Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 16 martie 2017

Dan Norea



“Eu am o teorie, pe care am și dezvoltat-o într-un pseudoeseu: Ce ți-e scris în gene ți-e pus.”

1.             Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Eu am o teorie, pe care am și dezvoltat-o într-un pseudoeseu: Ce ți-e scris în gene ți-e pus. Conform acestei teorii, destinul și opțiunea nu sunt elemente contradictorii, ci strâns legate.
În cazul meu, necesitatea internă de exprimare a creativității a fost satisfăcută timp de 30 ani de programarea calculatoarelor, meserie care are multe atribute comune cu arta. În momentul în care la serviciu mi-au revenit sarcini mai prozaice, de management și marketing, ceva în mine a început să sufere. Cu prima ocazie, am scos la iveală câteva poezii scrise în prima tinerețe. După care am continuat.  
În acea perioadă mi-am afirmat public un motto: Dacă poți să-ți împlinești un vis, ești obligat s-o faci!

2.             Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Pentru mine, momentul debutului este foarte bine delimitat – toamna anului 2002. Începusem să folosesc internetul și, pe un grup al colegilor de facultate, am trimis o poezie scrisă în 1973, “Facerea lumii”, cu tematică și termeni informatici. La îndemnul colegului meu de facultate, Laurențiu Orășanu, am postat-o pe agonia.ro. A fost bine primită și, de atunci, nu m-a mai oprit nimeni și nimic. O bună perioadă, datorită serviciului, m-am specializat în genurile foarte scurte, epigramă și haiku. Au urmat poezia și proza scurtă dar, în majoritatea cazurilor, firul roșu care le străbăte pe toate este umorul.

3.             Care a fost drumul până la prima carte ?

Pe agonia.ro exista, începând cu 2004, un cult al epigramei de valoare. Epigramiști cunoscuți – Diviza, Bunduri, Toderașcu – dar și cei formați pe agonia – Rotaru, Gârda, Vali Slavu – se regăsesc pe podiumurile tuturor concursurilor naționale de profil. Dialogurile și înțepăturile amicale erau la ordinea zilei. În aceste condiții de emulație, am scris în cinci ani peste 1000 de epigrame, din care jumătate publicabile. Cu alte cuvinte, primul volum apărut în 2010, “Epi…gramatica”, s-a scris de la sine.

4.             Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În prima etapă, mediul virtual - site-urile agonia, europeea, romanian kukai - a fost decisiv. Fără încurajările colegilor de acolo – Laurențiu Orășanu, Ina-Simona Cîrlan, Ion Diviza – poate că n-aș fi continuat. 
Prin 2008 am intrat în lumea reală. La acest punct, se poate spune că am pus în practică un alt principiu, care contrazice afirmația “anturajul e de vină”: anturajul nu te influențează decisiv, el nu este decât un mediu în care alegi să trăiești. Dacă nu există un anturaj potrivit, ți-l creezi. Pentru mine, anturajul în care mă simt bine la nivel național este format din umoriștii grupați în Uniunea Epigramiștilor din România. La nivel local, în Constanța nu am găsit un anturaj de umoriști, așa că l-am creat eu. În decembrie 2008 am înființat Clubul Umoriștilor Constănțeni, al cărui președinte sunt și astăzi.

5.             Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Nu este o problemă numai a lumii contemporane, ea a existat dintotdeauna. Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Octavian Goga, Ion Rebreanu, toți au demonstrat că un scriitor nu are voie să se retragă în turnul său de fildeș. Un scriitor nu este complet dacă nu este și cetățean, dacă nu înțelege problemele celor în mijlocul cărora trăiește și nu luptă pentru îmbunătățirea condiției umane.
În particular, umoriștii luptă pe baricade vrând-nevrând. Umor pur nu există, totdeauna este împletit cu satira, cu ironia, cu pamfletul. Cum putere politică perfectă nu există, inamicul public al umoristului este puterea.

