Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

marți, 15 august 2017

Hristina Doroftei











 « Cred că scrisul a fost inserat în ADN-ul destinului meu. Sau, cel puţin, asta îmi place să cred, pentru a mă simţi şi eu importantă în momentele în care mă încearcă autoironia. »





Hristina Doroftei s-a născut pe 18 mai 1983, în Târgu-Mureş. A absolvit cursurile universitare, masterale şi doctorale ale Facultăţii de Litere a Universităţii Petru Maior. A publicat volumul „reflexie” (Editura Junimea, Iaşi, 2014) în urma participării la cea de-a XXXIII-a ediţie a Concursului Naţional de poezie şi interpretare critică a operei eminesciene „Porni Luceafărul...”, din iunie 2014. Acest prim volum a obţinut Premiul „Opera Prima” la Festivalul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” şi „Premiul pentru debut” al USR Târgu-Mureş. În 2017 i-a fost publicat al doilea volum de poeme, „Maşina de cusut”, la Editura Cartea Românească, Bucureşti. În prezent colaborează cu reviste literare româneşti (Ramuri, Vatra, Conta, Hyperion etc.), în special cu revista Familia, unde realizează rubrica „Interviurile Familiei”.

1.Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Hristina Doroftei : - Cred că scrisul a fost inserat în ADN-ul destinului meu. Sau, cel puţin, asta îmi place să cred, pentru a mă simţi şi eu importantă în momentele în care mă încearcă autoironia.

2.Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
H.D. : - Primele încercări de a crea texte au fost prin gimnaziu. Eram pasionată de filme şi am început să fiu atrasă şi de literatură. Am încercat o combinaţie între cele două : am scris o vară întreagă pe foi albe, A4, cu pixul, un fel de scenarii, la sfârşitul clasei a V-a, în casa bunicilor, la Filea, la răcoare. La începutul clasei a VI-a, am mers mândră cu zecile de foi la profesoara de română să-i cer opinia. Numai că aceasta le-a pierdut. Faptul l-am luat ca pe un semn ce-mi transmitea că nu e de mine scrisul. Şi am abandonat până prin clasa a XII-a. Atunci am avut ca temă redactarea unei fabule. Am luat zece. Şi iar m-a apucat dragostea de scris (că cea de citit nu m-a părăsit deloc). Aşa că am decis să dau la Litere. Acolo am fost copleşită de bibliografie şi mi-am zis că nu are rost să mai încerc pentru că nu am nici o zecime din talentul scriitorilor adevăraţi. Şi iar am renunţat. Dar în timpul masteratului pasiunea a revenit şi nu am mai lăsat-o să plece, mai ales că profesorul Al. Cistelecan a fost cel care începuse să-mi citească încercările literare. La început scriam ca moderniştii (în cele mai bune momente ale mele), apoi am venit mai în prezent. În 2009, am debutat în revista Vatra cu o schiţă. Apoi, la începutul lui 2014 am trimis un manuscris cu poeme la Concursul « Porni Luceafărul… » şi a fost cu noroc. În iunie 2014 am primit Premiul revistei Dacia literară, al revistei Vatra şi al editurii Junimea şi mi s-a publicat volumul « reflexie ».

3.Care a fost drumul până la prima carte ?
H.D. : - La începutul lui 2014 aveam câteva zeci de poeme scrise şi am început să caut pe internet concursurile literare la care să trimit aşa-zisul manuscris. Am încercat la vreo 7 concursuri, iar la Botoşani, la « Porni Luceafărul… », ediţia a XXXIII-a, a fost cu noroc. Desigur că manuscrisul trimis a suferit uşoare modificări şi abia apoi a luat naştere cartea cu care am debutat editorial : « reflexie » (Editura Junimea, Iaşi, 2014).

4.Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
H.D. : - Din păcate, singurul profesor de la Universitatea Petru Maior din Tg.-Mureş (unde eu am urmat facultatea, masteratul şi doctoratul) care şi-a rupt din timpul lui şi a încercat să descopere şi să ghideze « talente » într-ale literaturii, să-şi ajute studenţii să debuteze în reviste şi să-i promoveze a fost criticul Al. Cistelecan. Oraşul nostru nu este unul foarte cultural, nicidecum literar, iar oamenii care sunt cu adevărat interesaţi de literatura contemporană sunt puţini. Iar dintre cei puţini, şi mai puţini au fost cei care au dat o mână de ajutor celor care abia scoteau capul în lumea literară…
Pe mine m-au ajutat şi participările la evenimente literare, acolo am cunoscut scriitori valoroşi, temperamente interesante… Aceste întâlniri au fost pentru mine cursuri de istoria literaturii necenzurată.

