Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

duminică, 15 octombrie 2017

Radu Sergiu Ruba



  

  «Idealistul din mine crede în literatura română bazându-se pe revirimentul formidabil al romanului, pe modalităţile foarte diverse de a-l concepe, pe memorialistica de mare valoare, pe persistenţa poeziei şi pe curajul deocamdată incipient de a valorifica tot ce ne iese în cale ca experienţă pentru poveste. Fiindcă să nu uităm teza splendid ilustrată într-o carte de către acelaşi Márquez: merită “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”.»       

OMUL ŞI TIMPUL

Radu Sergiu Ruba este protagonistul unei experienţe umane inedite, dator fiind în formarea sa spiritului  mai multor locuri şi mai multor angajamente. S-a născut la 14 octombrie 1954 în Ardud, judeţul Satu Mare. Şcolarizarea şi-a îceput-o în satul vecin Răteşti, continuând-o până la bacalaureat la Institutul pentru Nevăzători din Cluj, interval în care, pe la 11 ani, şi-a pierdut complet vederea ce nu fusese niciodată una perfectă. Au urmat studii de limbi străine, franceză şi engleză, la Universitatea Bucureşti. A lucrat ca profesor de franceză în sistemul preuniversitar, ca interpret, ca lector în programul Cambridge Standard English al British Council din capitală, ca inspector în ministerul educaţiei, responsabil cu învăţământul pentru elevii şi studenţii deficienţi de vedere. În această calitate, a înfiinţat patru şcoli de profil, două licee şi două postliceale de balneofizioterapie care funcţionează şi astăzi. A fost de asemenea consilier al ministrului muncii pe problematica dizabilităţii contribuind la adoptarea unor măsuri administrative şi a unor acte normative.
A făcut parte timp de 25 de ani din conducerea Asociaţiei Nevăzătoriilor, ocupându-se de programele culturale, de presă, de relaţiile internaţionale  ale acesteia şi deţinând funcţia de preşedinte  pentru nouă ani. Din poziţiile de conducere ale acestei organizaţii naţionale, a reuşit să deschidă, cu sprijinul directorului Bibliotecii Metropolitane Bucureşti Florin Rotaru, o filială a acesteia pentru deficienţii de vedere funcţionând ca unitate de producţie de carte audio, şi-a dotat organizaţia cu o tipografie electronică braille aptă să producă pentru întreaga ţară, a ajutat la îmbunătăţirea sau salvarea vederii a zeci de pacienţi într-un mare proiect oftalmologic şi a demarat construirea unui centru de reabilitare pentru persoanele care-şi pierd vederea la maturitate.
Din 1992, realizează, pe postul  de Radio România Actualităţi, o emisiune săptămânală. Este de asemenea autor al unor emisiuni difuzate de Radio Europa Liberă şi Radio Europa FM.
A debutat editorial în 1983, la Cartea Românească, cu volumul de versuri Spontaneitatea înţeleasă. Au urmat alte patru cărţi de poeme: Iluzia continuă, Iubirea şi Orientul, Marginal şi Graţia Dizgraţia. Ele au fost completate de două antologii de autor cu extrase din volumele  amintite.
Radu Sergiu Ruba a realizat şi o selecţie a materialelor  sale de presă, eseuri, articole, interviuri, grupate în volumele Dialoguri şi eseuri, Scene, explorări, condeie, O mie de ani în o sută una enigme, acesta din urmă scris împreună cu soţia sa Nicoleta Ruba. Ca supremă datorie literară faţă de comunitatea de experienţă existenţială căreia îi aparţine, a alcătuit două ediţii ale Constelaţiei Homer, o Antologie a Scriitorilor Nevăzători din România, prima apariţie în 1996, iar a doua, mult  revizuită şi îmbogăţită, în 2017.
Ajungând târziu la proză, dar ocupându-se de aceasta cu precădere de la o vreme încoace, a publicat volumul de povestiri Contrabanda memoriei şi romanele Demonul confesiunii în 2004, reeditat în 2009 şi O vară ce nu mai apune, Ed. Humanitas în 2014. Acestei cărţi în mare măsură autobiografice i s-a conferit premiul Radu Petrescu al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, premiul pentru proză al Festivalului Poesis, Satu Mare şi premiul Ion Creangă al Academiei Române în 2016, iar în 2017, romanul a fost tradus în limba engleză la New York şi este în curs de traducere şi în italiană la Padova.
Autorul a avut parte şi de alte distincţii pentru performanţele sale literare: premiul ministerului afacerilor externe al Franţei pentru nuvelă, premiul Frontiera Poesis, premiul Fundaţiei Gheorghe Ursu, al Asociaţiei Scritorilor Bucureşti pentru volumul de versuri Graţia Dizgraţia, al revistei Convorbiri Literare şi al Jewish Braille Institute of America. I s-a decernat de către preşedintele României, Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler în anul 2008.
Poeme, nuvele şi eseuri ale lui Radu Sergiu Ruba au fost traduse în franceză, engleză, bulgară, germană, maghiară, spaniolă şi arabă. La rândul său, scriitorul a tradus din literatura franceză autori precum Michel Tournier, Gilles Lipovetsky, Olivier Rolin, Nicolas Ancion şi Corinne Desarzens.              

