ruși, mai curajoși. Suprarealiști, nebuni.
Începând cu anii '80, România arăta ca o vită pentru muncă și carne. Oasele mari și grele se tot duc în sus. Carnea urcă greu. Vita e plină hăuri, de caverne. Oameni înarmați până-n dinți stau cu tunurile pe ea.
După revoluție, vita asta bolnavă va fi valorificată. Revine în forță mitul mamei trădătoare. O vor jupui de vie. Carnea bună, dar puțină, va fi transformată în dolari noi-nouți. Oasele, coarnele, părul au mers la un fel de chinezi, pentru supa lor. Fii patriei au rămas orfani.
Patria e țoapă, cântă sonate la acordeon, e bătrână, țicnită, votează cu cei urâți și străini.
Gata!, mi-am amăgit pofta de fantezie.   
Să fim serioși, cât de cât, cum se spune! Hai! Totuși, aș încerca să explic această viziune șocantă. Ce s-a schimbat după '90, în realitate, în literatură? 
*
A fost odată în literatura noastră un mit al schimbării, poate cel mai popular, cel al răscoalei. Bine tratat de clasici.
Apar secvențe, în stil realist, în manieră naturalistă, la Nicolae Filimon, și în ciclul Comăneștilor, la Duiliu Zamfirescu. Romanul „Răscoala”  a lui Rebreanu vine cu o structură nouă, s-a spus, de frescă socială. Imaginile se desfac și se tot desfac din acea încremenire milenară. Avem apoi o mulțime de detalii, unele chiar fiziologice, prea îndrăznețe, despre schimbare în lumea profundă. Încremenirea acestei lumi fascinează intelectualul român, în raport cu reactivitatea lui. Gândirea asociativă, cu un imaginar biblic dar și profan, occidental, se pliază spectaculos pe omul pădurii, al câmpiei, unul de lut. Satul a fost luminat blând de romanticii sentimentali, cu o chimie estetică dubioasă. Tradiționaliștii au limba lor, fantastică și miraculoasă, vorbind despre o lume crudă și sălbatică însă.
Limba lui Rebreanu, cu o forță stranie  în „Ion”, nu poate fi folosită pentru oraș. Seamănă  cu lui Władysław Reymont, cel cu „Țăranii”, primul polonez care a luat premiul Nobel.
 Marin Preda arată că este incomodat de alte medii, dar în „Moromeții” regăsește, în plin comunism, satul luminos, uscat la sânge în Câmpia Dunării. Nemișcarea din preajma războiului dă nota acelei narări. Orașul, la nivelul viziunii narative de primă mână, rămâne necucerit până târziu. Avem crâmpeie de modernitate vie, diversă, la autenticiștii interbelici.  
Din istoria pură, prin contagiune, cred, cu zona Europei centrale, ne-a venit ideea de război social. Acolo, schimbarea are aspect de fenomen nimicitor, ca-n evenimentele de fundal la Eco. O apocalipsă socială ne-ar fi făcut să scăpăm de multe obsesii naționaliste, a unei latinități ce se duce spre Est. Am fi căutat o altă lume în imaginar. Am imaginea expresionistă a lui Gheorghe Doja, pe tronul de fier înroșit, seamănă cu cea a ereticului Jan Hus, ars în piața publică la Praga, cu o sută de ani în urmă. Praga intră ușor în canonul  european. Sigur, mai întâi Viena. Vezi Kafka și cei din jurul lui, apoi Milan Kundera, în comunism. 
De precizat că Europa centrală, încă înaintea căderii imperiului milenar de la Viena, al lui Franz Joseph I, se contura ca un spațiu contradictoriu, ca cel al lui „între”, în memoria occidentalilor.  
Atunci apare personajul „omul fără însușiri” al lui Robert Musil, un prototip al modernității. El organizează „Acțiunea Paralelă” care trebuie să se lupte cu forțele istorii universale, cu cele imperiale. Pare o schimbare aproape de noi. Efectul acestei viziuni de roman, care polemizează cu cel al realismului de observație socială, aulic la vremea aceea ca și casa imperială, produce un tip cunoaștere care interesează și acum. Noi parcă suntem încă în est; vulnerabili la schimbări ciudate, în istorie sau în artă. Musil rămâne exponent al artei romanului analitic al secolului XX, de talia lui Proust sau Joyce.