5.Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
H.D. : - Uneori, cetăţeanul şi scriitorul nu au prea multe în comun, nu se prea întâlnesc, din nefericire… Dar, atunci când o fac, cred că scriitorul depinde de cetăţean. După părerea mea, puterea actuală nu ţine cont de scriitor sau de cultură decât în măsura în care aceştia pot servi intereselor sale. În România actuală, nu puterea serveşte cultura, puterea serveşte numai buzunarului personal al celor care o deţin…

6.Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
H.D. : - Literatura actuală îmi pare a fi cu adevărat contemporană celei universale, dar într-o permanentă căutare (poate chiar căutare de sine), însă riscă să fie îngropată de anumite orgolii inutile şi gratuite…

7.Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent ?... Pe când o nouă carte?...
H.D. : - Cred că fiecare scriitor are « timpul său de creaţie » ; nu cred că există un reţetar care se potriveşte tuturor, tocmai pentru că fiecare are experienţele, ritmul, inteligenţa şi personalitatea diferite.          
Abia ce mi-a fost publicat al doilea volum de poeme, « Maşina de cusut » la Editura Cartea Românească. În prezent lucrez la seria de interviuri pe care o realizez pentru rubrica « Interviurile Familiei » la revista orădeană Familia şi la un proiect mai vechi, care sper să se materializeze într-o nouă carte…

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

maşina de cusut 1

maşina de cusut mă trezeşte
în fiecare dimineaţă
ţăcănitul ei metalic mă zgârie în urechi
îmi sperie visele
mă aduce într-o realitate plină de
aţe
materiale
comenzi
nu-mi place nicio haină ce rezultă dintre
dinţii maşinii de cusut
poate din cauză că asist
la naşterea fiecărei
fuste
cămăşi
eşarfe

până-n bucătărie mă împiedic de
papiote şi mătăsuri
şabloanele folosite emană miros de stătut
parcurg o cursă cu obstacole
zi de zi
mama nu are timp nici să-mi spună
bună dimineaţa
bunica (femeie practică) mă cheamă cu drag
vrea să-mi injecteze microbul maşinii de cusut
refuz cu hotărâre
nu vreau să devin sclava ei
a materialelor pe care le roade oră de oră
şi a vieţii femeilor din familia noastră. 
                  
(poem publicat în volumul Maşina de cusut”, Ed. Cartea Românească, 2017)

August, 2017, Târgu Mureş
 

joi, 20 iulie 2017

Cezar C Viziniuck

























„Destinul ți-l faci în funcție de opțiunile abordate.”


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

R: Destinul ți-l faci în funcție de opțiunile abordate. Eu nu cred neapărat în destin sau predestinare. Eu cred că omul își alege destinul în funcție de opțiunile pe care le are, sau le abordează. Eu am avut mai multe opțiuni, dar am ales-o pe aceea de a scrie și nu-mi pare rău. Destinul și opțiunea au un rol fundamental în viața oricărui om, cu atât mai mult în viața unui scriitor care prin ceea ce face creează lumii o nouă identitate. Scrisul pentru mne nu este o opțiune ci este însuși destinul.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

R. Primele încercări literare datează de prin clasa a doua când, după moartea străbunicii mele, am scris prima poezie închinată ei, inspirat fiind de poezia „Bunica” a lui Ștefan Octavian Iosif. De la aceasta , prinzând curaj într-un fel, au urmat altele, bineînțeles cu mare influență eminesciană, dar fără a avea vre-o valoare literară, cu toate acestea nu am încetat niciodată să scriu și să sper că, cândva, voi publica și o carte, deși niciodată nu m-am grăbit să o fac. Neavând niciun suport din partea celor din jur, debutul s-a produs târziu, prin 2001 sau 2002, cred, în Timpul, dar adevăratul debut s-a produs în 2015 în Convorbiri literare, după ce am intrat cu adevărat în cercul unor adevărați scriitori care m-au ajutat și criticat constructiv, printre care chiar Dumneavoastră, Domnule Pârvescu, sau Gabriel Alexe, doi profesoniști în ale scrisului.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

R: Drumul până la prima carte a fost lung și cu peripeții. Încă din 2015 pregăteam ceva, iar pictorul Liviu Șoptelea împreună cu poeta Cristina Priscariu Șoptelea m-au încurajat și susținut - pe această cale vreau să le mulțumesc. Volumul de poezii „Ioana”, a apărut în acest an aproape fără să vreau, la viteză. Trebuia să merg la Benidorm unde se susținea un Festival Internațional de poezie sub egida „Liceo Poetico de Benidorm” și eram nevoit să merg cu ceva, așa că am pregătit acest volum de poezii pe care Domnul Mario Castro Navaretti la tradus în casteliană. Totul s-a petrecut în doar câteva săptămâni.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

