„Vă spun din experienţă: un scriitor este un scriitor. El, în cărţile sale, nu face propagandă politică. Privirea lui asupra lucrurilor este din afara veşnicelor metamorfoze ale lumii politice. Bineînţeles, există un Nord al evoluţiei societăţii, pe care-l înregistrează scriitorul-cetăţean: acela al valorilor fundamentale pentru condiţia umană, nu le mai înşir aici. Ce vreau să spun e că scriitorul trebuie să aibă o conştiinţă lucidă şi empatică asupra lumii sociale. Nu-mi pot imagina un scriitor care să nu înţeleagă suferinţele omului de rând.”
1.Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Nu ştiu dacă putem discuta în aceşti termeni destul de imprecişi. Destinul ar însemna o predeterminare a vieţii tale în totalitate, anulând astfel orice alegere şi efort personale. E un termen cam pompos: destinul meu a fost să scriu şi să scriu... Pe de altă parte, opţiunea este prea slabă, în această ecuaţie a scrisului profesionist. Da, există opţiune şi numai opţiune raţională dacă avem în vedere inşi care, la un moment dat, să zicem când se apropie de bătrâneţe, după ce au citit ceva literatură, decid, aleg că pot scrie şi ei cărţi apropiate de ceea ce au citit. Şi pornesc la scris. Cunoaştem foarte bine fenomenul grafomaniei, care, cu siguranţă, este o chestiune de alegere: e de bon ton, poţi lua diverse premii mici, te miri unde, poţi intra, cu noroc, chiar în USR, de ce nu...
În ce mă priveşte, cum se ştie de la scriitorii afirmaţi din tinereţea lor, am fost captat de citirea cărţilor de mic, din copilărie. Crăsani, locul meu de baştină, nu avea bibliotecă publică. Doar şcoala generală locală avea o micuţă bibliotecă. Fosta mea învăţătoare, Gromov, o basarabeancă simpatică, înaltă, mare, ajunsă misterios la noi, se ocupa de distribuirea cărţilor. Bineînţeles, eram protejatul ei, inclusiv în anii învăţământului primar, când nu s-a obosit să mă înveţe să citesc: ştiam deja, nici eu nu ştiu cum, urmăream ziare care, uneori, erau cumpărate de mama pentru a împături, cu bucăţi din ele, ouă, de exemplu ( e vorba de „Scânteia”, bineînţeles). Ce ţin minte e că pe la cinci ani am scris primul cuvânt, în ţărână, în faţa uşii casei: „mama”. Scena este redată, oarecum, în romanul „Apă neagră”. Aşa că am fost preferatul învăţătoarei mele. În clasele gimnaziale, am început să împrumut de la bibliotecă. Gromov avea o planificare exactă în legătură cu cererile mele: la început, cărţi mai subţiri, apoi, treptat, şi mai groase. Am negociat cu ea ca, de la a doua cerere, să iau o carte mai groasă. A doua sursă cu cărţi a fost în persoana unui contabil pe la Cooperativa de consum, cred, care stătea în gazdă lângă noi, domnul Robe. Omul primea cărţi la fiecare salariu, sau trebuia să le cumpere, nu mai ştiu. Oricum, era vorba de fabuloasa serie a Bibliotecii pentru toţi (BPT). De la el am citit tot ce avea, dar nu le frunzărea măcar, adică mari capodopere, de exemplu „Mizerabilii”, carte care m-a impresionat profund. În Crăsani nu se prea citea, oamenii se luptau în mod direct, natural, cu viaţa. Aveam, deci, o înclinaţie rară în satul meu, unică: îmi plăcea să citesc. Şi să joc fotbal. Eram în echipa de fotbal a satului, mijlocaş, şi puteam alege, da, să intru-n fotbalul mare, alături de un coleg de clasă, Nelu Bănică, ajuns atacant la Alba Iulia în B, via Dinamo Bucureşti, echpa de tineret. Şi, când lecturam eu liniştit, vara, sub galeria de viţă de vie, la umbră, tovarăşii de fotbal mă strigau la poartă. Deseori răspundeam cam aşa: aşteptaţi, mai am două pagini. După care auzeam replica lor invariabilă: iar stă ăsta cu nasu-n cărţi...
