Mircea Petean

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Scriitorul de vocație este Alesul. Am conștientizat foarte devreme acest lucru, încă pe vremea când nu eram mai mult decât un fervent cititor. Profesoara mea de română din gimnaziu a mărturisit că și-a dat seama că voi face carieră de scriitor citind comentariile mele la cărțile citite. Obișnuiam să umplu caiete întregi de lecturi suplimentare cu așa ceva, caiete din care camarazii mei împrumutau ce și cât pofteau căci aveau de unde... Apoi, la 16 ani, după doi ani de chinuri cumplite, l-am trimis pe tata să-mi scoată dosarul de la Liceul Energetic, unde intrasem fără voia mea, și să mă înscrie la unul din cele două licee teoretice care mai rămăseseră în Cluj, și anume la Ady-Șincai. Bietul s-a dus și numai el a știut ce umilințe a îndurat de la conducerea școlii aceleia unde se înghesuia lumea să intre, probabil că am fost primul și ultimul care a părăsit-o. „Vai de părinții care nu ascultă de copii!” – obișnuia să spună tata. Am dat vreo douăsprezece diferențe la tot soiul de materii. O vară întreagă am studiat pe rupte geografie, istorie, biologie, franceză și mai știu eu ce, dar nu mi-a păsat, atât de mare mi-a fost dorința de a-mi urma calea. Știam că voi face Filologie și că voi deveni scriitor, deși, după ce am intrat – cu greu! – la facultate, nu puțini dascăli au ținut să-mi spună ritos că acolo se formează profesori iar nu scriitori. Am predat și eu câțiva ani buni, dar recunosc că nu am fost un dascăl prea conștiincios, în schimb cred că am devenit un scriitor bun...