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1.       Dacă ar fi să mă refer la destin, nu aş putea încheia tema nici în trei zile, fiindcă lipsa vederii i-a săpat vieţii mele o albie mult diferită de cele obişnuite. M-am născut cu o  deficienţă vizuală, dar cu un stantard perceptiv destul de bun, aşa încât am putut urma prima clasă şi încă ceva dintr-a doua în învăţământul obişnuit. Dar vederea mi-a scăzut şi părinţii, bine sfătuiţi de medicii oftalmologi din Cluj, m-au înscris la şcoala pentru nevăzători din acest oraş pentru ca, utilizând alfabetul braille, citind aşadar cu degetele, să nu mai fiu nevoit să-mi supun ochii la eforturi evitabile. Pierzându-mi definitiv vederea la 11 ani, îţi dai seama că, faţă de marea  majoritate a celor de aceeaşi vârstă, viaţa mea a luat-o pe un traseu inedit. Limitându-ne la domeniul cărţii, al cititului şi scrisului, e de spus că am citit în braille atâta cât aveam la îndemână în biblioteca şcolii, adică foarte puţin, mi s-a citit de asemenea de către alţii, cei din famile sau profesorii din şcoala clujeană unde lectura făcută elevilor era obligatorie, în fişa postului dascălilor locali, dacă nu a tuturor din această ţară. Dar ştiu cu siguranţă că şi în celelalte şcoli pentru nevăzători din România, toate unităţi cu internat, în acele vremuri, li se citea masiv elevilor, după un anumit program. Pe la nouă ani, i-am citit şi eu o carte unui coleg mai mare complet nevăzător, şi anume, Roman năzdrăvan de Nicolae Filimon. El îşi aminteşte şi astăzi cum îi descriam calul înaripat de pe copertă cărţii şi cum îi plimbam mâna pe deasupra ca să-i arăt unde se găsesc aripile, unde botul şi unde coada calului. Apropo de destin: trăiam cea mai mare parte din an întrun internat şcolar, ceea ce dădea o notă total diferită existenţei  mele de zi cu zi faţă de cea a congenerilor tipici, adică teferi, valizi, cum le spunem noi cu un termen uzual astăzi. A fost însă soluţia optimă. Viaţa în colectiv, departe de părinţi, te ajută să te formezi, să te descurci, să capeţi personalitate. Acasă, presupunând că aş fi urmat ca nevăzător o şcoală obişnuită din oraşul de domiciliu, părinţii m-ar fi cocoloşit inevitabil, nelăsându-mă să merg zilnic singur la şcoală şi să mă întorc tot singur. Acum, nu garantez că ar fi fost tocmai aşa, fiindcă mama s-a dovedit a fi extrem de cutezătoare şi de permisivă înaintea tuturor provocărilor şi şanselor.  Dar eu apreciez acum că independenţa mea actuală s-a construit în acel internat din Calea Dorobanţilor nr. 31 din Cluj. Cu opţiunea pentru literatură e complicat în cazul meu, tocmai din cauzele expuse mai sus, cea majoră fiind radicala schimbare a relaţiilor mele cu mediul din jur la 11 ani. Până pe la nouă ani, când ochii îmi permiteau s-o fac, desenam foarte frumos, cei care mi-au văzut desenele păstrate o vreme de mama, spun că desenam miraculos. Din păcate, cartoanele cu pictopoemele mele s-au pierdut odată cu mutarea alor mei din Satu Mare în Cluj în 1990. Acesta este talentul mai răspândit în familia lărgită. Sora mea, mică pictoriţă talentată, s-a orientat către arhitectură. Pictează şi astăzi, pentru ea şi pentru cei apropiaţi. Am de asemenea doi veri, frate şi soră, foarte înzestraţi în materie, ea a şi urmat de fapt o carieră în sfera design-ului. La mine, cred că înclinaţia asta sa convertit în sensibilitate mai întâi faţă de plastica literară întâlnită, apoi în plăcerea de a produce imagini din cuvinte şi sintaxe. Dovada acestui proces de transfer sunt caietele cu extrase din literatură. Încă din şcoala primară, îmi transcriam în braille, de pe unde apucam, numai pasajele cu descrieri seducătoare de natură. Nu-l aveam la îndemână în braille pe Brătescu-Voineşti, pe Hogaş sau pe  Sadoveanu peregrin prin păduri şi printre ape, ci pe el doar ca autor al unor romane istorice, dar extrăgeam din manualul  de gramatică pasajele selectate din aceşti autori daţi pe mâna analiştilor morfosintactici. Îmi  alcătuisem astfel de caiete transcrise în braille, repet, numai cu imagini despre natură. Îmi şi lipsea, trăisem în mijlocul ei, îi regretam dispariţia directă şi îi reeînviam mereu profilul în memorie, o reverberaţie de neşters. Cu poezia era alfel. Îmi plăcea, dar nu mă topeam după niciuna din cele citite din Coşbuc, Eminescu, Alecsandri, Şt. O. Iosif, Păun-Pincio şi ce mai aveam la dispoziţie. Până într-o zi când mi-a surâs norocul. Aveam 12 ani, iar colegul meu George Nicolescu avea 15. Ne găseam, în sala de muzică, la nu mai ştiu ce fel de eveniment cultural şcolar mai nonconformist, fiindcă George a recitat din Minulescu – Romanţa Cheii, Trec vagabonzii şi Romanţa celei care pleacă. A avut un rol şi talentul de recitator al lui George, şi vocea lui de tenor unic în muzica uşoară de mai târziu, o voce cum numai Julio Iglesias mai are, blândă, învăluitoare, de o serenitate frumos curgătoare. O fi fost şi vocea aceasta care m-a cucerit, dar în mod cert gata m-au dat imaginile mării: “Pe-albastrul răzvrătit al altei mări”, suna unul din versuri. Nu mai citisem şi nu mai auzisem aşa ceva. “Poezia e o altă limbă”, după cum spune Roland Barthes, nu mai ascultasem această limbă, nimeni nu mi-o vorbise. Ţin minte că m-am ridicat de la loc, am înaintat paralel cu rândul de scaune şi m-am dus în faţă la George cerându-i  poeziile. Eram şi atunci mărunţel, dar totodată şi foarte slab, un pui de internat, acolo, vai de capul meu, bun însă la carte şi cam ciudat. George a râs, nu le avea scrise  la el, am aflat mai târziu că, după ce le memorase, aruncase hîrtiile. Ei bine, serbarea aceea sau ce o fi fost, se supunea şi ea unei discipline, nu era la îndemână puştilor leşinaţi după poezii cu marea, s-a strigat la mine, am fost trimis la loc. Ceva m-a speriat, m-a destabilizat rău. Nu pot să spun că am leşinat, dar m-a cuprins o slăbiciune teribilă şi m-am lăsat pe vine. Mă agăţasem de mâna lui George ca să nu cad. Au sărit repede educatorii, m-au luat şi m-au întins pe capacul pianului. Mărturie că nu leşinasem sunt notele muzicale, nu ştiu care, dar pe care le-am auzit odată întins pe pian, tulburate în cutia lor şi auzite doar de mine, fiindcă nu se mişcaseră clapele, ci doar corzile undeva, în adânc. M-au costat mult acele momente de slăbiciune deoarece mi s-a pus urgent porecla de Leşinatu şi a ieşit pe chestia asta un alt fel de poezie decât cea cu  marine fascinante: «Leşinatu pe pian/ vrea să cânte în castan!» N-am prea înţeles legătura, dar iaca, amicii mă suiseră deja în vârful copacului. Poemele lui Minulescu mi-au produs multe necazuri: m-am dus la profesorul care organizase evenimentul, Petru Mereuţă (1934-1995) pe care mă bucur că am putut să-l  includ în Constelaţia Homer, Antologia scriitorilor nevăzători din România. I-am cerut textele, dar m-a luat cu blândeţe şi cam de sus. Eram prea mic, după părerea dumnealui, pentru acele versuri. Sunt sigur că în curând i-a părut rău pentru refuz. Cu jenă şi cu doruri nemărturisite, a mai trecut un an până când am dat, tot prin intermediul lui Mereuţă, de Macedonski. Mi-a împrumutat o carte şi i-am rugat pe colegii care aveau un restant vizual rezonabil să-mi citească, cu ochelarii lor groşi, din Rondeluri. Nu înţeleg de ce mă frapase eufonia cuvântului rondel. Iar acolo am dat de Rondelurile rozelor. Când am văzut eu atâta pictură, atâta revărsare de verde, roz, galben, violet, de argintiu, de roşu şi de auriu, reflexe de oglinzi şi ceruri învăpăiate de asfinţituri unice, când am văzut insula Lewki sub lună, noaptea translucidă de mai, deşertul şi topazele turnurilor de la Mekka arzând în Noaptea de decemvrie, m-am lăsat infestat de acea poezie atât de vizuală şi nu mi-a trecut până în ziua de azi. Era acolo natura văzută de mine până cu câţiva ani mai înainte,  dar în idealitatea ei.  