În fine, prin clasa a X-a, obişnuiam să mănânc o prăjitură, alături de consăteanul meu, Nelu. Programam evenimentul pe la sfârşitul săptămânii. Atât ne permiteau bani, puţini. După prăjitură, beam un pahar de Cico. Era maxima noastră libertate. Acolo, la cofetărie, pe la 16 ani, i-am spus lui Nelu că eu vreau să mă fac scriitor. Prietenul meu a făcut ochii mari, nu înţelegea prea bine, dar nici eu nu înţelegeam tot, doar că nu mă interesau notele la şcoală, le consideram inferioare planului meu. L-am rugat să păstreze secretul, că nu voiam să ştie altcineva.
Aşa că iată o alegere, o hotărâre, dar care venise cumva natural, fiind, ca să zic aşa, aşteptată în interiorul meu. E o împletire aici. Şi scrisesem ceva, un fel de roman micuţ, şcolăresc, cu tentă poliţistă, pentru că descoperisem suspansul creat de acest tip de roman. Şi m-am lămurit că orice roman trebuie să aibă suspans. Ca şi cum am fi într-un labirint, m-am lămurit mai târziu.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Debutul meu în presa literară a avut loc în ziua de 26 martie 1981, în România literară, cu proza “ Un taifas obişnuit ”, pe două pagini, în mijloc, cu o prezentare entuziastă a lui Constantin Ţoiu. Titlul iniţial, al meu, era „E bine”, un titlu ironic, pentru că personajul meu murea în mijlocul comunităţii, în indiferenţă şi batjocură. Era, este, închinată lui Marin Preda care, şi el, murise cam aşa. Dar, normal pentru vremurile de-atunci, titlul a fost schimbat, cu acordul meu. Am propus „Un taifas obişnuit” ca replică la „O adunare liniştită” a lui Preda. Este proza care deschide volumul de debut, de proze scurte, „Boare de Waterloo”, din anul 1984, la Editura Cartea românească.
Cum am spus déjà, anii liceului au fost cei ai încercărilor de a scrie proză, proză scurtă, schiţe, desigur. Eram impulsionat şi de succesul, chiar editorial, al lui Mircea Dinescu, în poezie, care terminase acelaşi liceu la care învăţam, în Slobozia. Mircea mai venea prin oraş, din când în când, şi atunci ne adunam pe lângă el, noi, aspiranţii, pentru că aveam un coleg de clasă, Titi Neagu, care scria poezie şi era chiar mai apropiat poetului déjà lansat.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Până în anul 1984, când mi s-a publicat prima carte, « Boare de Waterloo », am citit mult şi am trăit realităţi extreme. De pildă, pe la 21-22 de ani am citit tot ce fusese tradus din William Faulkner, autor care m-a marcat în tinereţe şi nu numai. Apoi, Kafka, Dostoievski, Camus şi toţi ceilalţi, cât se găseau. A fost o şansă pentru mine, ca şi pentru colegii mei, că nu eram absorbiţi, în atenţia noastră, de altceva decât de lecturi şi de observarea atentă a vieţii sociale căreia trebuia să-i faci faţă. De exemplu, după apriţia în « România literară », în plină epocă a Cântării României, eram gradat uneori de un culturnic local, trimis de preşedintele culturii ialomiţene, să contribui cu un text la volume omagiale. Printre localnici era o mare întrecere cine să participe şi ce premii să obţină. Îi spuneam activistului că n-am talent. Vă bateţi joc de mine, spunea, păi dacă-mi daţi un text, în mod sigur luaţi premiul I pe ţară ; adică, iau premii X, Y, dădea el exemple locale, dar şi naţionale, şi dumneavoastră nu ? Nu, o ţineam pe-a mea, pentru că la mine personajele mor, n-am ce face, nu pot altfel, la ei sunt sănătose şi încrezătoare, n-am talent.
