“Creaţie = inspiraţie. Ea vine (când
vine) fără programare – când „te-apucă”(vorba lui nenea Iancu Caragiale). Din
când în când mă mai apucă şi pe mine...”
1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat
(joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Ştiu să scriu, şi scriu de pe la şase ani,
dar încă nu sunt un condeier “citeţ”. E destin? E opţiune? Poate! – sau
de ce nu amândouă împreună?! Ştiţi zicala “Tot românul s-a născut poet!” – iar
eu sunt român...
2. Istoria literaturii
consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs.,
când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Speranţa că voi intra într-o Istorie a Literaturii Române e atât de
departe încât nu se află printre țintele posibile (deocamdată). Începutul?
Poeziile dedicate Patriei, Iubitei (în secret), făcute publice la Gazeta de
perete a Şcolii sau în albumele şcolăreşti ce circulau printre colegi.
3. Care a fost drumul până
la prima carte ?
3. Cotit, abrupt, angoasant şi luuuung... de 50 de ani!
4. Ce personalitate (personalităţi),
grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca
om şi scriitor?
5. Raportul dintre
conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii
contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
4-5. Mama, foştii dascăli, scriitorii
canonici cu coloană vertebrală şi dragoste de Ţarnă și Patrie. Politica e una –
Poetica (literatura) e altceva. Când se întrepătrund prea mult, înseamnă
compromis.
6. Literatura – la frontiera
mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura
română contemporană?
6. Un fluviu umflat de precipitaţii abundente, uneori acide, inundând
spaţiul românesc cu o îngrămădire indefinită de exponate, ce se agită să ajungă
în ocean printr-un canion adânc, lung şi strâmt printre munţi de granit.
7. Credeţi că există un timp
anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului?
La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Creaţie = inspiraţie. Ea vine (când vine) fără programare – când „te-apucă”(vorba
lui nenea Iancu Caragiale). Din când în când mă mai apucă şi pe mine...
7 + UNU. În contextul celor afirmate,
pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera
dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc
pentru înţelegere.
7+UNU. Timpul
florilor
“Lângă rama fotografiei era o carte, deschisă, cu fața în jos, al cărei
titlu nu se putea citi, fiind învelită. Curios să descopere ce gen de
literatură preferă, Tache o întoarce și își aruncă ochii pe paginile desfăcute: ”Sfatul meu este povața unei persoane care
nu-ți vrea decât binele, care a plecat de jos, a reușit în viață, căreia îi
cunoaște foarte bine dedesubturile, toate plăcerile și neplăcerile. Mulțumește
cerului că te-a învrednicit cu un soț. Nici nu-ți imaginezi ce izvor de
fericire ai! Iubește-l și veți fi fericiți! Ignoră veninoasele săgeți pe care,
direct sau indirect, cei din jurul tău le aruncă. Viața în cuplu presupune și
compromisuri. Nu-i asculta. Soțul este o pavăză în fața societății. Nu renunța
la ea, dacă se poate, niciodată. Atâta timp cât comportamentul lui este discret
și nu te lezează public, nu-i da importanță. Fă-te că nu observi. E un om bun,
frumos, inteligent. El nu poate iubi cu adevărat pe altcineva în afară de tine.
El este al tău și va fi mereu al tău, dar ca orice om cu preocupări abstracte,
închis în biroul său, simte câteodată nevoia evadării din peisaj, are uneori
tendința etalării și afirmării șarmului, a vredniciei lui, a punerii lor în
valoare... El nu poartă spre acea relație decât gândul ruperii de rutină, ideea
potolirii unei nevoi specifice ”bărbatului”, aceea de diversitate. Inima lui va
rămâne mereu încuiată altei persoane, atâta timp cât tu îi vei satisface
dorințele. Cheia lacătului inimii lui nu se va găsi decât la tine. Folosește-o
cu precauție și n-o lăsa să ruginească. Unele, dintre noi femeile, suntem
incapabile să înțelegem de ce uneori bărbații maltratează fizic pe cele despre
care spun că le iubesc, cu care împart menajul și nu numai... Explicația ar fi instinctul
primar, nevoia de dragoste fizică ce se manifestă mai puternic la ei decât la
noi, partenerele lor... Dragostea lor este mai vulcanică, mai necontrolabilă și
nu suportă amânare. Nevoia atinge cote maxime și orice nesatisfacere a ei
produce ruptura, dezastrul... Refuzatul va căuta cu obstinație altă parteneră
ca o variantă de ”vindecare”... În tinerețe, în libertate, el zboară ca un
fluture din floare în floare, este mai puțin pretențios, se mulțumește cu ce
găsește, cu ce-i ”pică în plasă”! Cu timpul, experiența, maturitatea, îl fac
mai statornic, compară și alege, e mai puțin aplecat spre ”vorba lungă”, spre
contemplație, devine mai direct, e mai practic, trece repede la fapte, nu are
timp să aștepte, durata lui are alte dimensiuni, se măsoară altfel... Căile
Domnului sunt întortocheate, greu de explicat, dar necesare, iar specia umană
nu face excepție... Mascul și femelă, bărbat și femeie, soț și soție, iubit și
amantă deopotrivă se pregătesc mereu pentru marea întâlnire, tainica
descătușare, când pentru o clipă de eternitate, pentru un moment de voluptate,
trec peste orice opreliști sociale și o înfăptuiesc... E o nevoie oarbă,
absolută, o sete neogoită, o necesitate imperioasă fără de care existența
vieții ar fi inutilă... Ce-i viața altceva decât o luptă continuă pentru mai
bine, pentru satisfacție, pentru sațietate, nu numaidecât gastronomică. Orice
obstacol cade atunci, este învins, depășit în drumul spre împlinirea acestui
deziderat... altfel totul nu e decât un joc de neputincioși, retardați, fără
sens, fără scop, fără finalitate... Orice amânare ”sine die” sapă prăpastia ce
duce la catastrofă, la neîncredere și la finișul relației. Nici boala, nici
starea fizică precară nu împiedică actul dragostei, cel mai sublim dintre
actele vieții, ba din contră, în unele cazuri, s-a constatat o anume ameliorare
sau chiar vindecare a individului. Fericirea deplină a doi iubiți nu e decât în
împlinirea supremă a ei, în contopirea pentru câteva clipe a celor două
corpuri, a celor două suflete în uitarea de sine, în descătușarea materială și
energetică, fără reproșuri, fără regrete, ci numai cu speranța că data
următoare va fi mai bine, iar dăruirea va fi totală... Ești la vârsta cea mai
frumoasă. Trăiește-ți viața din plin. Nu-ți refuza nimic din ce crezi că merită
să experimentezi și să faci în materie de dragoste. Regretele tardive sunt de cele mai multe ori
zadarnice. Tot ce este omenesc în domeniu, trebuie cunoscut, încercat,
practicat. Ține cont: viața e numai una și orice zi trecută, e o zi pierdută! Ea
nu poate fi reluată, refăcută, cosmetizată... Numai ghidându-te după aceste
principii, după aceste considerente, depășind orice conveniențe impuse, viața
va fi așa cum trebuie, cum ne dorim și...” Prins de mirajul lecturii abia
în ultimul moment auzi vocea Ameliei și-i desluși pașii. Ieșea din salonul
alăturat unde administrase medica-mentația la o bolnavă. Aranjă repede cartea
la loc cum o găsise și se îndreptă spre ușă.”
(fragment din ”Destine și iubiri” Botoșani-2016)
Februarie,
2017, Botoșani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu