„...Scrisul meu nu s-a schimbat, în esenţă, prea mult, doar că, odată cu trecerea anilor, am devenit mai concesiv, mai predispus acordării iertării.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Nu m-am gândit niciodată la faptul că existenţa
mea pe lumea asta ar fi tributară unui destin prestabilit. Odată cu ieşirea din
copilărie şi cu intratul în biblioteci, ultimele miresme ale destinului, aşa
cum mi-l prezentau bunicii, au dispărut în vălmăşagul unor preocupări noi, mult
mai terestre. Acum, după cum îmi semnalizează oglinda din baie, duc în cârcă
suficienţi ani pentru a şti că opţiunile mele n-au fost decât expresii
rudimentare ale destinului, altfel de ce m-aş încrâncena să scriu, să public,
să-mi popularizez, cu toate forţele şi mijloacele pe care le am la îndemână,
înţelepciunea? Vorba vine, « înţelepciune », căci nişte
revelaţii dezlânate şi nişte experienţe de viaţă îndoielnice nu pot scoate în
faţă decât o modestă prestaţie intelectuală.
Nici azi nu cred că sunt robul unor trasee
precise, deşi mi-ar conveni să ştiu că orice gest al meu e rodul imaginaţiei
altcuiva. De aceea, iată, sunt asemenea altor indivizi haotici şi naivi care
vor să joace zaruri cu Dumnezeu.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele
încercări literare.
Domnule, am ieşit la iveală pe la 17 ani, când am
trimis defunctului cotidian al judeţului în care cu onoare m-am născut,
« Pentru socialism » (actualmente « Graiul
Maramureşului »), un poem care începea aşa: « Dinamita-i inventată/
bună de pus sub a redacţiei roată ». Eram în clasa a XII-a, în Baia Mare,
au venit la internat doi miliţieni graşi şi m-au ţinut peste o oră în sala de
meditaţii: că de unde am dinamită, că de ce ăia de la « socialism »
sunt « domni », că de fapt sunt tovarăşi, că de ce tocmai la redacţie
vreau să pun dinamita (făceam Liceul de Mine, Petrol, Geologie – practica o
făceam la Mina Săsar
din apropiere, ăia chiar credeau că dispun de dinamită, n-a trecut mult şi a
sărit în aer maşina unui securist din municipiu şi iar m-au luat la bani
mărunţi; aveam vreo 20 de ani, socialismul era la fel, numai mina se schimbase,
venisem de la Lupoaia,
din Motru).
Scrisul meu nu s-a schimbat, în esenţă, prea mult,
doar că, odată cu trecerea anilor, am devenit mai concesiv, mai predispus
acordării iertării. Am debutat cu volumul « Dormi în pace, Doamne!
Antidiavolul » în 1996, la insistenţee lui Iustin Panţa (Dumnezeu să-l
odihnească), ce era atunci şeful « Euphorion »-ului din Sibiu, atât
la revistă, cât şi la editură. Vreo doi ani n-a zis nimeni nimic despre carte,
însă, după ce Dan Silviu Boerescu (ce critic literar de excepţie a pierdut
România!, acum e mare mahăr la « Playboy ») a spart gheaţa, au
îndrăznit şi alţii. Am avut şansa să intru într-o antologie româno-engleză a
lui Dieter Schlesak – acesta e cel mai mare câştig din cartea de debut (în
afară de apariţii pe la TV,
radio sau presa locală din judeţele unde am lansat-o).
Consider totuşi, dacă fac apel la obiectivitate,
că abia acum se produce « evenimentul » receptării mele. După cartea
de debut din 1996, n-am mai apărut decât sporadic, pe ici, pe colo – până în
2006, deci am lipsit din peisaj vreo 10 ani.
3.
Care a fost drumul până la prima carte?