6.             Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

La nivel global, nu am o imagine de ansamblu. Am constatat în treacăt că unii autori încearcă să șocheze, atât prin limbaj, cât și prin tematică. Și asta nu pentru a atrage cititori, ci pentru a se individualiza. Poezia, în particular, s-a îndepărtat de esența ei, și-a pierdut atributele poetice – lirism, muzicalitate, spiritualitate. E posibil să fie un pas înainte, dar mi-e teamă ca, după ce pui pe hartă toți pașii înainte, să nu iasă un drum în zig-zag.
În schimb, în ceea ce privește literatura umoristică, cred că avem o generație bună. Proza scurtă umoristică, poezia satirică, epigrama, toate au reprezentanți de seamă, care vor intra în istoria literaturii

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

În mod cert, situația diferă de la gen la gen. Romanul și dramaturgia presupun un anumit program de lucru, o oră fixă la care te așezi la birou. Poezia necesită inspirație, ceea ce nu exclude un program ci, dimpotrivă, îl lărgește. Dacă noaptea ai inspirație, te dai jos din pat și pui ideile pe hârtie.
Da, am în “sertar” (astăzi sertarele se numesc foldere) materiale pentru încă trei cărți. Una de senryu (haiku umoristic), care va apărea în cel mult o lună, una de jurnale de călătorie și a treia de proză. Și, cu siguranță, până le public, se adună materiale pentru alte cărți. Din acest punct de vedere, scriitorul este un năpăstuit al soartei. Când moare, totdeauna lasă neterminate câteva proiecte.  

Facultativ :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Textul pe care îl consider reprezentativ este poezia “Facerea lumii”, scrisă în 1973, cea datorită căreia am intrat în lumea literară. Nu o consider numai eu reprezentativă, acum doi ani a apărut într-un manual de limba română pentru clasa a IX-a.

Facerea lumii


Dumnezeu, ca să devină inginer
a urmat toate secţiile Politehnicii
simultan
şi a avut la fiecare
proiecte de an.

La facultatea de Construcţii
(nu degeaba e sfânt)
a făcut o planetă
şi-a numit-o Pământ.

Animalele şi florile le-a creat
la Chimia organică;
peştii şi păsările
la Aerodinamică.

Iar pentru secţia de Mecanică fină
a avut la proiect
sa le facă pe toate
sa se mişte corect.

A hotărât sa-şi dea proiectul de stat
la Automatică
tot cu realizare practică.
A meditat
şi a născocit un obiect ciudat.

O încâlceală de fire şi circuite,
bistabili şi ferite
după nişte scheme ale lui
combinaţionale
în care a mai bagat şi nişte
automate secvenţiale.

Şi pentru că nu se descoperise încă
soft-ul de bază,
Dumnezeu a trişat
la această fază,
înlocuind-o cu o minune.

S-a aplecat, încet,
a suflat,
şi astfel Adam
a înviat.

Mai departe e clar
ce s-a-ntâmplat.
Şi-a luat prototipul,
l-a omologat,

l-a învăţat puţin
să gândească,
şi ca să treacă la producţie de serie
i-a pus în vedere
să se înmulţească.

Terminând Dumnezeu Politehnica

cu medie mare
a avut, evident,
cea mai bună repartizare.
Şi-a luat postu' n primire din mers
şi-a plecat să creeze
un nou Univers.

      ***
Omul, lăsat de capul lui,
s-a făcut al dracului
şi, deşi nu se trage din maimuţă
cum se zvonea odată,
a început să-l imite-ntru totul
pe cerescul său tată,

născocind rând pe rând
păsări supersonice,
maşini, submarine
şi chiar ciuperci... atomice.

Iar în final,
crezând că e original
s-a imitat pe sine însuşi
(farsorul !)
şi a creat... calculatorul.