Căci totul a pornit, cred, de la dragostea mea de natură şi de desen, de la o genă a reprezentării cromatice a lumii. Curios e că, deşi colectasem citate cu imagini din proză în caietele mele, am citit insistent de atunci poezie, cu precădere poezie. Petru Mereuţă ne-a mai făcut un cadou. S-a înţeles, cred, din ceea ce am spus mai în amonte, că şi el era nevăzător. Conştient de carenţa teribilă de cărţi de literatură în braille, s-a dus într-o vară acasă la părinţi, în Lunca Banului, pe Prut, în judeţul Vaslui şi, după dictarea tatălui  său, a transpus în braille, la maşina de scris de profil, o antologie din poezia lui Blaga, alta de Ion Barbu, de Bacovia, de Rabindranath Tagore, Serghei Esenin, Zaharia Stancu şi părţi din Arghezi. A venit cu mai multe valize de cărţi la Cluj (în braille, Blaga, de exemplu, avea cinci volume) şi proful le-a pus la dispoziţia elevilor. Circulau între noi, le împrumutam unii de la alţii, le citeam şi le răsciteam. Astfel mi-am făcut eu cultura poetică cu foarte puţini autori citiţi până pe la vreo 17 ani, dar cu hotărârea de a citi toată poezia lumii. Faţă de ceea ce scriu unii despre precocitatea lor în materie de lectura, mi-e şi ruşine să fac această marturie, dar uite că Dumnezeu a rânduit să-i vină şi ei vremea. Contaminaţi de exeplul lui Petru Mereuţă, ne-am apucat să transcriem şi noi. Eu, bunăoară, i-am transcris în braille pe Rilke, Trakl, Edgar Allan Poe, Mallarmé, Cezar Baltag, Gheorghios Seferis.  alţii iau transcris pe Vasile Voicuulescu, Mircea Dinescu, iar Ion Podosu, poet şi istoric literar astăzi, l-a tras în braille pe Ion Vinea şi întreaga Panoramă a poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconski. Sălile noastre de clasă, cantina şi dormitoarele se găseau în  aceeaşi clădire, la etaje diferite. După micul dejun, intram la orele de curs, apoi, după masa de prânz şi după o pauză binevenită, intram la orele de meditaţie, practic, de pregătire pentru a doua zi. Terminam repede cu pregatirea ca educatorul, în timpul câştigat, să ne citească. Uneori citeam noi, dar cu urechile,  grupaţi în jurul unui magnetofon cehoslovac greu şi butucănos, Tesla B3 ce derula o bandă cu lectura vocală a unei crainice, înregistrări realizate la Bucureşti în studioul Asociaţiei Nevăzătorilor şi difuzate în întreaga ţară. Aveam o oră liberă după cină, iar apoi, hai sus, la ultimul etaj, la culcare. O clasă nu avea mai mult de 12-16 elevi. De fapt, standardul mondial în materie de învăţământ special sau specializat unde munca individuală cu învăţăcelul e extrem de importantă şi tot timpul necesară, este de 8-12 elevi întro clasă. Astăzi regula se respectă strict şi în România. Ne deplasam, deci, de la o sală de clasă la alta pe acelaşi culoar de la etajul al doilea, duceam şi aduceam de la unii la alţii cărţile cu poezía transcrisă de proful de română ori de noi.
Am avut noroc şi cu proza. În clasa a VIII-a, ca educator, (era vorba de profesorul care se ocupa de noi după-amiaza până seara), l-am avut pe profesorul de educaţie fizică Boghos Jangosian, un om cu o poveste aparte. Era născut în 1914 în centrul Turciei anatoliene, la Kayseri, vechea Cezareea întemeiată de Tiberius Caesar. Tatăl său a fost ucis de turci în masacrele din 1915. Şeful clanului familial a devenit un frate al tatălui. Acest unchi şi-a salvat neamul de la deportare în pustiurile Mesopotamiei şi i-a adus, după primul război, pe toţi armenii lui în România, nu în altă parte, fiindcă din România mergea spre Turcia cea mai multă marfă alimentară, în primul rând vite. Unchiul s-a stabilit până la urmă  la Cluj şi a deschis o mică fabrică de covoare persane. I-a crescut pe toţi copiii şi nepoţii lui. De fapt, Boghos îi spunea tată. Şi acest domn extraordinar sub toate aspectele, Boghos Jangosian, după ce ne-a citit Aurul negru şi Apostol de Cezar Petrescu, l-a abordat, atunci, la cei 14 ani ai noştri, pe Cehov. Am simţit, ca la Macedonski, cum mă străbate electricitatea puternică a autenticităţii imaginilor şi trăirilor. Era altceva decât în proza citită până atunci. A avut acest profesor inspiraţia de a ne citi mai multe nuvele, printre care Şampania, povestea unui şef de haltă feroviară în stepa infinită  a Rusiei, trăitor în cantonul său împreună cu o nevastă cu care se ceartă în ajunul anului nou. Pleacă de acasă şi pe unde să o ia? Singurul drum cu putinţă era de-a lungul căii ferate, prin ger, sub luna de gheaţă a stepei, cu gânduri negre despre plictisul vieţii în asemenea deşert. Dar trece un tren... Şeful de gară aproape inexistentă se întoarce acasă şi constată că trenul tocmai o adusese pe o mătuşă a soţiei parcă. Tânără mătuşa venise plină de sticle de şampanie şi de un râs contagios care muta din loc icoanele de pe pereţi. Noaptea de anul nou capătă strălucire, iar viaţa bărbatului de asemenea, după ce fuge cu mătuşa, lăsând, vorba lui Ion Creangă din altă povestire, şi gară, şi cucoană, şi cale ferată, şi lună, şi stepă... Experienţa cu Cehov nu a continuat foarte mult pentru că celorlalţi colegi nu le spunea mare lucru. Mie însă, separat de ceilalţi, Boghos mi-a mai citit câteva nuvele între care Portretul unui necunoscut. Deşi mă adânceam pe zi ce trecea în poezie, am atârnat continuu de  acest llicăr cehovian de autenticitate exprimabilă doar în proză. L-am căutat binenţeles şi l-am regăsit mai târziu pe Anton Pavlovici. Întrebat de Marius Chivu întrun interviu la un post de radio, în pielea cărui scriitor aş vrea să fiu, am declarat fără echivoc că mi-aş fi dorit să fiu ca Cehov, nu numai pentru opera literară, ci şi pentru cea socială. A făcut enorm pentru sănătatea semenilor lucrând ca doctor fără de arginţi. Nu lua bani de la săraci, deschisese în Crimeea clinici şi spitale, veneau la el pacienţi de la Moscova, Nijnii Novgorod, Kiev, Chişinău şi din Kazan. A fos un om exemplar, un înger, nici de moarte nu s-a temut şi uite că a sfârşit la 44 de ani, ce să mai vorbim!...
 Revenind la experienţa mea literară dintru început, vreau să-ţi povestesc cât de interesante erau lecturile colective nocturne. Nu le efectuam direct noi, liceenii, ci magnetofonul. Nu aveam prize în dormitoare, dar, din fericire, sala noastră de clasă se găsea exact sub dormitorul tot al nostru. Am cumpărat nu ştiu câte prelugitoare, l-am cărat pe Tesla B3 în dormitor, l-am ataşat la un prelungitor, iar pe acela l-am coborât pe geam. Un alt băiat l-a preluat pe pervazul de la etaljul 2 şi l-a înfipt în priză. Cu lumina, normal, stinsă, ascultam cu toţii, zece adolescenţi trăsniţi şi visători, o voce feminină care făcea să scânteieze suplimentar asupra  noastră Strălucirea şi suferinţele curtezanelor.
 