R: Cred că poezia lui Eminescu la început m-a influențat cel mai mult, apoi Coșbuc din care tata îmi citea uneori, dar cei care m-au condus și mi-au arătat calea spre poezie, au fost cei care frecventau și frecventează încă întâlnirile organizate de către Domnul Petruț Pârvescu sub numele de „Cercul Ion Pillat”. Am citit mulți scriitori atât români cât și străini, dar m-am ferit să să mă las influențat de către vre-unul dintre ei. Am căutat mereu să fiu eu și am scris în funcție de stare mea sufletească fără a căuta cu ardoare vreun stil.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

R: Ca cetățean, bineînțeles, am multe nemulțumiri,dar ca scriitor mă simt liber. Nu pot spune că nu mă interesează politica, dar mă feresc să fac polemici pe seama ei. Politica are atât de multe fețe încât eu mă simt prea mic pentru a le putea înțelege. Creez chipuri, fețe și lumi prin scriitura mea și îmi sunt de-ajuns. Politica este o lume deja creată și este precum un ciclu de romane de proastă calitate în care doar personajele se schimbă, restul se repetă.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

R. Literatura contemporană este foarte bine conturată. Avem scriitori tineri talentați, dar și scriitori cu un puternic impact universal deși, încă mai trebuie lucrat la capitolul „promovare”.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

R: Timpul pentru scris este cel pe care ți-l faci, dar timpul pentru creat e în fiecare secundă din viața unui scriitor. Indiferent ce fac, mintea mea creează, chiar dacă nu întotdeauna iese bine. În ceea ce privește o nouă carte, nu mă prea grăbesc să o scot. Lucrez la un volum de poezii, dar și la un roman. Deocamdată aștept timpul potrivit, vorba proverbului: „toate la timpul lor”. Când v-a fi momentul voi ști.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

R: poem ascuns în mine


I
mă rup de real
mă ascund în vis și în cuvinte
precum picăturile de ploaie
pe asfaltul încins

tu te prelingi suav pe lângă mine
mă-mbeți cu parfumul tău floral

cuvintele
precum picătura chinezească

petală de floare
tu ești vinovată că trăiesc
un sclav sau câine
care se gudură

întinde-mi inima ta
voi sta la picioarele tale
răstignit

II
o, tu care ești tăcută
ca o sămânță aruncată în mine


III
când tu nu ești
mă trezesc în zorii zilei
cu sufletul ud
toată noaptea am scris poemul

IV
doar o secundă
voi spune totul despre iubire

Iulie, 2017, Spania

luni, 19 iunie 2017

FLORIN CONSTANTIN PAVLOVICI: ,,TORTURA, PE ÎNŢELESUL TUTUROR”