Martie, 2017, Constanța

Un comentariu:


  1. “Maraton de poezie în memoria scriitorului Gheorghe Crăciun”
    gheorghe apetroae sibiu
    NU EŞTI COPACUL ACELA…

    -- Copacul eşti ca să–ţi înalţi din cuget înfrunzirea
    şi să te-apleci de multe- dese ploi şi de furtuni prin ani,
    să ţii de casă şi căldură -vie pentru cei sărmani,
    sporind în stăpânire-ţi, lumii, veşnică-nflorirea…!
    - preaplin de sevă, liber, înflorit şi ne-ntomnat de vremi,
    nu eşti copacul care se înclină de zefir pe lunci!..

    -Copacul, nu îţi laşi în ger să-ţi piară olive rădăcini,
    ci veşnic le hrăneşti cu jarul cerului care, arzând
    în el le-oferi în sevă tremole frunzare de păduri,
    urci razele-i în alte ranguri, revărsând
    mărirea Lui şi adevăru-n glas al marelui cu-vânt,
    un duh divin, lumină sfântă, veşnic, sângerând!…

    -- Copac te-apleci, robind ca să-nfloreşti în crâng,
    jucând pe frunzele desmine razei liniştile-n vânt…
    simţirii să rămâi fidel şi-n inimi soarele să-nchini
    potire-cupe de lumini pe ramul tău cu stele ruginii…
    Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..

    -- Copac vânjos, veghezi stăpân pe tunet, fulgere şi ploi
    cu” inima”-ncâlcită-n legi ce le dezlegi xilinic în trăiri,
    clopot ceresc, vibrând nădejdilor tot alte răsăriri…
    ți-arunci poverile în mâna cerului şi-n schimbul lor,
    de freamăt eşti cuprins şi har, din duhul de lumini
    Nu eşti copacul acela, altul, care se pierdea în umbră !…

    Absorbi avid, eluviul ce nu-i supt de alte rădăcini-
    plăcerea cerului, o boltă ţi-i coroana chip în chip
    şi uşă, casei tale, iubirilor adânci când o deschizi,
    stâlp templului în care îngeri cântă sfinte melodii
    şi aripi crise îşi desfac la zborul prin nemărginiri!…
    Nu eşti copacul acela care -- atunci pierea pe hat …

    -- Copac ceresc, cânţi sevei calea, ca un serafim,
    să o întorci din rătăciri, din frunze galbene-n păcat,
    duh te pogori la-altarul rădăcinii, întru rai lăsat
    şi-i cauţi harul în misterul tău, să luminezi, s-auzi
    cum creşti vânjos, înalt din mare şi rodeşti curat,
    Nu eşti copacul ,unul, fără Unul, în nelinişti slugă!….



    Copacul ești când creşti din tine liber, bolţii, păstorind
    dorinţa stelelor ce-au coborât să-ţi cânte în irugă
    cu slava Lunei, arcă de iubire-n valuri şi în rugă ,
    cu păsările pe-al tău ram,cu glas de vânt prin frunze…
    În noile rodiri însângerate-n chin, plăcerile îţi umblă…
    Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..



    Când nu te clatini şi-ncovoi oricum, ci îţi înalţi pe stei
    vânjosul trup de stea, al inimii cuprins, să îţi ajungă…
    Îţi creşte trunchiul drept, cu-vântul de rugini din ieri
    născut din sarea ţarinei cu-al primăverilor dureri,
    când de-al lor simţ, o mare -ţi biciuieşte gândul…
    Copac prin fire-ţi înfrunzit bogat în alt păcat te vrei


    Ţi-i rodu-n creştere și stareţ cu un gând viclean
    ajuns la schimbul de sfârşit, noi vieţi, împărtăşind
    cu nopţile şi stele reci, iubind în sine ne-mpliniri,
    cu-vintele le-nzăpezeşti: troian de griji şi-amor…
    -- Nu eşti copacul acela ce pierea de alte vreri uşor!..
    Ghweorghe Apetroae, Sibiu


    RăspundețiȘtergere