În sfârşit, prin 1983, am dus manuscrisul la Cartea românească. Am nimerit la Mircea Ciobanu, un mare autor, un rafinat, puţin şi prudent. Dar foarte ataşat de autorii lui şi de întreaga literatură optzecistă, pe care o admira. Când mi-a comunicat aprobarea editurii pentru publicare, trebuia să mă întâlnesc cu el la editură, într-o anumită zi, la ora 11, 00. L-am aşteptat un sfert de oră, el a întârziat, iar eu am plecat. Ieşisem pe Nuferilor, depăşisem Sfântul Sava ( Bălcescu, atunci), mergeam nervos spre Piaţa Romană. Când, din spate scrâşnesc frânele unui taxi, iar din el coboară Mircea Ciobanu. Mă ceartă c-am plecat, îi spun c-aşa stau eu, sfertul academic – eram un iacobin… -, el râde şi-mi spune că va fi publicat volumul în anul următor. Am mulţumit rece, deloc entuziasmat, mi se părea normal. Iar Mircea Ciobanu se enervează şi-mi spune că aşa suntem noi, noua generaţie, talentată, dar poate prea mândră : credem că ni se cuvine totul. Ne-am împăcat la o bere, la braseria Bucureşti, cred.
Deci, iată trei nume care mi-au fost aproape în anii tinereţii : Constantin Ţoiu ( crescut în Urziceni, aproape de satul meu), Mircea Nedelciu (născut în Fundulea, localitate de câmpie, relativ apropiată de Crăsaniul meu, doar că în judeţul vecin, Călăraşi) şi Mircea Ciobanu, bucureştean, spirit erudit. Toţi trei, azi nu mai există fizic, dar îmi sunt încă foarte apropiaţi sufleteşte. Lui Mircea Nedelciu, din nefericire, la numai 49 de ani ai lui, i-am dus în spate sicriul de la biserică la maşină, alături de Gheorghe Crăciun – şi el dispărut -, Ioan Lăcustă - şi el dispărut – şi Cristi Teodorescu care, slavă Domnului, trăieşte şi e-n formă literară. Ca să nu mai spun că, după ce m-am mutat în Bucureşti, acum 12 ani, treceam mereu pe lângă blocul lui ( acolo unde l-am cunoscut într-o noapte întreagă, în tinereţe, cu pălincă şi literatură, cu o domnişoară alături de mine, în vremea în care lui i se născuse băiatul), de lângă Lahovary, în drum spre serviciu, Şcoala Centrală. Uneori beam o cafea la cafeneaua de vizavi de blocul lui, de unde citeam plăcuţa memorială prinsă-n perete, din partea Uniunii Scriitorilor, în care anul naşterii este scris eronat, 1947, parcă, el fiind născut în 1950, cum se ştie. Rămâne amintirea vie.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Până în 1979, când am terminat Facultatea de Filosofie din Bucureşti, pe lângă lecturi, cum am dezvoltat déjà, am frecventat două cenacluri formatoare.
În facultate, îi aveam colegi, tot la începuturile lor, pe poeţii Elena Ştefoi, Matei Vişniec şi Romulus Brâncoveanu, mai mici puţin ca mine, în ani diferiţi. Cred că-n anul meu, dar la altă specialitate, era Călin Vlasie care, alături de Viorel Padina (acesta, la Drept) şi de filologii cunoscuţi, au participat la fondarea « Cenaclului de Luni », condus de Nicolae Manolescu. Noi, la Filosofie, aveam un cenaclu, Universitas, pe care-l coordona profesorul Ianoşi. Până la urmă, în puţină vreme, am ajuns toţi să frecventăm şedinţele Cenaclului de Luni, care aveau şi un mare atu pentru mine : se ţineau la Casa Studenţilor, foarte aproape de „6 Martie”, ansamblul căminelor studenţeşti unde eram cazat. Acolo, în 1978-1979, am asistat la formarea literaturii noi. Nu era un cenaclu pentru prozatori, se ştie, dar tonalitatea, noua sensibilitate, direcţia, ca să spun aşa, acolo şi atunci se forjau.
