1. Pentru
un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
exemplare. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Individul,
oricare ar fi drumul său în viaţă, se măguleşte cu gândul că totul i-a
fost atribuit de undeva din transcendent, că el nu a fost decât un
simplu intermediar între o voinţă autarhică şi înfăptuirea - mai mult
sau mai puţin glorioasă - a acesteia. Problema destinului: probabil că
îmi/ne place să cred(em) că decizia nu îmi/ne aparţine, iar asta absolvă
de culpă în cazul eşecului... Probabil că şi existenţa mea a cumulat
nişte «înscrisuri», dar ele poartă alt nume:
gestul de a le fi dăruit mamei şi surorii mele un caiet de poveşti
(„originale”) în clasa I, distrugerea „operei” în urma proastei
receptări (niciuna n-a fost suficient de curioasă), o poem închinat lui
Eminescu (se putea altminteri?) pe care l-a slăvit întreaga şcoală şi
care, peste ani (9-10!), încă trona, magnificent, pe panoul cu
„creaţii”. Gesturi de o simplitate exasperantă care, subliminal, induc
formula „scriitoricească” în mentalul tău, iar tu, inocent, o adopţi
matern-posesiv. Mai târziu, mult mai târziu, poate niciodată, devine
(sau te autosugestionezi) consubstanţială ţie: fără a scrie, crezi că
existenţa ta nu are sens. Aşa o fi? Sensul se substituie mereu unui alt
sens, într-un joc absurd, perfect uman. Neg contribuţia destinului,
mizând, mefistofelic, pe opţiune. Iar tragismul eşecului potenţial se
dilată. Spectrul incognitoului, al ratării (vocaţiei?) te bântuie; îl
numeşti sincopă, asimilare, bad luck...
2. Istoria
literaturii consemnează uneori arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs. când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dvs. încercări literare.
Debutul este o sumă de ezitări pe care o semnezi cu numele tău, un best of
pe care, din exaltare, îl trimiţi în lume, astupându-ţi ochii şi
urechile, dacă eşti receptiv la ridicol şi nu te numeşti Rimbaud. Dacă
fiecare altă carte nu mai trezeşte în tine spaimele debutului, drumul
coboară, prinzând miros fetid. Nu pledez pentru modestie, ci pentru
autocenzură: debutez în fiecare zi.
Despre primele mele încercări literare (fiind încă la primele încercări literare), e destul de greu de vorbit. Primo, pentru că ele acoperă cam două treimi din viaţa mea (se simte exaltarea de care vorbeam?), secundo,
nu am detaşarea necesară. Am fost, succesiv sau simultan, Eminescu,
Bacovia, Nichita Stănescu, Cărtărescu, iar din cameleonismul ăsta caut la voie / voix personnelle.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
Am
intrat pe un teren minat. Nu mai suntem o umanitate analfabetă:
cuvântul scris este la îndemâna oricui; de aici până la a deveni mâna
care scrie, drumul e relativ scurt. Prima (primele zece) iubire/i se
metamorfozează în iubiri livreşti, dacă sunt condimentate cu mutaţii
decepţionante – cu atât mai bine: ţi se năzăreşte că eşti poet. Cu puţin
noroc, mama şi trei fraţi vorbesc în cartier de geniul care se
contorsionează în casa lor, o doamnă (de română) decodează mesajul şi
prima carte prinde contur cât ai clipi. Ei, aici intervine autocenzura.
(Cele ce urmează nu sunt lobby...!) Există un entuziasm generalizat, iar (pseudo)ubicuitatea lirică în România nu este un mit: tătă lumea scrie; de la Dacia literară am fost încurajaţi să exhibăm orice mişcare interioară, orice „înfiorare”
lirică, un obicei mai mult decât ruşinos, semănând izbitor cu un altul
şi la care probabil nu vom renunţa curând. Debutul (editorial) puber
este deja o obişnuinţă, propulsându-l pe semnatar într-o panoplie
grandioasă, proferându-se sintagme de tipul „copil-minune” etc., care se
dezavuează prin ele însele. Cert este că, de obicei, la refluxul
acestor implozii interioare nu mai rămâne nimic. Colaps. Calea cea mai
bună este cea a optzeciştilor (deşi ei au fost nevoiţi să o urmeze):
apariţiile în antologii, în volume colective, pentru prospectare şi
(auto)evaluare, şi, mai târziu, debutul editorial individual. Nu vreau
să fiu sentenţioasă, există cu siguranţă şi excepţii. Rare.