2. Istoria  literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2.  Aşadar, dădusem de Macedonski. Nu se putea ca sub impulsul lui să nu scriu. Sub impulsul, dar nu sub influenţa stilistică, fiindcă prima mea încercare poetică era de-a dreptul eminesciană. Avea stele, avea lac, stânci, epitetul funebru care rima cu celebru. Mi se pare că avea şi o blondă, dar nu ştiu dacă ea plutea pe lac vie sau moartă. Nu ţin minte titlul poemului, dar ştiu data la care l-am definitivat,  fiindcă am notat-o în josul textului: 31 ianuarie 1968. Împlineam în acea zi treisprezece ani, trei luni, trei săptămâni şi trei zile. Calculul este exact, l-am mai făcut o dată, l-am şi preluat în romanul O vară ce nu mai apune, apropo de ziua de naştere a surorii mele, 31 ianuarie, numai că acolo e vorba de doar trei ani plus ceilalţi submultipli menţionaţi, reprezentând diferenţa de vârstă de mare precizie dintre noi. Curând însă mi-am modificat stilul, am devenit mai puţin romantic, fără să mă-ndepărtez prea mult de modele. Pot să spun că am debutat în 1970, era în primăvară. În toamna precedentă, trimisesem nişte poezii la un concurs al elevilor clujeni şi hop, am câştigat şi eu dreptul de a publica în Licăriri, o plachetă cu cei care promiteam. Se pare că numai eu am mai rămas pe frontul literelor dintre toţi licăritorii şi licăritoarele. În anul urmăator, am ocupat locul doi pe ţară la un concurs de creaţie literară al elevilor, tot cu poezie. Locul întâi îi revenise lui Vasile Poienaru. Am auzit că se mai ocupă de proiecte literare, dar s-a pierdut ca poet. Poate că acele versuri mi-au apărut pe undeva, dar nu am nicio  idee unde fiindcă nu mi-a fost trimisă nicio publicaţie. După care nu mai ştiu pe unde am publicat. Cu siguranţă, dar eu nu am pus niciodată mâna pe acel număr de revistă, mi-a apărut în Amfiteatru un poem intitulat Albastru. Eram încă liceean. Dar între primăvara şi toamna lui 1970 s-a produs vârtejul: sub influenţa lui Ion Barbu, scriam cu rimă, dar sunetul îmi era contemporan, bătea în actualitate, imaginile frapau şi prin convocarea unor termeni din biologie. Am ajuns în octombrie acel an la Cenaclul Lucian Blaga al elevilor din Cluj. Aveam cu mine trei poeme dactilografiate pe care nu voiam să le citesc. Să fac precizarea că pe atunci, în şcolile pentru orbi, dactilografia era disciplină obligatorie pentru ca omul fără vedere să poată comunica în scris cu cel obişnuit. Exista acolo şi o sală de dactilografie cu maşini din cele mai diverse, tapam deja de la 13 ani şi mi le bătusem singur. La cenaclu, lângă mine, în stânga mea, îngerul păzitor l-a adus pe un băiat cu o voce mai înaltă şi cam ofensivă, mi s-apărut mie. “Ia dă, dom’le, încoace, ce ai acolo?” “Păi, să vedeţi... eu.” “Ce să vedeţi? Să vezi, aicea suntem cu toţii colegi, ba chiar şi prieteni! Ia ascultaţi aici!” Pusese mâna pe hârtii şi citea din ele cu un simţ teatral admirabil. A produs un şoc. Mi l-a transmis şi mie, muream de ruşine, ardeam ca uleiul într-un ceaun de gogoşi numite la mine în sat “fancuri”, de la americanul Vancuver. S-a legat atunci o prietenie din cele providenţiale pentru mine. Poetul Ion Cristofor, cu doi ani mai mare, venea la mine la internat cu cărţi de poezie, ne aşezam pe băncile de sub nucii din fundul curţii şi-mi citea. Nu mai transcriam în braille totul, nu mai aveam timp. Mi-a citit Nichita Stănescu, apariţia Stării poeziei, antologie din opera lui, a fost un eveniment formidabil! Apoi Rimbaud, Baudelairre, Andrei Vosnesenski, Alexandr Blok, Robert Goffin, Emile Verhaeren, Walt Whitman, Gottfried Benn  şi doi autori care mau înnebunit: St.-John Perse şi mai ales Dylan Thomas. Să fie clar: pe Rilke, Trakl şi Cezar Baltag tot el mi-i băgase în cap. Pe aceşti autori îi discutam şi-i răsanalizam cu profesorul meu, providenţial şi el, Valentin Tăutu (1938-2012). Avea o cultură uriaşă şi mai ales capacitatea de a pune lentila filosofiei în faţa oricărui fenomen. Nevăzător şi el, om de mare curaj, este unul din semnatarii Scrisorii de opoziţie la regimul comunist a lui Paul Goma din 1977.  Ne preda latina şi literatura română în liceu şi urma în acelaşi timp, filosofia. Lucrarea sa de licenţă, având ca obiect cunoaşterea epistemologică, a fost respinsă însă pe motiv de non-marxism. A susţinut-o, validată fiindu-i, abia în 1991. După liceu, a urmat aberanta mea despărţire de Cluj din cauza unei puternice lovituri a destinului pe care n-o mai evoc aici. Am intrat la facultate la Bucureşti, la franceză-engleză. Am dat de oameni care scriau, de Cornel Dănăilă, de exemplu, un coleg de la spaniolă, apoi de Mihai Oprea de la română cu care împărtăşeam şi pasiunea turbată pentru hard rock, dar şi pentru bardul Leonard Cohen. El m-a prezentat profesorului Mircea Martin căruia i-am adus nişte poeme pe care le-a apreciat mult. Fără să-mi dau seama, dumnealui a fos personalitatea care m-a călăuzit imperceptibil la acea oră, dar mai cu seamă mai târziu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Scriam avangardist atunci, prin 1975-76. Dar în 1977 am fost victima unui şoc: l-am cunoscut pe Cezar Mititelu, filosoful vagabond care se aciua prin căminele studenţeşti. L-am găzduit şi noi, eu şi colegii de cameră. Din altă cameră, din corpul C al căminului 6 martie, a fost arestat în mai ’77. Va trebui ca într-o zi să se scrie povestea sa şi a angajamentului său existenţial, a tezei de viaţă şi a viziunii sale, toate absolut ieşite din comun. A fos singurul om cu adevărat liber pe care l-am întâlnit sau de care i-am auzit pe alţii vorbind. L-au arestat pentru că nu era încadrat în muncă, acuzat fiind de aceea de parasitism. Se pare că nu puteau să-l ridice pentru că purta discuţii libere cu studenţii şi socratiza prin Bucureşti cu oricine apela la el. Era slab ca o smicea, într-adevăr, nu muncea findcă aprecia că societatea e burgheză şi, deci, munca la stat sau la oricine altcineva, îl aserveşte pe om. Mânca la cantinele studenţeşti la bandă, asemenea lui  Cioran la Paris. Securistul care l-a anchetat a pus mâna pe el cercetându-l muşchi cu muşchi, dacă o fi găsit ceva, după care i-a zis: “De ce nu te angajezi, dom’le, uite câtă forţă de muncă zace aici!” “Bine, a răspuns Cezar, dar pentru muncă, omul nu are nevoie de forţă, ci de talent, iar eu sunt lipsit de aşa ceva…» Nu am găsit decât o singură evocare a sa în Securitatea, Cezarul şi sfoara de câlţi a lui Elie Wiesel, cartea prietenului Nicolae Iuga de la Universitatea din Baia Mare. Sub impactul maieutic teribil al lui Cezărică, după cum i se spunea şi ironic, şi admirativ, m-am apucat de filosofie sprijinit de Nicu Iuga şi m-am lăsat de poezie. Când am reluat-o, nu puteam scrie decât clasicizant. Mi-a trebuuit mult să-mi revin. În primaăvara lui 1977, câştigasem, împreună cu Traian T. Coşovei, amândoi premiul 2, premiul întâi nu se acordase, la Concursul Ienăchiţă Văcărescu al Facultăţii de Litere. Premiul nu l-am mai luat nici eu, nici Traian, fiindcă ne-a pocnit pe toţi cutremurul din 4 martie. Târziu am ajuns la Cenaclul de Luni unde am avut o lectură de debut acceptată, dar nu apreciată în mod deosebit şi două lecturi entuziasmante. Acolo m-am trezit din nou, iar la Universitas mi-am găsit calea. Pentru mine, cu întârzierile acestea în formare, Universitas, alături de voi, băieţi şi fete cu 10-14 ani mai tineri, am dat din nou de mine însumi şi tot în apropierea lui Mircea Martin. Aşadar, dumnealui e călăuza. Volumul de debut de la Cartea Românească, Spontaneitatea înţeleasă din 1983, prezintă însă, după cât stătuse la fezandat, poeme mai vechi, unele trecute prin Cenaclul de Luni, altele nu. Iluzia continuă, volumul meu din 1988, e integral un produs Universitas şi acela mă reprezintă cu adevărat. 
    
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. La această  întrebare am răspuns într-un fel în rândurile de mai sus. Am vorbit de Petru Mereuţă, de Ion Cristofor, Boghos Jangosian şi Valentin Tăutu de la Cluj, de Cezar Mititelu, de Mircea Martin şi, inevitabil, amintesc de Nicolae Manolescu la Bucureşti. Dar adaug că o influenţă deosebit de stimulatoare a venit din direcţia profesorului de literatură comparată Cornel Mihai Ionescu. Ne era în primul rând prieten, i se spunea C.M.I. sau, şi mai familiiar, Cemeilă, iar el se alinta comprimându-şi numele în Cormion. Şi-a deschis volumul de eseuri Palimpseste  cu următorul motto: “- Călătoriţi prin Levant, magistre? – Din gând în gând, dilectissime. (Din dialogurile sofistului Cormion cu un alumn)”. Îl regret nespus de mult, mă doare teribil că a plecat dintre noi fără să pot realiza cu dânsul un proiect pe care ni-l propusesem amândoi, şi anume, o carte de discuţii libere despre cultură, despre literatură, despre omul zilelor noastre în comparaţie cu cel al Scolastici, al Renaşterii şi al Luminilor. Mi-a trezit acest inefabil cormion gustul pentru poezia medievală, pentru sonetele lui Michelangelo, ale lui Shakespeare, pentru Gongora şi Quevedo, pentru Miguel de Unamuno.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5.  Nu se mai ştie unde  se află puterea, căci o resimţim din toate direcţiile. Există “puteri fără chip”, după cum afirmă just curajosul om politic Viktor Orbán care  o fi având el anume păcate, dar la capitolul demnitate a ţării  şi a poporului său în faţa imperialismului ipocrit al altora, dă lecţii. Atacul cel mai dur şi mai perfid având ca ţintă demnitatea umană îl constituie aşa-zisa corectitudine politică. Adică o prelungire a comunismului. Alexandr Zinoviev, cel mai lucid politolog sau filosof al politicului, în opinia mea, un dialectician fără egal, a spus limpede: “Comunismul e veşnic pentru că are o stabilitate de cimitir. A rezistat unor asalturi teribile precum atacul Germaniei naziste asupra Uniunii sovietice”. Dar de ce nu pot oamenii fără comunism, fără corectitudine politică? Deoarece, o spune tot Zinoviev, “Oamenii şi-au dorit dintotdeauna o societate în care să se poată comporta unii faţă de alţii ca lupii sau ca şobolanii. Dar omenirea a avut în acelaşi timp puterea de a ridica în calea unei asemenea tendinţe baraje solide precum religia, arta, proprietatea. La un moment dat şi într-un anumit loc, linia de apărare a civilizaţiei s-a rupt!” Se înţelege că asta s-a întâmplat acum o sută de ani, în octombrie 1917, când moartea a pătruns în cetate. Iar cetatea comunistă era condusă, spune acelaşi filosof, nu de o nomenclatură, nu de birocraţie, nu de oligarhie, ci de “şobolanocraţie!” Astăzi Political Correctness îi ajută în primul rând pe cei puternici şi pe cei fără scrupule. Cei tari în bugete îşi propun o ţintă, inventează ceva care să dea de înţeles că obstacolul ce le-ar sta în cale ar fi de natură discriminatorie la adresa nu ştiu cărei minorităţi şi trebuie eliminat, iar cei fără scrupule, la nevoie, îţi inventează o forţă agitatorică, zeci de organizaţii nonguvernamentale adverse, totul se pupă perfect cu mass-media şi ai o propagandă devastatoare în favoarea câinilor vagabonzi, cu toate că ei au mâncat oameni, iar tu care refuzi să te laşi mâncat, eşti un prezumtiv nazist şi, dacă eşti gata să faci săpun din maidanezi, înseamnă că vrei să faci şi din grăsimea  anumitor oameni. De adevăr nu mai este nevoie. Îl vezi pe cel din faţa ta că e negru, ea de asemenea e negresă, îţi place fata, vrei s-o complimentezi că-i şade bine aşa, ca abanosul, poate doar ca ciocolata,  dar ea, după ce se culcă cu tine, te poate da în judecată şi chiar o face, că de ce ai iubit-o ca neagră şi nu ca femelă generică. Tu degeaba îţi iei avocat şi susţii că-ţi plac brunele, că iaca, în acelaşi timp, blondele manifestă în faţa tribunalului că le-ai discriminat, că moarte discriminatorului,  după care pleacă şi se tăvălesc tot cu africani. Corectitudinea politică este criminală în sine prin omiterea, evitarea sau răstălmăcirea adevărului. De fapt, tot Zinoviev, uite că nu ne trebuie altă autoritate cugetătoare, scria că în  comunism, “realitatea demonstrează în  fiecare clipă că nu e nevoie de ea”. Azi, în zonele supuse propagandei ideologice corecte politic este exact la fel. Iar în România puterea politică nu are nicio energie, niciun curaj în faţa nebunilor sau a scandalagiilor. Tocmai am postat pe Facebook un articol despre Drepturile nebunilor în România... Dreptul de a-i ucide pe alţii pe stradă, că nu intervine nicio măsură legală pentru a stopa fenomenul. Sunt sute de cazuri  din ’89 încoace.  Am dat exemple numai din august şi septembrie 2017. Oribil ! Observ cu oroare că în societatea noastră actuală, libertatea e aneseteziată moral şi intelectual. Nu pot să înţeleg cum  de se reacţionează, uneori suspect, la anumite decizii politice minore şi nu la jafuri de proporţii ca devastarea pădurilor, mizeria de pe străzi, nedreptăţile justiţiei şi ale administraţiei. Dacă în Franţa sau în Grecia cineva ar fi chemat la parchet un cetăţean care i-a oferit unui medic un borcan cu miere, oraşul respectiv ar fi fost invadat de demonstranţi.  La noi, la Piteşti, prin 2014, una sau două femei în vârstă s-au  sinucis din cauza asta. S-au omorât de frică odată convocate la parchet şi acuzate de dare de mită, borcanul de miere vasăzică, fiindcă există o spaimă teribilă a omului  obişnuit în faţa oricărei autorităţi. Învăţământul e făcut praf, dar ştiţi ce ai dracului  sunt şi câtă putere au inspectorii şcolari? Nu înţeleg: de ce avem nevoie de inspectorate şcolare, ce fac ele în realitate? Aud ceva sau mi se pare?... Conchid că oricine are îndrăzneală, lipsă de bun simţ, suficientă energie ticăloasă poate să facă orice că nu i se întâmplă nimic! Asta dacă nu are ghinionul ca ieşind de la vreo cârciumă, să dea de un psihopat cu cuţitul în mână. Aici îndrăzneţul e psihopatul, a făcut ce a vrut, era liber! Cu ideologiile e la fel, pot să debiteze orice. Nu pot să pricep de ce nu creşte din rîndurile scriiltoriimii o mişcare de apărare a lui Radu Gyr, a lui Vintilă Horia şi Mircea Eliade a căror operă şi personalitate sunt subminate, mânjite, ocultate din pricina unor opţiuni politice din tinereţe. Radu Gyr a ajuns să fie cvasi-reinterzis în libertate pentru că a scris o poezie libertară în plin stalinism care i-a atras condamnarea la moarte din partea celor care au suprimat libertatea. Opţiunile politice din interbelic ale acelor oameni de cultură sunt de analizat de către specialişti în materie. Vintilă Horia a realizat interviuri cu cele mai strălucite minţi şi caractere ale lumii, iar la noi, nişte nulităţi zgomotoase îşi permit să-i marginalizeze opera, confirmând osânda tribunalelor comuniste din 1946. Laureat al premiilor Goncourt şi Dante Alighieri, Vintilă Horia a alcătuit o carte extraaordinară: « Călătorie la centrele Pământului, o anchetă asupra stării actuale a gândirii, a artelor şi ştiinţelor ». I-a provoca la mărturii pe Gabriel Marcel, Edmund Husserl, Arnold Toynbee, Federico Fellini, Marshall McLuhan, Werner Heisenberg, Ernst Junger, iar în România nişte echivalenţi în cultură ai grăjdarilor de la c.a.p.-ul copilăriei mele încearcă să-l marginalizeze. De ce trebuie să cenzurăm studierea fenomenului legionar? E ceva acolo care trebuie ascuns ? Din care interese??. Mă aştept ca intelectualii să nu admită asemenea acte de cenzură şi nici să nu permită derapajul în ideologizare. Suntem sau  nu liberi? Ne comportăm laş, ca şi  cum n-am fi.
Dar poate că întrebarea ta vizează implicarea intelectualului în politica actuală. De multe  ori se spune că política noastră este mizerabilă, e murdară. După cum se comportă şi politicienii, şi analiştii de la televizor, mereu aceiaşi, cu urlete şi ameninţări, e un iarmaroc al prostiei, prostului gust şi al mitocăniei. Dar de ce n-au reuşit intelectualii să facă front sau de ce nu pot acum să-l organizeze? S-ar impune la rândul lor cu siguranţă ca voce de alt soi decât cele de felul  gurii satului cu care convieţuim de când ne ştim. E adevărat că finanţatorii televiziunilor nu au nevoie de viziune şi nici de adevăr. S-a lunecat pe nesimţite până aici. Ar fi nevoie de un miliardar care să investească în mass-media, să mizeze pe valorile reale şi să le susţină, de un patriot autentic. Să pariem pe dispariţia chefului marelui public de a se uita la cancanuri? Nu cred că e bine, fiindcă această apucătura este eternă, poporului îi plac execuţiile. Iar politica românească şi spectacolul justiţiei se produc conform acestei  însetate dorinţe de bâlci sângeros. De ce s-a extins atât de mult mahalaua, ca nicăieri, şi n-am ştiut s-o oprim la timp? Iar toată isprava asta e făcută de forţe fără chip, politicienii noştri vizibili nici nu mai au importanţă. Ciudat este că împotriva lor, a politicienilor, se protestează chiar şi atunci când fac evident câte un lucru bun. Există o deficienţă majoră, şi e numai vina intelectualilor, o carenţă în punctul de comunicare cu masele, cu poporul. De ce nu s-a produs această conexiune şi ulterior solidaritate? Ei bine, acest clivaj este intolerabil. Omul obişnuit, dar nu inconştient, poporul are nevoie de un discurs care să apese pe valorile înţelese de el, pe cele tradiţionale care îl fac să se simtă în siguranţă. Timp în care intelectualul nostru, mai ales vedeta, liderul de opinie, preferă discursul sincronizant, speech-ul uptodate din care ăl de jos nu pricepe nimic. Dar vedeta intelighenţiei şi-a făcut show-ul, poate pleca.
Eu am optat pentru un alt soi de civism. Fireşte că am visat  şi eu să schimb lumea, dar încasând-o de câteva ori şi aflându-mă şi-n preajma împărţirii deciziilor în niscai domenii, mi-am dat seama că singura şansă e să mă limitez la domeniul minimal cu care mă simt solidar şi să trag cât pot acolo. Aşa că m-am lansat în a face câte ceva pentru deficienţii de vedere şi pentru alte categorii de dizabilitate în secundar. Unele tentative mi-au reuşit, altele…