   
Istoria noastră literară are astăzi şi un consistent capitol inspirat de realităţile crunte ale gulagului din România. Unele pagini au fost gîndite şi compuse chiar între zidurile închisorilor, scrise pe suporturi dintre cele mai bizare sau pur şi simplu încrustate în memoria încarceraţilor. Aici s-ar încadra, de exemplu, Radu Gyr sau Andrei Ciurunga. Însă cele mai multe au ajuns în literatură pe calea memorialisticii. Autorii lor, foşti deţinuţi politici, cunoscînd temeinic, din interior, universul concentraţionar, şi-au exersat uneltele după mulţi ani de la eliberare. Eliberare e un fel de a spune, pentru că şi după marea amnistiere din 1964 în România au fost ani tulburi, de promiscuitate morală şi îndoctrinare forţată, menite să „spele” creierele. Florin Constantin Pavlovici face parte din suita autorilor de memorii, alături de Steinhardt , Goma şi alţii. În 5 ani de temniţă şi muncă silnică la Jilava, Gherla şi respectiv Balta Brăilei sau Delta Dunării a înregistrat ca un seismograf toate faptele, mici şi mari, trecîndu-le prin filtrul propriei sensibilităţi. Nu i-a scăpat nimic, dovedindu-se, ca obseravator, lucid şi redutabil. Viziunea sa se desfăşoară pe două planuri. Primul are în vedere devoalarea atrocităţilor din interiorul gulagului, comise de slugile bine recompensate ale regimului comunist, începînd cu anchetatorii Securităţii şi Ministerului de Interne şi terminînd cu brigadierii lagărelor de muncă şi paznicii închisorilor. Al doilea plan se referă la fauna extrem de diversă a gulagului, în care se amestecă sclipirile de geniu şi înaltă cultură cu ignoranţa, bestialitatea şi rudimentul uman.
Atmosfera din închisoare sau din lagărele de muncă, din care fac parte violenţa, cruzimea şi lipsa de măsură, ar avea ca scop nu pedepsirea „vinovaţilor”, ci exterminarea acestora. Umilinţele pe care trebuie să le îndure deţinuţii sînt nesfîrşite şi par împrumutate din infernul dantesc. Nu bătaia, ci schingiuirea deţinutului este de fapt pasiunea anchetatorilor şi caraliilor. Aceste schingiuiri capătă forme diverse, unele halucinante, de la înfometare şi izolare în condiţii aproape insuportabile, la efort fizic depăşind puterile omeneşti. În perimetrul concentraţionar foamea se transformă în obsesie. Un „reeducat” la Piteşti, condamnat a doua oară, mănîncă orice, de la intestine de cal la carne crudă de cîine, pisică sau şarpe. Deţinuţii sînt permanent expuşi bolilor, după ce consumă ciorbă de ceapă stricată, varză degerată şi sfeclă de pe cîmp. Un ţăran moare pentru că a exagerat înfulecînd cantităţi mari de grăunţe din adăpostul unor hîrciogi. Iar cînd, din cauza vremii, se bucură de răgaz în celule, deţinuţii visează la lumina zilei, lansîndu-se în veritabile poveşti gastronomice, care din care mai utopică. În aceste îmrejurări, ziua cînd primesc arpacaş este una fastă. Şi pentru a împiedica eventuale inechităţi la drămăluirea porţiilor, polonicarii suspectaţi de rea credinţă sînt adesea excluşi din demnitatea de responsabil al cazanului.
Supraveghetorii deţinuţilor reprezintă o categorie specială, de care Florin Constantin Pavlovici se ocupă cu toată atenţia. Chiar dacă sînt sergenţi, plutonieri sau ofiţeri au un numitor comun: ignoranţa crasă şi sadismul fără margini. Anchetatorul Voicu, plutonierii Hahău şi Lungu, sergentul Grecu sau brigadierul stomatolog Andreica alcătuiesc o galerie de torţionari primitivi, a căror înclinare către crimă nu este egalată decît de mostrele de incultură pe care le produc ori de cîte ori se iveşte ocazia. Lor li se opune, cu nobilitate şi decenţă, o altă galerie de personaje, reprezentînd elitele româneşti din rîndul scriitorilor, universitarilor, medicilor, clerului şi teatrului sau militarilor de carieră care s-au ilustrat pe front cu acte de eroism şi patriotism. Aceştia trăiesc, laolaltă sau pe rînd, momente de umilinţă supremă, de chinuri fizice la limita închipuirii, dar, cei mai mulţi îndură totul cu stoicism, în numele demnităţii şi libertăţii de conştiinţă. Aşa se arată a fi scriitorii Alexandru Ivasiuc, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt sau Radu Gyr, orientalistul Sergiu Al-George, avocaţii interbelici Istrate Micescu şi Iosif Bogdan, preotul erudit Gheorghe Chiriac, istoricul Al. Zub, actorul Ion Omescu sau foştii bravi ofiţeri Aurelian Gulan şi Vlad Brussescu. La polul opus s-ar situa intelectuali care, sub presiunea situaţiei lor de întemniţaţi politic sau din oportunism, în libertate, au consimţit la triste compromisuri morale: N. Crainic, Ion Caraion, Şt. Aug. Doinaş, Al. Paleologu, Max Bănuş, Dan Deşliu sau Eugen Jebeleanu. De altfel, în cealaltă carte de memorii, Frica şi pînda din 2009, Florin Constantin Pavlovici va continua radiografierea  epocii ceauşiste, supunîndu-le unei analize intransigente, dar corecte şi drepte, pe multe dintre figurile emblematice care treceau drept repere culturale ale vremii.