Drumul
până la prima carte ar fi putut fi scurt, dar m-am străduit să fie cât
mai lung. Abia în clipa în care am conştientizat că sfâşii placenta, că
trec spre o altă etapă, am decis să ies în arenă. Am declinat patru
oferte ale editurilor (nu din megalomanie), inclusiv o colaborare cu
Editura Vinea (la 17-18 ani, aşadar, acum 7 ani), pentru că am crezut că
nu a venit momentul, că ar fi pueril să exhib mimetismele toate. Primul
volum e, iminent, un corpus de „poeme alese”; definesc – e de preferat –
o lungă gestaţie interioară. Din această cauză, Sevraj
(Vinea, 2006) este o culegere compozită. Sunt acolo texte din 1999 –
2000; ultimele, din 2005. Labirintic, poate incoerent, dar congruent cu
mine însămi.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Eşti bătrân când ai o poveste. Prefer să cred că sunt încă tabula rasa
pentru infuenţe marcante, existenţial-fundamentale. Dar asta e doar o
preferinţă. Există, în mod firesc, o serie de evenimente fără de care nu
ai fi ceea ce eşti, care te definesc şi te argumentează, te
consolidează interior. Moloz sau materiale de calitate. Ar fi câteva
nume fără rezonanţă (publică), altele care dau niţel din coadă. Poate
reticenţa mea pune semnul minus aici. Poate memoria proastă. Poate
egotismul.
5. Raportul
dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raporul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Uşor
tendenţioasă interogaţia şi unilateral direcţionată. Nu poate exista
decât un singur răspuns posibil şi asta îi diminuează potenţele: nu poţi
delimita scriitorul de cetăţean, solitarul, autoreflexivul abstrus, a
murit romantic. De aici până la scriitorul declamativ, „politizat”, este
o uriaşă distanţă, dar mai ales tăcerea este blamabilă.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare pentru dvs. literatura română contemporană?
În general, nu sufăr de defetism. Există un boom
în literatura română cam de 20-30 de ani, poate nu neapărat exorbitant,
dar undele sale se vor simţi ceva timp de acum încolo. Cel puţin în
spaţiul mioritic. E redundant să clamezi „măcar un Nobel, acolo”; suntem
o literatură periferică, nu (cu predilecţie) valoric, ci lingvistic.
Iar asta ne condamnă la o agonie lungă şi prost gestionată. În
perspectiva globalizării, suntem din ce în ce mai exotici, iar din
alteritatea asta poate ieşi literatură. Cât priveşte tectonica internă,
fiind o societate miristratificată, există literatură pentru toţi:
literatură de imbecilizare, literatură-heavy, literatură-trash,
literatură-hard... Un elefantiazis interesant: numai esticii scriu /
citesc poezie; fiind un bobor de poeţi, suntem de două ori damnaţi. Dar
moartea poeziei, a literaturii române, a literaturii în forma
cunoscută... sunt axiome panicarde seculare. Joc: „Cine spune – ăla
este!”. (Id est: cred, cu naivitate, aplomb, ardoare, acribie, în literatură; altminteri, nu mi-aş acorda credit, mie şi generaţiei mele.)
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
În poezie, nu există (sic cogito!)
plan, structură ş.a.m.d. Nu ştii ce vei scrie peste două săptămâni.
Teoretic. Pentru că poezia este un răspuns la stringenţele interioare.
Impredictibilitatea fiinţei tale se propagă în scrisul tău. Şi, totuşi,
pot spune (cu doza de probabilitate intrinsecă): următorul volum
(poezie, încă) se va numi Kirke, va fi semnificativ altfel decât Sevraj şi va fi tot un ...debut.
Mil. III, după 2006, Sibiu