Tentative de a aduna un volum de poezie au fost
cât îi ceru’ şi pământu‘ dar, cum puneam ceva bani deoparte pentru a tipări o
carte, cum apărea vreo fată, vreun prieten scheunător, vreo soră care trebuie
dusă la şcoală etc., astfel că nu s-a materializat nimic. Destinul! Plus că îmi plăcea să beau în localuri
insalubre, încercând boema eminesciano-stănesciană cu degetul. Nimic nu s-a
legat în urma nopţilor de amor, în urma beţiilor şi vagabondajului, în urma
ajutorării cu bani a părinţilor (pentru a trimite pe nu ştiu ce soră la
şcoală!), nimic până la bietul Iustin Panţa, care, în nopţile petrecute la
„Crama Naţională” sau la „Anca” din Sibiu, nu uita să-mi rănească amorul
propriu, aruncându-mi flegmatic: „Eu am trei cărţi, tu – niciuna”. Până la
urmă, am sistematizat poeme vechi şi noi, am săpat nişte şanţuri într-un concediu,
am câştigat nişte bani şi m-a debutat.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
N-am aparţinut
niciodată unei grupări – eu am creat grupările. Personalităţi? Da, în clasa a cincea, la Şcoala Generală din Ieud,
Maramureş – Petru Dunca. În clasele IX-X, la Liceul Minier din
Borşa, Maramureş – Ion Zubaşcu. În clasa a XI –a, tot la Borşa – Mircea Petean. Din
clasa a XII-a, aşa cum am spus, m-am bazat numai pe mine. A, să nu uit, într-a
XII-a, în Baia Mare, am primit cele mai puternice lecţii despre
folclor-tradiţie maramureşene de la Ion Bogdan, căruia îi mulţumesc şi îl pomenesc în
toate rugăciunile mele.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Ca scriitor (sau creator, până la urmă), eşti
deasupra străzii, în afara pământului; « dus cu pluta », cum spun
atâţia în ziua de azi. Dacă ştii să îi vorbeşti, cetăţeanul român îşi dă şi
cămaşa de pe el, aşadar, poţi ajunge la sufletul lui, te poate îndrăgi, te
poate proteja, chiar dacă nu te înţelege pe deplin. « Puterea »
(adică politica) nu te suportă, te-ar vrea aruncat în flăcările iadului (fără
să ştie ori să poată înţelege că eşti abonat la Cer), te-ar strivi sub roţile SUV-urilor ei
scumpe, te-ar ignora (vezi cazul Becali, europarlamentarul). Ca să demonstreze
că oricine poate să scrie, mogâldeţele politice scot cărţi în tiraje uriaşe:
Ion Iliescu a câştigat, din « Revoluţie şi reformă », mai mult decât
Mircea Dinescu din toate.
Asta ar trebui să îi stea în cap oricărui
scriitor : puterea politică te vrea demitizat, te vrea asimilat (aşa cum a
făcut omenirea cu Dumnezeu), ca să poată, ulterior, să te bagatelizeze, să te
uniformizeze, să te facă precum ea. Politicienii fac pe ei numai la vestea că
un scriitor remarcabil nu vrea premiile şi medaliile lor.
Vezi, domnule, de aceea nu m-am înscris în Uniunea
Scriitorilor din România: mă gâdilă plăcut nesiguranţa şi tremuriciul
« oficialităţilor » când îmi strâng mâna, pe la vreo sindrofie. Şi
mai plăcut mă voi simţi gâdilat în ziua în care îmi va veni năstruşnica idee de
a întoarce spatele unui politician ce-mi întinde mâna. Poate chiar
preşedintelui.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
E vie, activă. E plin de tineri. Cu o nonşalanţă
care nouă, pe vremea lui Ceauşescu, ne-a fost extirpată, aceştia dau cu tifla
marilor şi bătrânicioaselor repezentări culturale, administrative. Cocoţaţi în
fotolii plătite gras de bugetul ţării, « feţele înalte » care umblă
peste tot prin lume şi se scălâmbăiază prin tot felul de reviste, plătite din
buzunarul cetăţeanului de la întrebarea numărul 5 care
nici nu a auzit de ele, vor sucomba fizic, până la urmă. Nu spun să ne ucidem
bătrânii, când aceştia sunt depozitarii unor zăcăminte culturale valorose, dar
mă împotrivesc negativismului de tip feudal pe care-l promovează prin neacceptarea
tinerilor în interiorul castei lor.