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Pe la 10 ani am simțit prima oară fiorii inspirației (citeam deja de la cinci ani, am povestiti în altă parte cum s-a produs minunea), ceva ca o fierbințeală a trupului, ceva ca un mic incendiu în creier. Era în seara de ajun de Crăciun; casa era împodobită de sărbătoare, mirosea a curat și a bucate alese; în odaia de zi ai mei trebăluiau încă la una-alta, în timp ce în odaia dinainte noi, copiii, tândăleam în jurul bradului frumos împodobit și el. Era cald și bine în odaia dinainte a casei noastre gătită de sărbătoare, iar eu am simțit pentru întâia oară mâna lui Dumnezeu pe creștet... Am scris atunci dintr-una, într-un caiet studențesc primit în dar de la soră-mea, cred, un poem care s-a întins pe căteva file. Curgeau strofele de patru versuri ritmate și rimate, ca mierea de stup ori ca mustul iar eu mă simțeam – cum altfel – în al nouălea cer. În iarna aceea am umplut caietul cu texte de tot felul, inclusiv o piesă de teatru ale cărei personaje nu erau oameni, ci animale, mi-aduc bine aminte. Umpleam caiete cu comentarii la cărțile citite și adăugam texte noi la cele deja existente ori de câte ori mă simțeam inspirat, de fapt, habar nu am dacă inspirația mă îmboldea la scris sau eu o provocam străduindu-mă să eliberez frânturi din rostirea lăuntrică incontinentă. Nu am arătat nimănui nimic, scriam în singurătate, adeseori o tăiam pe câmp sau pe dealuri cu un carnețel și un creion în buzunar, țin  minte cum într-o iarnă, eram deja în primul an de liceu, m-a prins ninsoarea pe hotar, eu înotam pe arătura înghețată sub pânza aceea de fulgi mari și deși, nu vedeai la doi pași, și mă simțeam ca într-un templu deși încă nu-l citisem pe Baudelaire... Am scris dintr-una cîteva poezii pe care le-am trimis la ziarul „Scânteia tineretului” care tocmai inițiase un concurs de Tinere condeie sau așa ceva. O, ce emoții m-au cutreierat când mi-am văzut numele printre cei care alecsandrinizau. Căci unii îl imitau pe Eminescu, alții pe Macedonski, iar o seamă pe Bazil Alecsandri, ca niște mărunți epigoni ce eram. Apoi, am început să cumpăr reviste literare; eram complet debusolat citind poezie modernă, consternat, contrariat... Oricum, mi se părea ceva de domeniul fantasticului, nu-mi puteam imagina c-aș putea scrie așa ceva, sau măcar ceva asemănător. Apoi, am descoperit cenaclul  „Echinox”. Eram printr-a unsprezecea când am făcut cunoștință chiar cu liderul grupului, prietenul meu de azi Jean Pop. Mă duceam la Filo, intram în sala unde se țineau ședințele, Ovidiu, mi se pare, mă așezam undeva în spate și ascultam. Ascultam poemele citite de eroul serii respective (nu știu de ce îl rețin doar pe Cistelecan, cu un soi de proze lirice în maniera lui Mircea Ivănescu), apoi eram atent la comentariile unora și altora, Jean Pop punând lucrurile la punct într-un  mod admirabil. După ce am intrat la Filo, am început să citesc sistematic poezie, critică de poezie, dar și cărți de poetică/ poietică – deși cel mai mare câștig l-am avut descoperind poezia din romanele Virginiei Wolf, sau din proza unor ruși precum Kuprin, Bunin, Paustovski, de pildă – și uite așa s-a întâmplat minunea!... Am debutat în „Echinox” prin anul trei, cred – 1974, carevasăzică – cu o pagină făcută harcea-parcea de cenzură, mai precis de cenzorul vremii, latinistul Vasile Sav. Ba, colac peste pupăză, mi s-a sugerat să scriu și un poem patriotic, altfel... M-am chinuit o noapte întreagă să scriu așa ceva în sala de lectură a Căminului Avram Iancu, unde locuiam, în celebra cameră 84, a echinoxiștilor, noroc cu Viorel Mureșan, căruia i s-a făcut milă de mine și m-a ajutat să încropesc ceva cu eșarfe aurorale și sonuri ancestrale.  Adevăratul debut s-a produs mai târziu, eram deja în armată, la București, prin 1976, când am primit un exemplar din revistă, trimis de Jean Pop, cu o pagină  de poeme unde e de mirare că au scăpat versuri ca acestea: vine izul de muscărie/ leșietic-dulce ca foamea.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Debutul editorial s-a produs extrem de greu – noroc cu același Ion Pop!, care îmi știa deja încercările, căci mă duceam regulat la “judecată” – în 1981, cu volumul Un munte, zi, apărut la Dacia, grație flerului și inteligenței lui Vasile Igna, maestrul meu într-ale editării de carte de mai târziu. Inclusiv titlul cărții mele de debut l-a ales Jean, preluând subtitlul unui poem din secțiunea finală a cărții. Eu propusesem Maestrul n-a sosit încă, dar el m-a sfătuit, pe bună dreptate, să nu le dau apă la moară cârcotașilor. Apoi am făcut post negru vreo zece ani, căci nu am reușit să mai public nimic, deși trimisesem propuneri la mai toate editurile care funcționau în țară în acea epocă, nici nu aveam cum, eu refuzând să  fac și cele mai mici concesii de ordin ideologic, conjunctural etc. Mă mulțumeam cu aprecierea unuia dintre dascălii pe care i-am respectat și iubit în mod deosebit, și anume Mircea Zaciu, care obișnuia să mă încurajeze spunându-mi “importantă e bucuria de a mai adăuga  un rând valabil la cele scrise”, deviză în care cred și acum. Adaug doar că nu mai pot scrie – nu are nici un sens – în absența revelației.