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Visez să văd literatura română contemporană solidarizându-se, deci om cu om, pană cu pană, pentru a promova traduceri şi a le impune din literatura noastră. Cum e posibil ca un Ismail Kadare să fie cunoscut în toată lumea, iar noi să nu avem aproape pe nimeni în situaţie similară? L-am citit pe Kadare, nu e cu nimic mai puternic decât Marin Preda, Dumitru Radu Popescu sau Max Blecher. E clar însă că decât Gib Mihăiescu şi Liviu Rebreanu e mult mai slab, iar Cărtărescu, cel din nuvele, e şi el mai bun. Nu am înţeles, Kadare, s-a impus încă din vremea lui Enver Hoxha!, ceea ce înseamnă că regimul comunist albanez, cel mai dur din Europa, i-a înţeles valoarea şi l-a susţinut. Eu am o problemă pe care am discutat-o pe larg cândva cu profesorul Romul Munteanu: factorul de comunicabilitate al romanului românesc şi de asemenea energia comunicaţională a promovării. În timpul unei vizite a preşedintelui Iliescu în Columbia, prin 1995-96, delegaţia a ajus la G.G. Márquez. Laueatul premiului Nobel le-a cerut românilor – consilierul pentru cultură era scriitorul Virgil Tănase prezent în delegaţie – le-a cerut să-i pună la dispoziţie cinci  romane româneşti traduse în engleză sau spaniolă, iar el le va impune. Unde sunt acele romane? Garantez că Márquez le-ar fi făcut să circule.
 E limpede că deficenţa e la caracter. De ce s-a dormit în faţa acestei oferte? Idealistul din mine însă crede în literatura română bazându-se pe revirimentul formidabil al romanului, pe modalităţile foarte diverse de a-l concepe, pe memorialistica de mare valoare, pe persistenţa poeziei şi pe curajul deocamdată incipient de a valorifica tot ce ne iese în cale ca experienţă pentru poveste. Fiindcă să nu uităm teza splendid ilustrată într-o carte de către acelaşi Márquez: merită “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”.
 