În replică, tinerii şi-au creat alte oportunităţi,
alte tipuri de manifestare, alte coordonate practice, renunţând la milogeală şi
cerşetorie literară. Dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă vreu!, pare a spune
noua generaţie care, lipsită de pârghii de control, observă înfruptarea
hulpavă, dar tace. Şi face aşa cum o taie capul – şi n-o taie rău, pentru că
asistăm la o excepţională revigorare literară (după ce tot ei au vitriolat
ultimii ani lirici româneşti cu p…le şi p...zde poetice).
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă
carte?...
Pentru scriitorii « de birou », gen M.
Cărtărescu, da, este vorba de « program ». Dar Cărtărescu e un caz
fericit – există atâţia scriitori « de birou » rataţi pe care nu-i
citeşte nimeni încât, dacă le-am şti numărul cu exactitate, am înlemni. A scrie
după « program » este apanajul unor tehnicieni (vezi H. R.
Patapievici), nu al unor fiinţe care se adresează altor fiinţe (mă confirmă o
întreagă literatură română; de-ar fi să pomenesc pe cineva ca argument, aş
alege pe I. D. Sârbu, Steinhardt sau, de necrezut!, pe Mircea Vulcănescu, a
cărui « apărare » e absolut inredibilă ca mostră de literatură de
calitate superioară).
Personal, ştiu că trăiesc în România şi tineri
scriitori « de birou », « copilu’ mamei », « geniu’
lu’ mămica », dar aceştia n-au acces în mediile cu aer rarefiat ale ideii,
pe unde umblă scriitorii « neprogramaţi ». Un scriitor adevărat nu se
fandoseşte cu biblioteca şi « masa de lucru » de acasă, acela scrie
şi pe hârtia pachetului de ţigări, dacă-i « vine ». Cine să vină?
Unii au răspuns că inspiraţia, şi poate că aşa şi este. Scrie sub
imperativul unor impulsuri pe care nici el nu le cunoaşte în întregime şi, mai
mult, simte când nobila substanţă a creaţiei se evaporă. Se termină filonul.
Kaput.
Aşa şi eu: ştiu că nu voi mai putea scrie poezie
după acest ultim volum pe care l-am numit « Scrum » (va apărea anul
acesta, cu voia Celui de Sus). Am trecut, de-o vreme, la proză, aproape am
terminat romanele « Domnu’ Bumb » şi « Bărbatul la 40 de
ani ». Scriu, în paralel, încă trei cărţi – una de proză scurtă, una
numită « Cititorul de tâmpenii » şi una - « Jurnal de să nu mă văd »,
însă nu fac asta în grabă.
Ar trebui să mă opresc, dar duc sinceritatea până
la apogeul ei: în România şi în comunităţile româneşti din lume circulă sub
formă xerox încă două cărţi ale mele: « Eliberarea » şi
« Avocaţii Cerului ». Acestea nu sunt destinate tipăririi, respectiv
apariţiei lor sub formă de carte: e ceva ce seamănă cu modul în care cu toţii
am citit « Cămaşa lui Cristos » înaine de ’89 şi am tăcut din gură.
2010, Târgovişte
7
+ UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu
cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii
mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Scrum
cineva mă caută
nu mihai
dumitru gheorghe napoleon hitler ioan mircea iustin
Dumnezeu ori diavolul
cineva imprecis ca nopţile de beţie în care trebuie să fiu
“tata”
ca averea pusă la picioarele fetei mele
când am câştigat procesul
şi-a rămas mă-sa cu zugravul petre
eu scriitorul ofeream altceva
un
bloc de pe care te poţi arunca de pildă
acum am rămas cu scrisul
ea cu muzica aia impersonală cu exmatricularea din şcoală
(credeam că va fi mai repede trimisă
şi altundeva
la casa de copii la handicapaţi la
neterminaţi necenzuraţi etc.)
directorul spumegă şi acum
amintindu-şi
de nopţile în care trebuie să fiu
“tata”
uneori e bine să fii scriitor
mereu ai o sticlă
pe jumătate goală
sub un pod
om fiică să facă trotuarul
un fiu să-ţi fure pâinea de mâine
să te întreţină cu acest vis
toată viaţa lor
şi când mori – să dispară şi ei
ca nişte vieţi ale tale
prea crunt lăsate de Dumnezeu printre
noi
2011, Târgovişte
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu