Gymi Serban si noua sa carte de poeme

Gheorghe Şerban

„Literatura, ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

1. Mai întâi, într-un mod mai puţin poetic, doresc să informez cititorii (dacă vor fi) că “vinovat” de aberaţiile mele se face iniţiatorul anchetei de faţă, vrednicul şi insistentul Petruţ Pârvescu. Profesorul şi poetul Petruţ n-a dorit să mă lase în afara momentului într-o perioadă (cam lungă) în care nu vedeam eficienţa încercărilor mele literare. Dacă cineva va citi ceea ce cred despre problematica chestionarului, să-şi imagineze că se află în faţa unei scrisori. Deşi scrisoarea se poate bucura de aprecierea aparţinătoare genului epistolar, nu am pretenţia că rândurile acestea să intre în literatură. Vă recomand să consideraţi că vă aflaţi în faţa unui simplu document.

Aşadar, am în vedere că “epistola” mea îndeplineşte o “misiune” strict practică, comunicându-vă elemente personale, fără pretenţia de a le arunca în universalitate. Este, pur şi simplu, intenţia de a cunoaşte un om în plan general. Sunt conştient că nu voi depăşi empiricul sugerând, pentru alţii, o filozofie de viaţă. De altfel anii până la profesorat au fost şi cu bune şi cu rele, fără a ieşi în evidenţă cu ceva. Era acea cuminţenie care nu poate naşte genii. Erau însă perioade când, prin versificaţii, credeam că impresionez. Cei care întreţineau rubrici literare aveau păreri pro şi contra reuşitelor artistice. Retrospectiv privind, se pare că destinul n-a vrut să fiu poet, ci un individ de construcţie comună. Un poet îşi are universul lui, clădit fizic şi spiritual din resorturi interioare, înrudit cu natura umană dar cu elemente misterioase cu tentă emblematică.

Am fost şi eu o fiinţă interogativă, cu dorinţa de a pătrunde în sensul lucrurilor, impulsionat de ceea ce acumulam prin lecturi sau spusele dascălilor. Sunt întrebări rămase fără răspuns şi astazi. Poate de aceea am încercat desprinderea de realitate în felul meu, dar nu mi-a fost hărăzit un loc în originalitate. Tot timpul aveam senzaţia că deţin o forţă mult prea mică pentru a elucida misterele existenţiale. Am înţeles apoi că realitatea este vazută altfel de fiecare din creatori, încercând şi eu să găsesc acele opoziţii contrastante care să surprindă. E un fel de a simţi gerul în flăcări, imposibil de imaginat pentru o gândire logică.

A fost apoi un moment când am înţeles că versurile mele trebuie să plonjeze în ficţiune, depăşind o realitate văzută ca un tablou static. Şi atunci, ce este poetul? Un căutător de singurătăţi, un alpinist, un navigator…? Cert este că e mereu în căutare de orizonturi, părând că deţine toate datele nevăzute şi neştiute ale fiinţei umane ridicate la rang de universalitate.

Mai aparţine poetul acestei lumi sau este produsul unei creaţii divine?  Dacă nu se zbate într-o mediocritate poleită, opririle lui în staţii nevăzute de alţii pot dezveli, fizic sau metafizic, alte forme ale lumii cotidiane.

Destinul lui este construit din erori, dezamăgiri, incertitudini şi mai rar din împliniri. Deci ar putea fi asimilat cu omul obişnuit. Eul lui este totuşi diferit pentru că  pătrunde în proporţii diferite în conştiinţa celorlalţi, ajungând să trăiască şi să se manifeste în diverse forme. În felul acesta poetul îşi etalează, prin creaţia sa, latura istorică a fiinţei umane. În deplină conştiinţa de sine poetul face din toate aspectele şi evenimentele societăţii probleme de rezolvat, în centru fiind însăşi existenţa umană. Din această problematică şi din statutul său dialogic se naşte limbajul său specific, deci oricum diferit de al omului obişnuit, care îi oferă posibilitatea proiectării unei alte existenţe, a unui univers strict mental, spiritual. În acest sens remarcăm o analogie cu oamenii primelor timpuri, dar şi a celor din zilele noastre cu puţină educaţie, care nu puteau înfrunta pericolele existenţei decât în mică măsură prin mijloace obiective. A apelat (şi apelează) la religie, magie, mitologie, mijloace subiective mai uşor de inventat şi mai ales de folosit. Dar aceste forme subiective de manifestare sunt elemente constitutive ale genezei structurante a artei, implicit a literaturii. Iată cum şi poetul foloseşte cuvântul ca un instrument convenţional în “emisfera simbolică” a ontologiei umane, cum remarca Traian Herseni în lucrarea “Literatura şi civilizatie, încercare de antropologie literară”.