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Creaţia îşi alege timpul său fără să întrebe de multe ori. La mine e şi aşa, şi aşa. Acum, când scriu aceste rânduri, e iminentă apariţia volumului de poeme “Nu înţeleg ce mi se-ntâmplă”, a volumului de inteviuri “Scene, explorări, condeie”, care sunt sigur că la data publicării dialogului nostru vor fi deja pe piaţă, dar, în plus, lucrez la romanul “Normalitatea, normalitatea!” pe care sper să-l închei până la sfârşitul lui 2017. De cum va fi încheiat, mă voi apuca de un altul al cărui plan îl am deja prin cap. 

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

7 + UNU.

CA-NTR-O OGLINDĂ

Poet!
Asta-i meserie?
Aud că nu e trecută
mi-a spus ca şef de gară un prieten
nici în registrul meseriilor
unde scrie cinstit
lăutăreşte
tot ce face un popor
ce construieşte el
nu figurează
deci
nu există.

Cu toate că literatură
am mai văzut şi eu pe unde-am umblat
uite
bunăoară acu vreo două seri
cînd stăteam pe o terasă
la o bere.

Şi ajunsesem la berea a doua
cînd vine unul
urît aşa
şi suspect
mărunt
plin de laţe
care şi-ntinde mîna:
Ajutaţi-mă
Iisus Hristos şi Maica Domnului
ajutaţi-mă
să vă dea sănătate
o monedă măcar
ajutaţi-mă!

Dau să-i arunc în cap ce mai rămăsese din bere
dar să vezi tehnică la el:
se trage mai încolo şi cască gura
drept în punctul în care ar fi fost să pice berea mea.

La una ca asta
vărs berea şi ridic halba.
Nu da, zice, că-ţi scriu şi-o poezie
uite
acu ţi-o scriu!

Şi scoate printre degete
aşa cum facem noi băieţii cînd arătăm
mă rog
un vîrf de cretă scoate:
Îţi fac o poemă
pe loc ţi-o fac!

