Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

joi, 18 aprilie 2013

Radu Aldulescu









„Mi-am cîştigat sau mi-am irosit viaţa la munca cea mai de jos şi cea mai grea, de la 18 pînă la 35 de ani, adică pînă la ruptura socio-politico-culturală provocată de evenimentele din decembrie 1989. Înainte de această ruptură şi după ruptura de la 18 ani, cînd am ales sau am fost ales de altă lume, a fost ruptura de la treizeci de ani, cînd s-a trezit efectiv în mine, ca dintr-un somn de moarte, dorinţa de a scrie şi de a fi scriitor.”








Note:

Radu Aldulescu ( n. 29 iunie, 1954, Bucureşti) este un unul dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani.

Biografie
A debutat în 1993 la Editura Albatros, cu romanul „Sonată pentru acordeon”, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A scris scenariul filmului "Terminus Paradis" (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția.
În anul 2008 a fost distins cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru romanul "Mirii nemuririi".
În prezent, opera sa este publicată, ca serie de autor, la Editura Cartea Românească.

Volume publicate
*''Sonată pentru acordeon'' (ediția I, Editura Albatros, 1993; ediția a II-a, Cartea Românească 2008 ;
*''Amantul Colivăresei'' (ediția I, Nemira, 1996; ediția a II-a, Cartea Românească, 2006);
*''Îngerul încălecat'' (Phoenix, 1997);
*''Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare'' (ediția I, Nemira, 1998; ediția a II-a, Cartea Românească, 2007;
*''Proorocii Ierusalimului'' (ediția I, Editura Publicațiilor pentru Străinatate, 2004; ediția a II-a, Corint, 2006, ediția a III-a, Cartea Românească, 2009);
*''Mirii nemuririi'' (Cartea Românească, 2006 ;
*''Ana Maria și îngerii'' (Cartea Românească, 2010).

Referințe critice
*"Proorocii Ierusalimului este un roman de epic pur, senzația de „viață” e copleșitoare. Narațiunea, deloc lipsită de complexitate, are ceva din ampla respirație a prozei ruse și din caracterul cinematografic al prozei americane. Titlul romanului trebuie citit în antifraza, ca și cartea însăși, developare a subteranelor condiției umane." Paul Cernat



*"Ca și celelalte volume ale prozatorului, "Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare", reeditat după aproape zece ani, dă o senzație puternică de viață, ilustrând la maximum posibilitățile și consistența iluziei realiste. Eroii, inclusiv cei cu ghilimele, sunt tridimensionali, acțiunile și limbajul lor, faptele și gesturile, ticurile caracterizante scoțându-i în evidență de parcă nimic nu i-ar fi mai ușor autorului. Radu Aldulescu a fost de la bun început un romancier de vocație, nu doar de aspirație; însă rămâne oarecum surprinzătoare această prospețime păstrată de la un roman la altul. Ce se mai poate scrie după o carte excepțională și de mari dimensiuni ca "Amantul Colivăresei" ? Prozatorul e capabil, iată, să creeze o altă lume ficțională, nu un duplicat al celei anterioare ori un sequel mai palid." Daniel Cristea-Enache



*" El este prozatorul care îmi amintește cel mai mult de Marin Preda : aceeași mână "grea", același stil apăsat, aceeași viziune scenică te întâmpină pe fiecare pagină. De la primul volum până la Ana Maria și îngerii, în cărțile acestui romancier găsim numai reacție umană. Totul se petrece la vedere, iar adevărurile omenești și realitatea comportamentală a personajelor sunt esențiale . Scoase în față, ele sunt iluminate din toate unghiurile și etalate cu o senzualitate specifică. Rezultă o țesătură epică plină de consistență, care ne amintește de Faulkner, D. H. Lawrence și Thomas Mann. Narațiunea se colorează, se animă, se învolburează și se umple de viață, care curge la vale, ca un fluviu adânc, cu debit bogat și nenumărate vârtejuri și bulboane periculoase. Există un homerism specific lui Aldulescu : pagina se umple de trăiri, gânduri, presupuneri, posibilități, detalii revelatoare care animă narațiunea de o densitate copleșitoare. Arta de romancier a lui Radu Aldulescu stă în această capacitate unică de a privi prin ochii personajelor și de a urma mișcările lor afective și sociale. Perspectiva narativă este profund subiectivă și pare a aparține, ca și în cazul lui Slavici – cu care Alduldescu se aseamănă prin deplina concordanță dintre fluxul epic și „muzica” pe care sunt puse faptele personajelor -, unei „guri a satului” , naratorul având abilitatea de a simula o mentalitate și un nivel de înțelegere a lumii similar cu cel pe care îl posedă „ființele pe hârtie” pe care le plăsmuiește. Discursul narativ are la bază un autentic stil indirect liber, punctat, oportun, cu fragmente de monolog interior . Relatarea are un farmec inefabil, iar construcțiile incidente, interjecțiile, interogațiile, exclamațiile, vocativele, imperativele, formulele de adresare , cuvintele și expresiile populare conturează o oralitate puternică și coerentă, cu un relief artistic inconfundabil... Vocile narative se amestecă, se întretaie, monologul interior se continuă în dialog și invers, într-un discurs romanesc a cărui substanță epică și forță artistică sunt impresionante. Partitura stilistică aldulesciană are modulații care îi aparțin lui și numai lui. Alternanța complexă a modurilor și timpurilor verbale evidențiază mâna unui profesionist desăvârșit. Trecerea de la perfect simplu la imperfect și prezent, pendulările între perfectul condiționalului și conjunctiv explorează, ca o lanternă magică, interiorul sinuos al personajelor bine conturate care populează cărțile lui Aldulescu. Întâmplările se lățesc, se întind și se umflă asemenea unui aluat sățios, devorator de real.   Sunt de acord cu Daniel Cristea-Enache care a remarcat că Aldulescu nu are la activ niciun eșec : toate romanele sale sunt reușite indiscutabile și a spune că este un mare scriitor a devenit deja un loc comun... Aș adăuga doar că realitatea socială și politică în care trăim începe să semene cu lumea romanelor lui Radu Aldulescu, romancierul cu cea mai pronunțată și mai personală amprentă literară, dintre toți cei care scriu azi în limba română.“  Șerban Tomșa