Literatura, ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei. Poate doar cei care au fost înzestraţi cu un talent aparte dublat de o muncă asiduă. Mai rare sunt cazurile când munca suplineşte talentul. Prin urmare cred în destin, nu însă în sensul lui antic. Implorarea zeilor sau rugăciunile nu-ţi pot schimba soarta. Poţi însă lupta pentru ceva, să optezi pentru un anume drum din clipa universală a vieţii tale efemere. Oare nu există, la un moment dat,o suprapunere a opţiunii cu destinul? Şi apoi, ce judecată emiţi atunci când un grup (sau chiar un individ) hotărăşte soarta unui întreg popor, egalizând destinul colectivităţii? De aceea libertatea de a alege devine primordială, din păcate fiind sursa inepuizabilă şi perpetuă în lupta omului cu acei care se cred stăpâni până şi peste suflet.

Atunci când spui “destin”, inevitabil se face legătura cu voia lui Dumnezeu şi, mai ales la o tragedie se spune “aşa i-a fost destinul/soarta”. Dacă apelezi  la Biblie vei vedea că nu Dumnezeu este vinovat pentru neîmplinirile noastre. Teme importante din viaţă sunt abordate cu aceeaşi consecvenţă de către cei peste patruzeci de autori, pe parcursul a circa 1500 de ani, interval în care a fost  scrisă. Niciunde nu vei întâlni modalitaţi de pedepsire a greşelilor omeneşti, din contră poţi descifra căile prin care Dumnezeu cheamă cu iubire şi îndeamnă la armonie universală. De altfel, universalitatea şi valabilitatea Bibliei, cu autori din toate categoriile sociale, scrisă în locuri diferite, în momente diferite şi pe trei continente, rămâne şi astăzi unică prin învăţături, unică prin influenţa asupra literaturii, unică prin influienţa asupra civilizaţiei.

Părerea mea este că omul trebuie să se înscrie în parametrii bunei convieţuiri, conştient că are un destin, dar niciodată să nu renunţe la “luptă” pentru că şi realitatea poate fi transformată, mergând uneori până la ideaţie.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

2,3,4. Nu ştiu dacă are prea mare importanţă momentul debutului. El trebuie să fie consemnat pentru cei care rămân în istoria literaturii ca o bornă în evoluţia scriitorului. Este şi momentul concretizării încercărilor într-un produs literar văzut de specialişti ca fiind al tău, cu valenţe proprii care-ţi dau dreptul sa-ţi  fie pronunţat numele.

Versificaţiile din adolescenţă nu m-au propulsat, fiind cunoscut în cercuri restrânse. Totul a decurs mai mult decât normal, nimic din ceea ce se putea numi  o “tânără speranţă”. Ca profesor “de ţară” eram angrenat în atatea acţiuni de creare a “omului nou” încât nu-mi rămânea prea mult timp pentru “Cântarea României”.

Apropiindu-mă cu serviciul de Dorohoi au apărut şi oportunităţile unor contacte literare. Nu mai ţin minte care revistă mi-a găzduit prima poezie, însă momentul este legat de creaţiile elevilor mei care s-au dovedit mai talentaţi decât îndrumatorul lor (adică au fost apreciaţi şi publicaţi). Acum vă întreb: Poetul este victimă sau produs al întâmplării care-i hotărăşte destinul?! Pentru mine întamplarea de a-l întâlni pe Valerian Ţopa,conducătorul cenaclului literar “Septentrion” din Dorohoi a pus în mişcare resorturi interioare ale încrederii. Se poate spune că destinul m-a ajutat să mă cunosc mai bine? Acum înţeleg că fiecare destin are nevoie, pentru a se împlini, nu numai de vocaţie ci şi de o şansă, spre a depăşi borna zero. Şi aceasta mai ales când nu ai din familie o genă a talentului. Şi aşa, fiecare publicare a însemnat un debut, începând cu ziarul “Clopotul”, apoi “Caiete botoşănene”, “Tribuna”, Familia”, “Semne”, “Colloquium”, “Hyperion”, “Intertext”, etc. Perioada de la “Septentrion” a fost cea mai frumoasă şi mai productivă într-o companie selectă: Valerian Ţopa, Stelorian Moroşanu, Petruţ Pârvescu, Aurelian Antal, Lucian Costache, Dan Movileanu, Neculai Căruntu, Mihai Schwaitzer, etc. Mulţi dintre aceşti truditori în ale scrisului au devenit cunoscuţi aici, în zona “natală” sau pe unde i-a stabilizat viaţa. N-am mai avut acelaşi suport literar şi, ca urmare, expresia vie a  poeziei s-a domolit! Familia şi noile studii la Facultatea de Drept Iaşi  îmi ocupau timpul. M-am “mulţumit” cu introducerea în antologia de poezie “Septentrion”, 1995, Editura “Geea”, nominalizarea în “Dicţionarul scriitorilor botoşăneni”, 2000, “NORD. Antologia poeţilor botoşăneni” 2009, Editura “Axa” Botoşani.