Şi se tîra cu creta lui pe sub mese
desenînd cimentul
mişuna în patru labe
pentru alea cîteva litere.
Dă-te bă la o parte să pot citi!

Nu se dădea.
S-ar fi tîrît înapoi cu burta pe piatră
să şteargă tot ce scrisese.

Dar l-am sculat cu prima monedă
am dat-o de-a dura
a alergat sprinten după ea
pe a doua a prins-o din zbor
pe a treia
tot ca la început
a căscat gura ceva mai spre stînga
şi a înşfăcat-o din văzduh
în dinţi.

Am scos cuţitul ca să pot citi
şi ca să-mi placă.
Îl strîngeam în mînă cu putere.
Dar n-am putut citi pînă la capăt
mă împiedicau ale dracului
vreo şase-şapte lacrimi
nu mai multe.

Le-am şters cu mîna în care strîngeam cuţitul
şi am văzut cuvintele necitite oglindindu-se în lamă
dar ăla între timp
cu meseria lui nemaivăzută
dispăruse.

AŞTEPTAREA

Au mai făcut-o şi alţii
La marginea deşertului
Aşteptând
Preţ de mai multe veacuri
Şi n-au înnebunit.

Dar eu am de gând să înnebunesc
Ca s-o pot iubi pe Amfisa
După bunul meu plac
Fără ca vreun vânt de-al pustiei
Să-mi poată scoate ochii pentru asta.

Să dau de-a dura cu toate rotunjimile ei
Cu privirile acelea ruginii
Să storc din trupul ei toate închipuirile.

Din trup
Pentru că din mintea ei de femeie
s-au suit pe mine atâtea fantasme.

Gura lor mi-a căutat părţile umede
Ca să mă sugă până la capăt
Să soarbă totul
Şi să mă lase aură-n jurul unui nume
Singuratic
în picioare
De forma fostului sânge
Care suia spre cer.




MULŢIMI

Am condus o vreme o sumă de oameni
Se zice c-ar fi fost mulţi.

Numai că erau din cei mai puţin întregi
Chinuiţi de ei înşişi
Că de ce?
Că din care pricină?
Că până când?...

Că le lipseşte o mână
O-ncurajare
Un ochi
O iubită
O mie de lei ca să fie fericiti...

Ba norocul le lipseşte
Apoi o zi din calendar
O umbră în plus.

Că de ce nu le dau eu?
Umbre n-oi fi având de unde
Dar...

Dar femei le-am adus.
Le-au ţinut predici:
Că de ce se culcă ele pe bani
În loc să-i iubească pe ei
Aşa cum or fi fiind
Că şi-ar face şi ele pomană...

Alea au zburat ca din puşcă
Lăsându-i s-adulmece-n aer
Nourii lor de parfum.

Am tras de ei spre dreapta
Apoi înainte
Pe urmă spre stânga.
M-am înhămat la-ntreaga  adunare
Târând-o încet în susul dealului.

M-au oprit urletele din urmă:
Că-i doare capul
Că nu-i de demnitatea lor...

I-am lăsat să lunece în vale
Să se-odihnească

Au adormit pe loc
Şi-au tot dormit

Iar dacă n-aş fi împuşcat vreo câţiva dintre ei
Ca ceilalţi să ridice măcar capul
Ar fi crăpat cu toţii în somn.

O ALTĂ LECTURĂ 

Vine  după toate semnele sfârşitul.
Vine câtă vreme  ne obligă
Să-l citim pe unul mărunt
Şi orb care scrie doar ce aude.

Şi ce să pricepi tu de la ăsta
Care scrie ce a fost înainte în cap şi la alţii
Iar acum mocnesc şi la el
Fleacuri nevăzute
Vorbe atârnate
Pe care le înşiră numărându-le pe degete:

Apă, vis, varză, cer,
Boală, fum, câini, mamă, tată
Şi ce mai are el pe acasă.

Poate oricine trecând pe acolo
Să-l întărâte cu orice
Cu fumul de ţigară
Cu cântece şi cu miresme
Cu funigei pe la nas.

El scrie.
Şade-n cur înaintea lumii
Mângâie bucăţele din ea
Crezând că a pus mîna pe comoară.

Şi-ţi trânteşte în faţă femei ce nici nu există
Dar lângă care ai vrea să rămâi
Ca să le sugi toate culorile.

Au ochi albaştri
Ce coboară doi câte doi
Ca nişte viermi de mătase pe tine
Şi nu ştiu ce-ţi fac amândoi până la urmmă
Că mătase ajungi şi tu
Foşnitoare
În toate palele de vânt.

Şi acoperi
Numai orbul ştie ce acoperi
Că el umblă pe sub mătasea aia
Cu degetele cu care l-a citit pe Don Quijote
De nu-ţi mai vine să faci nimic
Decât să taci şi să asculţi.

PÂNĂ LA CINCI

Declaraţia dumitale nu are nicio legătură
Cu ceea ce a fost.
Ceea ce este
Nu e treaba noastră.
Vrem adevărul
Numai adevărul!
Şi dacă nu vrei să ni-l spui pe gură
Ţi-l scoatem noi pe nas!

Şapte ani îţi dau
Dacă nu ne spui ceea ce ştim
Şi ştii prea bine şi tu.
Dar vrem s-auzim totul de la tine!

Sunt totuşi mai multe adevăruri.
Doar ieri mergând pe stradă
Am întâlnit vreo opt...

E unul singur
Ţi-o spun eu dac-ai uitat:
Adevărul din rugăciunea aia de grup
ai recitat-o în faţa lor
ai complici!

Bine dar era un poem, 
Cu vântul palid al periferiei
Cu asfinţitul legănat de palele lui...

Ce poem poate fi ăla
Când la fiecare şase fraze
Strigaţi cu toţii Amin
Când rostiţi facă-se voia nu ştiu cui
După fiecare refren?
Adevărul!
Număr până la cinci!
Altfel
Şapte ani iei de la mine.

Unu!

A fost odată un tren
La nouă seara şi treisprezece minute
Atunci pleca
Dar el şi venea...

Doi!

Când l-au executat
Nu a tras unul singur
Erau cel puţin şase acolo
Iar tatăl meu...

Trei!

Atunci
La cununie
Ea a vrut să spună adevărul
  mă iubeşte
Dar n-au lăsat-o.
I-au cerut să răspundă prin da sau nu...

Patru!

Iar poemul de acum
Întrebaţi-i  şi pe ei
Prin el voiam să eliberez tot adevărul...

Cum?
prin rugăciunea aia?
Cinci! Umflaţi-l!

04.10.2017,  Tisa de Prahova