În postmodernitate, căci de acolo pornesc polemicile cu eurocentrismul, ni se spune că, la periferie, unele adevăruri de la centru căpătată de cele mai multe ori aspecte exagerate. În alte cazuri, adevăruri secundare, exagerate, readuc în atenție multe adevăruri uitate pe drum de la centru.
Poate fi văzut astfel cazul lui Kafka, cel care a dat alt curs marelui roman realist și psihologic, conceput în Europa?
 Milan Kundera, asumându-și rolul de scriitor reformator în fostul spațiu comunist, ne propune, ca principiu, să vedem anexele întregului ca părți organice. Istoria modernă, cu toate prefacerile,  în postmodernitate, arată ca un trup, cu elemente și mușchi pulsatorii, sau ca o geografie cu relief divers (ideea pusă în circulație și de promotorii proiectului „A treia Europă” de la Timișoara).
 Vorbește apoi de o altă istorie a romanului, pornind de la Cervantes și Rabelais, cu o explozie în secolul  XVIII (Swift, Diderot, Sterne), cu acele structuri plate, aleatorii, și limbaj apt de filozofare, de descrieri din multe domenii. De aici ar veni deschiderea romanului modern, iar diferențele, față de cel realist și psihologic - canonizat, cu resurse epuizate -, ar fi ca între Hemingway și Joyce.
Ar fi avut întru totul dreptate, dacă acest gen de roman, ajuns la maturitate cu Flaubert sau Tolstoi, nu l-ar fi avut la vârf, în momentul de glorie, pe Kafka și nu pe Hemingway. Și Joyce continuă tradiția detaliului din cotidian, de altfel.
Deși mai am multe de comentat asupra pozițiilor teoretice ale lui Kundera, mă întorc la literatura lui. Cum să o înțelegem, când miza artei sale transcende domeniul temelor actuale? Cu viziunea narativă s-a impus, nu numai la Paris, mai mult decât cu ciudatele istorii din comunismul aflat în mișcare la Praga.
Ideologii noștri mereu au avut obsesia schimbărilor radicale, de tipul celor impuse de o revoluție.
În literatură, războaiele au fost tratate pieziș. La Camil Petrescu, această temă vine și cu o schimbare a romanului; la Rebreanu, descrierea natural-biologică își adaugă abilități din psihologie și morală. E altceva decât la Musil, deși cei doi autori au fost cumva contemporani. Austriacul pare a fi la zi, cel puțin se raportează la Freud. În literatura din comunism, războiul, ca un hotar din altă lume, apare în istoriile în care omul își caută originile de aur; prin anii '80, se adaugă și ceva despre anii '50, iar la optzeciști, istoria se transformă în melodramă, cumva ironic.
Romanul ca un șifonier cu trei uși, două - textul și contextul - sunt plăcute, funcționale, altă ușă, care ascunde un adevăr groaznic, rămâne închisă. După '89, numai această ușă se deschide, vine în prim plan romanul ca jurnal al războiului sau al închisorii, iar celelalte două sunt bătute-n cuie. 
Oare de la nereușita de la 1848, s-a născut mitul ratării marii schimbări? Se vede asta pieziș în Caragiale. Comuniștii care au făcut o figură aparte au impus o acțiune în forță. Aș spune, firește, dacă nu ar fi semănat un război crud și sălbatic, fratricid până la urmă. Semăna cu înnoirea legionară, iar coordonarea, de la Moscova.
Din păcate nu avem destule informații despre politica de modernizare a lui Carol al II-lea. Fenomenul „carlism”, care ar putea să  lumineze evoluția spectaculoasă interbelică, a fost cercetat vag și de istorici.
Schimbarea organică, în stil balzacian, cu o cădere lentă a marii aristocrații descrisă pa larg,  cu apariții spontanee ale burgheziei, din „Cronică de familie” (Petru Dumitriu), din romanele lui Călinescu, trece peste revoluție sau război; se revine, totuși în plin realism socialist,  la un realism viguros, manierist prin aglomerarea detaliilor, de caracter sau decor.
Ar fi putut fi firească înțelegerea schimbării la noi, ca a Franței de la 1789, când?, după război sau după 1989?