Mai tărziu, după ce-am absolvit facultatea, în 1979, de la începuturile anilor ’80 am fost prezent, cât am putut, având în vedere că pe-atunci locuiam în Slobozia, la şedinţele Cenacluşlui „Junimea”, condus de Ovid. Crohmălniceanu. Da, aici citeau prozatorii, aici i-am cunoscut pe congenerii mei ce căutau un alt drum în proză. Dar prozatorul-standard pentru noi, optzeciştii, cu care am legat şi o prietenie nu numai literară, a fost strălucitorul Mircea Nedelciu. Ulterior, după 1989, m-a vizitat la Slobozia de mai multe ori, acolo unde ştii că am întemeiat Colocviile Naţionale de Literatură de la Slobozia, la care au fost discuţii aprinse, la care se dădea, de către un juriu format numai din scriitori, un singur premiu, mai mare, în bani, ca premiul de-atunci la Uniunii Scriitorilor. Din păcate, ele au durat doar cinci ani de zile, cât am condus eu cultura în Ialomiţa. Activitatea o începusem cam atunci când la Botoşani s-a inaugurat concursul naţional în poezie. Deci, în nord, poezie. În sud, proză. Doar că la Botoşani a fost continuitate şi în funcţii – ca să fiu sincer, atunci conduceam filiala PAC din Ialomiţa, făceam politică -, în vreme ce în Slobozia, după plecarea mea forţată nu s-a mai continuat. Spiritul locului aprecia că se scheltuie banii degeaba, că nu-i nimic de capul scriitorilor ce vizitau Slobozia şi împrejurimile trei zile; în majoritate, erau optzecişti, doar pentru că pe ei îi cunoşteam, dar aş fi vrut să vină din toate generaţiile. Dacă aş fi continuat, sigur că aş fi perfecţionat reprezentarea, participarea.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Vă spun din experienţă: un scriitor este un scriitor. El, în cărţile sale, nu face propagandă politică. Privirea lui asupra lucrurilor este din afara veşnicelor metamorfoze ale lumii politice. Bineînţeles, există un Nord al evoluţiei societăţii, pe care-l înregistrează scriitorul-cetăţean: acela al valorilor fundamentale pentru condiţia umană, nu le mai înşir aici. Ce vreau să spun e că scriitorul trebuie să aibă o conştiinţă lucidă şi empatică asupra lumii sociale. Nu-mi pot imagina un scriitor care să nu înţeleagă suferinţele omului de rând.
Eu am trăit această experienţă a politicii. Din 1991 până-n 1995, am condus filiala PAC în Ialomiţa. Apoi, am făcut fuziunea cu PNL. Adevărul asupra condiţiei mele a venit aproape de anul 2000 (între timp publicasem romanul „Apă neagră”, la Nemira, roman scris cu această conştiinţă tragică şi lucidă despre lume), când, încă în PNL, vicepreşedinte al CDR judeţeană, am avut o discuţie, la o cafea, cu vicepreşedintele de-atunci al PNL central, Viorel Cataramă. Acesta, în stilul lui sincer şi direct, m-a întrebat de ce noi, scriitorii, intrăm în politică, ce câştigăm? Pentru democraţie şi libertate, i-am răspuns convins. Greşit, profesore, mi-a spus Viorel, oamenii politici fac politică pentru profit. Al ţării, am precizat. Nu neapărat, m-a corectat, al lui personal, pentru că dacă fiecare este bogat, şi ţara este bogată. Am avut atunci o revelaţie, mi-am dat seama că Viorel mi-a spus un adevăr grosolan, dar un adevăr. La puţin timp, am fost la sediul central unde mi-am dat demisia. Aşa am scăpat eu de vraja politicii, care m-a captat timp de 10 ani. În interiorul meu însă mă detaşasem de demonul ei cînd scriam romanul „Apă neagră”, prin 1988.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
O problemă a literaturii române contemporane stă în existenţa doar a două-trei edituri relativ mari care să promoveze literatură bună. Situaţia, din acest punct de vedere, este foarte pestriţă, cu foarte multe valuri şi vălurele ale criticii literare, care maschează diferenţele de valoare, amestecând creaţiile literare după interese exclusiv de grup. Nu există o viziune integratoare şi cu adevărat selectivă pe piaţa românească de carte. Întâmplarea şi relaţiile strict personale joacă rolul esenţial în promovarea cărţilor. Acest climat neprietenos demotivează pe mulţi scriitori autentici, care nu sunt dispuşi să folosească metode de persuasiune altele decât cele oferite chiar de creaţia ajunsă pe piaţă. Sunt mulţi autori care au participat la cursuri despre cum se scrie, care seamănă perfect între ei şi tratează aceleaşi teme, cu aceleaşi coduri stilistice. Nu e imposibil să apară unul din acest grup care să facă diferenţa, însă, până acum, n-am sesizat acest lucru. Literatura, arta în general, înseamnă individualitate, particularitate, singularitate asumate. Asta arată istoria.