Despre cinismul şi trivialitatea etică a regimului prosovietic vorbeşte şi episodul cazării deţinuţilor într-o biserică din Galaţi, cînd torţionarii au instalat hîrdaiele pentru fecale, necesare deţinuţilor, în sfîntul altar, „ca o atenţie pentru numeroşii preoţi” aflaţi printre „duşmanii poporului”. Într-o puşcărie politică, dar şi în lagărele de muncă, „răul cel mai greu de suportat mi s-a părut a fi absenţa oricărei intimităţi”, spune autorul, vorbind de promiscitatea inimaginabilă a vieţuirii în comun. Tot aşa cum, în altă parte, referindu-se la condiţiile pe care trebuiau să le înfrunte deţinuţii toamna şi iarna, atît afară, la muncă forţată, cît şi în celulele neîncălzite, Florin Constantin Pavlovici crede că de fapt „iadul nu este foc veşnic, ci frig veşnic”. De aceea memorialistul  nu ezită să considere toate instituţiile statului implicate în sistemul penitenciar drept criminale. Şi este aşa, din moment ce, după declararea păcii şi instalarea comuniştilor la putere, au murit în închisori, lagăre de muncă sau în circumstanţe încă neelucidate, peste 300 de mii de români, opozanţi ai noului regim, egalîndu-se astfel numărul celor dispăruţi pe fronturile războiului. Prin intermediul anchetelor Securităţii, în celulele închisorilor sau în aşa-zisele unităţi de muncă, asistăm oripilaţi la desfigurarea ideii de justiţie şi umanism. Totul pare desprins din viziunile absurde, macabre şi aberante ale vreunui degenerat.
Această lume a degradării este surprinsă de către Florin Constantin Pavlovici în pagini de tulburătoare acurateţe literară. Tabloul iadului moral este realizat fără fisură. Rar se întîmplă ca unui prozator să-i reuşească atît de strălucit portretele tuturor personajelor. Atmosfera apăsătoare, tensiunea şi suspansul, menţin vie imaginea acestei comunităţi umane parcă exilată în altă realitate, una a terorii, putrefacţiei morale şi morţii. Este un remember al zborurilor frînte şi destinelor ciopîrţite cu satîrul politic. Grija pentru expresie, sobrietatea analitică dublată permanent de suflul uman al emoţiei, surclasîndu-şi competitorii memorialişti prin surdina aşezată în calea sentimentalismului ieftin, fac din Tortura, pe înţelesul tuturor (Fundația Academia Civică, București, 2011) un roman captivant, la confluenţa dintre psihologie şi aventură. Ne-a impresionat capacitatea autorului de a împinge graniţele concretului înspre hiperbolă, atunci cînd doreşte să transmită cititorului propria percepţie despre fapte şi lucruri.Aşa sînt descrierile savuroase ale delicateselor culinare visate de condamnaţi, mantaua inepuizabilă de la Salcia, bocancii doctorului Sebi Munteanu sau călcătura pe trup a sergentului Negoiţă ca metodă empirică de vindecare.
Ca şi în roman, este dificil să distingi elementele contextului istoric de cele care aparţin aportului ficţional al memorialistului. Într-un decor al exceselor de tot felul, rămîne de admirat tonul prozatorului, echilibrat şi cu nesecate resurse de umor, diagnosticînd exact epoca şi dimensiunile răului, însă fără încrîncenări revanşarde. Involuntar ne amintim deviza unui alt mare memorialist, Mircea Vulcănescu, deţinut politic şi el, care cerea testamentar „să nu ne răzbunaţi”. Ironia colorează totul din belşug, sarcasmul în schimb se supune continuu filtrelor moderatoare ale autorului. Probabil umorul fin, cărturăresc, vine tocmai din perfecta stăpînire de sine a observatorului povestaş. Putem desprinde şi o lecţie morală, aceea că regimul de represiune politică devine posibil doar pe fondul complicităţilor şi laşităţii noastre generale. În final rămînem cu imaginea monstruoasă nu doar a perioadei incriminate, ci de fapt a oricărui regim bazat pe represiune şi comportament arbitrar. Memorialistul dă totuşi de înţeles, fără efuziuni de optimism găunos, că fiinţa umană, alcătuită din bine şi rău, poate înclina balanţa, prin apel la raţiune şi voinţă, în favoarea binelui.
Intrat  fulgerător în literatura română, pe uşa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanţelor noastre critice, bucurîndu-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică şi narativă şi abilităţile de profund diagnostician al realităţii. Cu  Tortura, pe înţelesul tuturor literatura română nu a cîştigat  doar nişte excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil.

P.S.  Florin Constantin Pavlovici s-a născut la Conceşti, Jud. Botoșani, în martie 1936. După ieşirea din închisorile comuniste, a lucrat zeci de ani ca  jurnalist de radio şi televiziune. În prezent este pensionar şi locuieşte la Bucureşti.


                                                                                         Victor Teișanu Darabani, 2017