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Am pomenit deja de Ion Pop și de Mircea Zaciu, maeștrii mei, care au avut și generozitatea de a mă accepta ca prieten al lor. Am pomenit și de „Echinox”, un mediu literar în care coabitau pașnic personaje extrem de diferite ca înzestare artistică, dar și ca mod de manifestare umană – orgolile, vanitățile, prejudecățile, ticăloșiile, inclusiv, dominate fiind nu atât de voința de literatură, cât de o o teribilă voință de afirmare prin literatură. Mă cam îngrozea mediul acesta, drept care, la terminarea facultății, am vrut să fug, și chiar am dispărut, retragându-mă  într-un colț de țară ca să-mi văd liniștit de vocația mea. Așa am ajuns în Maramureș, unde am predat română, franceză, dar și limba poezească, la Moisei și Borșa. Acolo, Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe Ana. Grație ei am început să leg în poezie. Ea m-a ajutat să mă nasc a doua oară. Nu degeaba continui să îi dedic poeme, știi bine, fiecare carte a mea se încheie cu un ciclu de Poemele Anei, pe care le-am adunat într-o carte cu același titlu, apărută în 2007, la Limes, desigur, unii și acum cred că este cea mai bună carte a mea. Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, va apărea ediția a doua, revăzută și mult adăugită. Să nu uit să o pomenesc pe Ioana Em. Petrescu, cu care am studiat, pe întreaga durată a anului trei, cred, poezia lui Eminescu; a fost cel mai teribil “antrenament” intelectual pe care l-am urmat, cu o conștiinciozitate exemplară,  în viața mea, căci, săptămână de săptămână, am zăbovit în lumea lui Eminescu, și am gândit în marginea gândirii acestuia, conduși de hiperlucida inteligență a dăscăliței noastre, am ars pe rugul literaturii, cum am scris oarecândva, neexagerând o iotă, fără alt câștig decât acela de a ieși ceva mai puțin ignoranți, ceva mai știutori, ceva mai șlefuiți spiritual, ceva mai apți de a urca muntele... Nu a fost decizia mea de a mă muta în preajma Muntelui, am spus că eu doream să mă retrag la o margine, chiar dincolo de marginea marginii, se pare că destinul a mijlocit acest lucru.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Există o deosebire fundamentală între putere și autoritate. Puterea este discreționară; autoritatea e dobândită. Puterea este și ea dobândită prin votul celor ce se prezintă la urne, al majorității, dar, înșfăcată de  inși rapace, cum se întâmplă de obicei, se întoarce cel mai adesea împotriva acesteia, autoritatea însă este dobândită prin excelența în domeniu și se răsfrânge benefic asupra societății. Nu am fost în bune relații niciodată cu puterea, în niciuna din manifestările ei. Poate și de aceea am rămas un marginal. Poate și de aceea fac apologia locului secund și al secundarului. Scriitorul nu e doar un profesionist al scrisului, în patria română, țară de eroi, el trebuie să fie și propriul agent literar, ba chiar și un bun negustor, ca să nu mai vorbim că, neputând supraviețui din scris, e nevoit să aibă o slujbă, măcar; a fost o vreme când aveam chiar două-trei slujbe, plătindu-mi, onest, taxele și impozitele… Pe de altă parte, o bună zonă din literatura mea are puternice accente sociale. Am topit acolo și furie, și revoltă, și angoasă, și exasperare, și dezamăgiri, și dezolare, și iluzii, și frustrări, deși am fost și am rămas un sceptic perfect conștient că nici o metaforă n-a schimbat soarta omenirii și că cea mai bună simfonie tot vântul a compus-o.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română postdecembristă este de o bogăție și o diversitate uluitoare. Sigur că se publică și multe cărți de valoare îndoielnică. Adevărul este că aproape nu există carte unde să nu dai măcar peste un pasaj inspirat, un vers nemaipomenit sau măcar o sintagmă norocoasă… Și au apărut destule cărți foarte bune, dacă nu chiar capodopere, care ar merita să fie traduse și promovate după toate regulile unui marketing eficace. E drept, poate că nu există încă o formulă de roman profund inovatoare și care să poarte o marcă românească, inconfundabilă, dar, cel puțin poezia română e mult peste ceea ce se scrie dincolo. Din păcate, cine mai mizează, în zilele noastre, pe poezie? Ar merita, desigur, ca statul român să facă mai mult pentru promovarea culturii române, dar sunt atâtea alte urgențe, încât aproape că e de prisos a insista. Și ar merita, desigur, ca aceia aleși să o promoveze, să nu aibă ochelari de cal. Dar cultura a devenit ultima roată la căruță. Iar cei ce decid sunt niște bieți funcționari.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent... Pe când o nouă carte?...