Între timp îmi apăruse volumul de versuri “Ieşirea din sferă”, 1996, Editura “Panteon” din Piatra-Neamţ, prin bunăvoinţa poetului Daniel Corbu, cu prefaţă de regretatul om de litere Emil Iordache. Mulţi ani i-am dedicat talentelor depistate la Şcoala “Al.I.Cuza” din Dorohoi. Cenaclul şcolar “Junimea XXI” prin revista literară “Arcadia” a devenit cunoscut la nivel judeţean şi naţional fiind răsplătiţi cu multe premii ajungând să fie admişi în cenaclul naţional al elevilor “Săgetătorul” de pe lângă Uniunea Scriitorilor,unde au citit din creaţiile proprii. “Inocenţa, candoarea, mirarea fără hotar, dulcea iubire, lucrurile care apar de la sine şi dispar de la sine,mirajul tărâmului fermecat şi descrierea Împărăţiei jocului în care timpul nu se termină niciodată sunt doar câteva din  eternele  exigenţe ale scriitorului care abordează literatura pentru copii”, scria Augustin Eden în prefaţa la “ Amintirile bobului de mac”, o carte pentru elevi cu scopul implementării semnelor de punctuaţie într-un mod nedictaticist, carte aparută in 2003 la Editura “Geea ”.

Mai amintesc studii despre M.Eminescu, I.L.Caragiale şi L.Blaga publicate in revista “Hyperion” şi premiul la concursul naţional de creaţie “Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor” din cadrul festivalului internaţional “Lucian Blaga”, 2009, ceea ce demonstrează că nu m-am  îndepartat prea mult de sfera  îndeletnicirilor literare.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Mărturisesc sincer că nu m-am gândit  niciodată la acest raport în momentul creaţiei. Am simţit însă până în 1989 că îmi sunt limitate manifestările de voinţă. Cine era vinovat că poezia nu era publicată dacă până şi natura trebuia “înflorată” cu ceva politică comunistă? Eu care scriam sau cei care aveau decizia valorii artistice? Ştiu că adevăratul artist (nu şi în cazul meu), nu trebuie să vadă şi să simtă lucrurile ca artist, ci ca om sociabil, plin de bunăvoinţă, altfel meşteşugul distruge în el sentimentul şi sfârşeşte prin a îndepărta viaţa din operele sale, viaţa care constituie baza solidă a oricărei frumuseţi. Pe nesimţite arta ar depăşi viaţa reală. De câte ori va fi emoţionat el îşi va raporta emoţia în interesul artei sale, deci nu simte pentru a simţi, ci pentru a folosi senzaţia şi pentru a o traduce. Deci, conştiinţa artistului trebuie să trateze natura şi viaţa nu ca pe nişte iluzii, ci ca realităţi chiar şi atunci când e vorba de ficţiune. Din acest unghi n-ar fi o aservire totală a creaţiilor mele interesului politic în perioada amintită. De fapt mulţi au făcut concesii momentelor de “patriotism”, dar din păcate puţini au bunul simţ să recunoască. Dacă nu am putut beneficia în totalitate de o gândire liberă, ar trebui să ne mustre conştiinţa? A nu se înţelege că am ridicat ode unei epoci apuse, sper, pentru totdeauna. Vreau să înţeleagă acei care n-au cunoscut totalitarismul politic ce rezistenţă a opus scriitorul unui dogmatism excesiv al realismului socialist. Chiar dacă scrisul nu a încetat, circuitul literar a fost scurtcircuitat violent şi împiedicat să funcţioneze.

Atunci când ţi-e îngrădită gândirea, conştiinţa se revoltă,dezvoltându-se o anume rezistenţă într-un sens unic. Astăzi, când s-ar zice că avem pluralism politic de o joasă speţă, avem şi dezorientare literară. Consider că scriitorul n-ar trebui să intre în “hora” deşertăciunilor, dar să nu uite că este în slujba omului din această ţară, cu împliniri şi deziluzii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Dezgheţul literar, după o aproximativă stagnare, duce la reluarea contactului cu modernitatea. Era nevoie de recuperarea paradigmei moderniste, urmată de înnoirea structurilor lirice. Mai mult, apar  elemente postmoderniste în cadrul organizat al cenaclurilor literare. Pe nesimţite s-au conturat unele grupări literare care au  produs schimbări în forma şi sensul poeziei.