În fine, problema traducerilor se află la un nivel foarte jos, la nivelul întregii literaturi. Căci, pentru ca un autor, cel puţin, să poată să se afirme internaţional, cred că e necesar ca literatura română, ca atare, să fie apreciată şi recunoscută în afară. Cum ? De cine ? Cu ce mijloace ? Întrebări fără răspuns, la noi, dacă suntem cinstiţi.
Pe scurt, literatiura română actuală nu o duce prea bine, din motive diverse : organizaţionale, morale, profesionale.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Eu scriu noaptea, în general. Ceea ce este foarte dificil pentru perioadele în care am funcţionat ca profesor. Pentru că profesorul trebuie, mort-copt, să fie prezent la anumite ore în faţa elevilor sau a studenţilor. Ca în gară, la mersul trenurilor.
Dar, când am timp, scriu şi dimineaţa, cam după 10,00, aşa. Oricum, după amiaza nu pot să scriu, mă simt obosit şi răvăşit. Acela-i timpul de lecturi sau de diverisment minimal.
Nu, nu pot avea program, mi se pare în contradicţie cu orice referire la inspiraţia care îl mână pe scriitor la lucru. Dar mi s-a întâmplat să scriu multe ore, neîntrerupt, de pe la 10,00, la 17,00, de pildă, fără să resimt foamea.
Acum scriu la al şaselea roman (a opta carte de proză), pe care l-am întrerupt în 2019, brusc, pentru că în mintea mea s-a strecurat ideea şi forma unui roman pe care l-am şi terminat în doar şase luni de zile. Şi care ar trebui să apară, pe la începutul anului 2021. Pentru că şi pandemia asta nenorocită a stricat orice urmă de mecanism cât de cât funcţional în promovarea şi cumpărarea unei cărţi. După ce c-aveam problemele pe care le ştim, pe care am încercat să le prezint, a mai venit şi pacostea asta peste noi.
Dar, vezi, să fim sănătoşi, condiţia minimală pentru a scrie o carte de literatură, cum o fi ea acolo.
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Agonia lui Constantin ( 2017, Junimea), fragment
Da. Daaaaa!! Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!
Acesta este răspunsul. Acesta a fost mereu.
Am fost surd și orb la întrebările tale de până acum. Nu le‑am înțeles, nu le‑am pătruns.
Când mă întrebai, retras lângă urechea mea dreaptă, ca prietenul meu cel mai statornic: Ești pregătit, o, Constantine, să părăsești această Vale a Plângerii și să vii la mine, în cea mai senină dintre lumi? – mă simțeam agresat, trădat, jefuit. Eram revoltat, ca în fața unei mari nedreptăți. Nu! – răspundeam scandalizat.
M‑am înșelat repetat. Așa cum Arjuna, eroul meu iubit, a început cu refuzul de a lupta în bătălie împotriva rubedeniilor lui și a lăsat arcul să‑i cadă din mâini, pentru ca apoi, sub certurile și îndemnurile temutului zeu Krișna, înțelegând separarea față de tot ce‑nseamnă amestec, să se ridice‑n picioare, în carul său de luptă, gata de atac, tot astfel și eu, deși cumva diferit, în limitele mele, mă smulg în final de lumea vâscoasă și, săvârșind faptele prescrise de firea mea, te urmez cu bucurie, cu o fatalitate cerută, așteptată, devenită doar a mea, țâșnită din mine. Acum am înțeles, acum am acceptat, acum sunt liber.
Voi părăsi fericit, curând, praful și pulberea, gloata și piața. Voi fi ușor ca fulgul, slobod ca porumbeii... Voi veni la tine, în cea mai liniștită dintre lumi, unde eu sunt toate și toate sunt în mine. Sunt gata!
Însă, când voi privi spre ce las în urmă, la cei ce mi‑au fost scumpi, mă voi umple imediat, sunt sigur, de un alean nu atât de intens pentru a mă reîntoarce, dar destul de prezent pentru ca dorul – un cuvânt pe care nu l‑am rostit niciodată, până acum – să‑mi năpădească toate ungherele. Încă nu m‑am sustras pe deplin. Încă mi‑e drag de toți ai mei și de toate ale mele... Dar cel mai mult jinduiesc după corpul meu, pe care‑l voi lăsa pradă viermilor, în scurt timp. Ah, curând... Iată, acum pornesc drumul către ieșire, acum încep lunga părăsire a trupului meu atât de iubit de mine însumi...