La București, la 200 de ani de la căderea Bastiliei, în '89, a fost dărâmată spectaculos dictatura, iar dictatorul omorât oribil. Cred că a rămas o mare îndoială în forțele proprii să zicem, traumă care nu a fost vindecată nici acum. Se poate spune că încă avem o gaură în drapel.
Revoluția, dar nu cea a Terorii,  a fost cunoscută, târziu, la București sau la Iași.
A fost un discurs în termenii lui Tocqueville, de democrație ca efect al providenței sau de egalitate a sufletelor, mult mai diluat decât dialogurile din saloanele Doamnei Récamier sau decât melancolizările lui Chateaubriand, prin pădurile părăsite ale marilor aristocrați, ghilotinați cu o generație în urmă.
În Estul nostru, doar Rusia a avut parte de schimbări în forță.
 Mai întâi, în vremea lui Petru cel Mare, care a schimbat din temelii moravurile aristocrației, crude și sălbatice, a creat un oraș al luminilor, Sankt Petersburg, a doua Moscovă. Să ne amintim de miza Rusiei, ea a renăscut din cenușă, când și-a mutat capitala de la Kiev, la Moscova, după ce chibitca țarilor se va duce spre Asia.
Țarul luminat, în același timp, a militarizat Rusia, a creat instituția spionilor și a extins imperiul de la o mare la alta.
Ecaterina va continua testamentul lui Petru, lucrând la detalii, cu rafinament. Poate de la acest traseu: Nordul inițial – virarea spre Asia, cu Petru care legitimează metamorfozarea – caracterul filogerman al Ecaterinei și deschiderea ei spre Franța luminilor( l-a curtat pe Voltaire!) -  începe arta stranie a Rusiei. Acest testament, un text sacru,  a secătuit poporul rus cu aceste politici diabolice de schimbare și de extindere.
 Ce să înțelegem din lecția celor de la Răsărit?
 Că problema schimbării, în termenii revoluției, a rămas la noi nerezolvată?
Soljenițîn propune revenirea Rusiei la starea celei din perioada kieveană. Scurt.
Literatura rusă de azi, într-o viziune modernisimă (a se vedea influențe în cărțile multor scriitori tineri de succes basarabeni), întoarce pe dos realitatea comunistă.  Omul URSS-ului, rămas orfan, iar literatura, de multe ori o prostituată, ca Sonia lui Dostoievski, din „Crimă și pedeapsă”, face orice în numele salvării. Pentru cunoaștere o face literatură? Nu. Pentru fărâme de umanitate recăpătată. Un Gogol, cu fantezie a faptului mărunt, oscilând între melancolie și cinism, care și-a însușit bine modernitatea (post-realism, existențialism, suprarealism, anticalofilie) scapă din când în când câte un mare autor de sub mantaua lui, precum cei doi Erofeevi sau Sorokin.
       Și totuși, umanitatea aceea mirifică, se obține cu arta unei schizofrenii.
         Marile romane ale Rusiei au descris înainte modernitatea, oferind detalii uluitoare despre criza spiritului european în secolul XIX, nu numai despre modificările radicale din inima Sfintei Rusii, în timpul lui Petru sau Ecaterina. Vezi cum este tratată paradigma politicii, în romanul „Demonii”; sau problema moralei, în toată splendoarea naturii și a minții omenești, care caută lumină în rațiune, ca în dumnezeirea ortodoxă, în „Anna Karenina” sau „Război și pace”. Dostoievski și Tolstoi au modelat literatura modernă, la fel ca Goethe sau Balzac și Flaubert.
      Soljenițîn – să nu-i facem vreo diminuare! - și-a cucerit rolul de autor canonic în literatura spațiului comunist, scriind în primul rând cărți cu structuri deschise, unde există narațiuni, documente, jurnale, dialoguri vii. S-a spus că fantezia lui, în spiritul lui Dostoievski, creează „efectul de tunel” în  lumea împietrită și întunecată. Comunismul a fost cunoscut și schimbat în mod miraculos și cu intuiția și textele lui.
Putem spune  că avem o literatură a schimbării de acest fel și la noi?
Rămân, deocamdată, la acel dicteu suprarealist, de la început, pe care l-am lărgit cât am putut într-un roman.

Constantin Iftime, București, mai, 2017