Ilusterez tipul gidian al scriitorului, în sensul că am știut, de la început, ce voi face. Mai precis, am știut exact ce mi-e menit să fac și să dreg într-ale literaturii, am avut intuiția domeniului meu.  Dacă vei avea curiozitatea să afli ce vreau să zic cu asta, deschide prima mea carte și vei vedea… Scriu, carevasazică cu program, ceea ce nu însemnă că viața nu mi-a oferit destule surprize. Programul inițial s-a îmbogățit pe parcurs, în sensul că, pe măsură ce domeniul meu s-a extins, au mai apărut ici colo, câte un puț sau un turn, după cum, nu o dată, am trăit spaima că Dumnezeu îmi va lua harul, sau chiar uluirea că mi l-a suspendat.

Sunt pe cale de a definitiva al doilea volum din ceea ce va fi a doua trilogie peteniană, și anume Poemele ligure. Primul volum se chema Catedrala din auz, acesta se va chema Nerostitele (roman), iar al treilea nu mă întreba cum se va chema căci n-aș fi în stare să-ți spun, deși cred că bănuiești, dragul meu prieten Petruț Pârvescu… Și pun la cale reeditarea celeilalte trilogii – Cartea de la Jucu Nobil, care va purta titlul pe care i-l menisem de la bun început, adică Transilvania.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Când e vorba să aleg un singur text din multitudinea celor scrise cu convingerea tare că sunt extraordinare cu toatele, de regulă mă opresc la acesta:

PĂRUL

sau

ÎNFLORIREA NODULUI

a fost primul război mondial

bunicul a fost rănit la un picior în primul război mondial

a fost al doilea război mondial

unchiul Petru nu s-a mai întors din al doilea război mondial

bunicul a murit în al zecelea an de pace

feciorul unchiului Petru a sădit un păr

în cer a înflorit un nod

pe pământ m-am născut eu

pe mormântul bunicului au înălțat o clopotniță

unchiul Petru murea împușcat cădea prizonier se aciuia

pe lângă o gospodărie în Rusia

vărul meu a devenit fratele meu cel mare

părul creștea numai în sus ca o flacără verde

în cer înflorea alt nod

pe pământ se năștea sora mea

clopotnița de pe mormântul bunicului a fost mutată

în turla bisericii

unchiul Petru murea împușcat cădea prizonier se aciuia

pe lângă o gospodărie în Rusia

fratele meu cel mare căuta bucăți de lemn în podul școlii

din sat ori tăia crengi pe marginea drumului către Castel

crengi cărora învăța de unul singur să le dea chip

părul creștea atingea cu vârful miezul de sâmbure de caisă

al ploii

în cer înflorea alt nod

pe pământ se năștea fratele meu cel mic

bunicul murea din nou într-un caiet de compuneri

unchiul Petru murea definitiv precum bunica precum

ceilalți bătrâni ai locului

fratele meu cel mare deprindea meseria dansul mersul pe

motocicletă acordeonul și singurătatea la oraș

părul scurtat de mai multe ori se încăpățâna să crească

numai în sus

securea în preajmă pândea

în cer alte noduri înfloreau

și se ofileau repede

e o zi de lucru pustie

vântul prin grădini și pe uliți

vântul sună monezile prunilor merilor viței de vie

în grădini și pe uliți

e somnul în care aș putea să decad

dacă părul nu ar fi plin de păsări și de fructe

în cer a înflorit alt nod

pe masa mea de lucru se află o pară începută

are miezul roșu cu alb

                                                       roșu cu alb îi e miezul

ianuarie, 2018, Cluj Napoca