Cu un efort dureros, sfâșietor, mă adun din toate colțurile frumosului și nobilului meu corp, începând de la unghii, de la degete, de la mădularele mici. Și urmând direcția dinspre jos către sus, dinspre picioarele drepte, zvelte, către capul aristocratic și atât de distins!... Mă smulg cu tristețe nesfârșită de pe carnea și oasele și mușchii și nervii mei plăcuți și primitori. Ei mi‑au fost casă, acoperiș, scut, vreme de douăzeci și opt de ani care pentru mine au fost minunați, vijelioși și potoliți, deopotrivă, încântători și neobișnuiți, niciodată plictisitori. Mă dezlipesc, iată, în suspine mute, de tălpile harnice, mari și sigure, cu care‑am călcat apăsat și‑am lăsat urme pe acest glob de humă; mângâi tăcut gleznele vrednice, mereu îndreptându‑mă către direcția bună, chiar dacă nu și ușoară; urc îndurerat spre genunchii care nu s‑au tăiat niciodată, deși grota a fost adâncă, iar tâlharii, mulți – mă separ de ei cu amărăciune, ca de adevărate turnuri de veghe ce mi‑au permis avansarea, mișcarea, cucerirea; mă rup chinuitor, în bocete și strigăte neauzite, de coapsele și șoldurile care‑ntotdeauna mi‑au șoptit mirifice vorbe de dragoste, mi‑au dat echilibru și încredere, mai cu seamă că‑n arcuirea lor drăgăstoasă au protejat și hrănit mădularul princiar, puternic și rarisim, cel pentru care fetele, femeile, oriunde ar fi fost, alergau fascinate și arzând de dorință, așa cum se povestea despre teribilul Terente, cu care m‑a asociat, încă de la venirea pe lume, primul meu medic; mă desfac în jelanie mare de pe pieptul viguros, zdravăn și atletic, precum al unui sportiv cuceritor de medalii; plâng deznădăjduit în mine, amarnic, fără alinare, atunci când ajung la umerii tineri, puternici și mătăsoși, cum numai ființele nobile pot avea, îi dezmierd cu tandrețe și căldură, au fost mereu drepți, au susținut cu egală forță și iubire atât greutatea întregii familii, cât și pe aceea a propriei vieți, intimă și adevărată, clocotitoare și nonșalantă, de multe ori; sărut întristat, pentru ultima oară, brațele catifelate, albe și vânjoase, palmele mari, cu degete înalte, pricepute la prindere și apucare de orice fel, pe care deseori le‑am expus cu mândrie ascunsă, ca pe antemergători care să dea seamă despre distincția întregii făpturi, ce se va arăta la timp – dar ele, palmele mari, ferme și elegante, au fost și dăruite cu un talent ieșit din comun la proiectarea unor clădiri baroce, libere și sofisticate, a unor grădini mistuitor de frumoase, au fost miruite cu știința scrisului profund și unic, a foiletării a mii de pagini citite, adnotate, stocate și ordonate pentru vremuri viitoare, atunci când toată munca acestor degete și mâini ascultătoare, dedicate și muncitoare, ar fi trebuit să dea mari capodopere, artistice și științifice, în România și în afară, pe care, într‑un fel, lumea, care le cunoștea înzestrarea, le și aștepta; și urc din nou, înghițindu‑mi plânsul și oftaturile, către fața îngerească, frumoasă și gânditoare, cu un amestec rar de energie și destindere, cu ten deschis dar nu fragil, alb spre cărămiziu, mă desprind chinuit în sinea mea autonomă, căznit și necăjit, de nasul grecesc, neted și viril, cu nări sensibile și vibrante, tremurând imperceptibil de pasiunea întâlnirii unor lucruri noi și plăcute, cu deprinderea accentuată de a depista, din vreme, cele două tipuri de mirosuri esențiale‑n viață, mirosul liniștitor al pâinii și cel tulburător al femeii, miros umed și lasciv, acesta din urmă; și poposesc momente bune în verdele intens al ochilor puțin apoși, în adâncul