Îmi amintesc ceea ce am declarat într-un interviu acordat lui Paul Ungureanu: “Nu agreez poezia încifrată, ce nu lasă loc trăirilor sufleteşti. Ea are, în general, un mesaj ambiguu. Poezia trebuie să rămână o stare de spirit, deschisă şi cititorilor de rând”. Cu toate acestea am renunţat, în parte, la ceea ce credeam, precum că rimele mulţumesc toate vârstele. Revenind, cred că în prezent, literatura va fi influenţată de ştiinţă (tehnologie). Legile care guvernează relaţiile dintre reprezentări formează un fel de ştiinţă a perspectivei interioare. În limitele în care se produce viaţa, greu de definit ştiinţific, intervine artistul care încearcă să o redea metafizic. El sensibilizează cititorul, chiar dacă pare a pendula într-un fel de libertinaj.

Dacă se spune că mileniul III va fi religios sau nu va fi, am putea crede că literatura va sluji preceptele religioase (în slujba omului), netezind drumul istoric al cunoaşterii, calea spre divinitate. De fapt este un cerc benefic, mereu născător de idei, între artă, ştiinţă şi religie.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Fiecare îşi adaptează răspunsul după propriul parcurs literar şi, oricâte păreri ar fi, timpul propice creaţiei este fluctuant. Totuşi, “acumulările” ar fi bine să se producă de timpuriu. E nevoie de timp pentru “şlefuire” pe drumul stilului propriu. Fără schiţarea unor proiecte nu există dinamismul interior, scriitorul vâslind spre orizonturi iluzorii. Deziluzia în artă nu este totdeauna benefică. Poetul trăieşte prin poezie sau pentru poezie? Prin poezie trăirea cotidiană ar fi dificilă, aceasta devenind un paleativ. Sărăcia poetului este, în general, universală, ca un mesaj primit de Cervantes:“ dacă un poet zice că e sărac, să fie crezut îndată pe cuvânt, fără jurământ şi fără alte dovezi”. Recunosc, rândurile anterioare se vor o scuză la pauza lungă în scrisul meu. De la o vreme încoace a intervenit părerea de rău pentru timpul pierdut. Într-o primă etapă am reluat manuscrisele şi mă aflu în faza coagulării volumului ”Planare verticală”. Sunt conştient însă că “întâlnirea” cu poezia este mai greu de realizat în ceea ce mă priveşte, cel puţin în raport cu momentul actual. Pe de altă parte, mă bucur că frumuseţile mai au influenţă asupra sufletului atât cât spledoarea cerurilor înstelate să mă înfioare. Mai am în vedere reluarea unor proze scurte care s-au născut din trăirea unor întâmplări dramatice din viaţa unor oameni. Ele încearcă să definească făptura umană ca o lume prescurtată. Să vedem dacă timpul va avea răbdare…

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

CASTELE DE NISIP (I)

Clopotul,

ascuns de un strămoş talentat 

şi-a mişcat limba

română

mai aproape de tine.

Dangătul lui răstoarnă nume

proprii

şi visăm în fiecare seară

la o altă identitate

adormită prea devreme.

Tu,

stai acolo,

seară-n dimineaţă clocind

oul columbian.

Eu,

aştept minunea

când închistarea se va sparge,

sub umbra de ninsori

şi cineva cu arcul neîncrederii

va trage.

Degeaba te întrebi de ce urlăm,

scrâşnind printre talente

şi-apoi adormi îmbrăţişat

de omenescul contestat şi-adevarat

“festina lentae”.

De vrei să ieşi din labirint

crescând rezerva de indiferenţă,

vei condamna la moarte lentă

nu flacăra, ci lumânarea.

Şi totuşi mai există o şansă

în pseudomaternitatea adormită 

a cuvintelor,

va trece timp să o găsim,

amagiţi de lumina întunericului

spre glorie

vâslim, vâslim, vâslim…

CASTELE DE NISIP (II)

Rămăsesem, fratele meu,

la refrenul cântat (se pare)

de amandoi,

ca mateloţii ademeniţi de sirene

pe creste de cantoane.

S-ar crede că e singura cale

şi tot  “vâslim, vâslim, vâslim”

să ajungem pe unghia speranţei

din al nouălea cer.

Pană atunci, nu te întreba

ce facem cu vieţile noastre,

fiecare cu vâsla lui

şi, acolo, sus

ajungi dacă ştii să citeşti

în pietrele din cuvânt

desprinse din blestemata cetate.

Se pare că cerşim furtuna 

din  linişte

sau amintirea de humă

a strămoşilor

fugind de hormonii tehnocraţi,

ascunşi între balcoane.

Sub protecţia lor

scot capul hidos dărâmând zidul

istoriei

într-un joc de consens.

A venit vremea  îmbogăţirii,

umpleţi buzunarele,

de sub ochi,

cu ce mai poţi captura

din nisipul crestei înşelătoare,

dar nu uita să laşi

câţiva stropi de talent,

să crească şi alţii cuvinte

devoratoare.

Octombrie, 2015, Dorohoi