cărora cădeau fascinate, hipnotizate, mulțime de fete, de femei, unele mai îndrăgostite ca altele, le dezmierd frăgezimea încântătoare, scăpărătoare, cu care am privit minunățiile acestei lumi trecătoare, dar ademenitoare și mă dezleg și de ei, în durere, jale și hohot auzite doar de mine, cel ce pleacă în altă lume fără întristare, fără suspin…; plin de amărăciune că mă apropii de sfârșitul acestui ceremonial al durerii și al ultimei încântări, contemplu cu drag capul acesta dulce, semeț, bine așezat pe trupul măreț și impunător, intru înfiorat în mintea lui sclipitoare, subtilă, adâncă și scăpărătoare ca a nimănui altcuiva, înzestrată cu miliarde și miliarde de firișoare cu inteligență și memorie excepționale, vizionare, mult maturizate pentru vârsta lui – se știe, de altfel, c‑a fost mintea unui supradotat evident, care sărea în ochi de mic, dintotdeauna, și care, dacă‑ar fi avut ceea ce muritorii numesc timp, ar fi creat superbissime lucruri, demne de un prinț al spiritului, pe care îl alint și‑l mângâi și‑l iubesc direct pentru ultima oară, încărcat de tristețe nesfârșită, îl cinstesc și‑l sorb cu toată ființa mea infinită...; și acum, mai îndurerat ca niciodată, ca un călător aflat la ultimul lui popas într‑un ținut în care a cunoscut fragila fericire pământească, am urcat, zguduit de plâns, stors de lacrimi amare, de neuitat vreodată, la părul vâlvoi, blond‑auriu, abundent, răzvrătit și mătăsos, pe care‑l scuturam ca pe o coamă leonină, lucitoare și superbă, către văzduhul ce mă proteja – de care mă desfac trudnic, căznit până la pieirea totală, de strălucirea și de îmbrățișarea lui, ultima, și, tulburat, obidit ca nimeni altul, rămân așa cum am venit, gol, fără nimic, fără averi și fără giuvaeruri, fără bunuri de toate felurile și fără frumusețile de care m‑am bucurat nespus, gol am sosit, gol voi pleca, așa cum stă scris...
Aflat la capătul drumului, stau minute bune înaintea splendidului meu trup, întins ca‑n veșnicie pe așternuturile albe ca zăpada, cum îmi plăceau, ale patului meu preferat, cu arabescuri din fier placat cu bronz și cu încrustații de lemn brun. Nu mă pot depărta de el, mă îmbăt de farmecul lui nemaiîntâlnit, contemplându‑i armonia și perfecțiunea, superbia răpitoare și nemișcarea maiestuoasă, frăgezimea tuturor membrelor și dulceața pielii lui delicate. Îl sărut parte cu parte, potopit de șiruri amarnice de lacrimi, îl pipăi și‑l ating înfiorat, ca rămas bun pentru totdeauna, ah, pentru totdeauna, îl îmbrățișez arzător și recunoscător că m‑a găzduit împărătește în acest mirific palat, cu adevărat regesc, alcătuit din carne și sânge și oase, în care m‑am desfătat, ca un oaspete de lux, o viață.
Și, cu un efort venit din alte sfere, neomenesc, întristat și mâhnit, cotropit de păreri de rău neostoite, mă lepăd în veșnicie de magnificul meu corp, îl las cu neasemuită durere pradă țărânei nivelatoare, și, deodată ușor, din ce în ce mai ușor, despovărat, suplu și liber, mă înalț, mă înalț, mă înalț...
Sunt în lumină albă, dar lumina albă nu este‑n mine. Sunt încă un ceva proaspăt sosit, care nu a trecut prin culorile însănătoșirii. Patruzeci de zile voi sta aici, mă voi învârti ca un uliu blând peste corpurile voastre sublime și peste acareturile voastre, vă voi mângâia cu degete nevăzute și vă voi vorbi cu glas neauzit, vă voi lovi clanțele ușilor, să mă recunoașteți, voi face scaunele de lângă voi să se miște, spre stupoarea unora – dar greu veți crede, greu veți avea puterea să spuneți: Da, este aici, cu noi, da, credem...
Decembrie, 2020, București