*„Radu Aldulescu e unul dintre puținii noștri prozatori născuți și nu făcuți. Scrie proza așa cum respiră, o proză bolovănoasă, gâfâită uneori, cinică și tulburătoare în același timp. Poate să nu-ți placă, dar e imposibil să nu-i admiri forța cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna.“  Ștefan Agopian



*„E o carte cu teză și cu agendă, fiind, în același timp, una dintre cele mai frumoase din câte s-au scris în ultimii ani. Teza este locuirea apocalipsului, pe care agenda îl definește prin trăsăturile cele mai greu de ascuns: desprinderea din iluzia numită decembrie ’89, renunțarea la orice morală, de-radicalizarea generală. Concret vorbind: șomajul, mizeria, traficul de copii destinați prostituției, cerul închis deasupra noastră. Un roman zguduitor, vital ca toți monștrii, o statuie sângerânda a morții noastre comune.”  Tania Radu



*„Romanele lui Radu Aldulescu au irumpt în peisajul literar românesc cam așa cum a apărut Rasputin la curtea Țarului Nicolae, intrând cu opincile noroite în fițele parfumate și înzorzonate ale optzecismului, băgându-și palmele muncite pe sub fustele Țarinei proza scurtă și, în general, neținând cont de «progresele» tactice/teoretice ale prozei momentului.”  Bogdan-Alexandru Stănescu



*„…o lume literar celiniană n-a fost creată la noi până la Radu Aldulescu.“ Mihai Zamfir


Ancheta:

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
M-am născut şi am crescut într-o casă cu multe cărţi. Părinţii mei erau ziarişti cu veleităţi literare. Amintirile primei copilării le asociez cu mirosul de hârtie din redacţiile unde lucrau şi colile de hârtie pe care scriau cu stiloul, la birou şi acasă. Meseria şi preocupările cotidiene ale părinţilor mei au produs totuşi în mine un recul destul de puternic. Multă vreme am ţinut cu dinţii de promisiunea faţă de mine însumi făcută în prima adolescenţă că mă voi ţine departe de profesia părinţilor mei. Aveam în vedere presa în care au lucrat ei de la începutul anilor cincizeci până spre sfârşitul anilor optzeci, extrem de difuz, desigur, fiindcă nu ştiam c-ar mai exista şi altfel de presă, deşi mai apoi am descoperit presa culturală, care mi s-a părut că ar însemna altceva. Mai mult sau mai puţin conştient, cred că aveam în vedere şi literatura, aflată sub controlul cenzurii ideologice. Cum-necum, multă vreme m-am ferit de domeniul gazetăresc-literar, cu oarece emfază asumată, ca şi cum m-ar fi aşteptat cineva în respectivul domeniu cu braţele deschise. Astfel, între 18 şi 35 de ani mi-am câştigat viaţa din îndeletniciri care nu numai că n-aveau nici o legătură cu scrisul literar sau gazetăresc, dar nu presupuneau în nici un fel ţinerea în mână a unui pix sau creion. Mi s-a întipărit pregnant în memorie momentul când m-am apucat să scriu într-un caiet o povestire şi, după câteva fraze mi-au anchilozat pur şi simplu degetele pe creion. După treizeci de ani totuşi m-a ajuns din urmă, ca să zic aşa, blestemul părintesc: M-am apucat să scriu un roman, fără nici o speranţă că l-aş putea publica vreodată în condiţiile impuse de cenzură. Destinul începuse să îşi spună cuvântul.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Pe la 15-16 ani, cred că am simţit nevoia de o confirmare şi astfel am nimerit într-un cenaclu numit „Săgetătorul”, care se ţinea într-o casă de cultură de sector aflată în actualul sediu al ICR. Am participat la cîteva şedinţe ale acelui cenaclu condus de domnul profesor Tudor Opriş, pe care s-a întîmplat să-l revăd la distanţă de cincizeci de ani şi mi s-a părut prea puţin schimbat. Atunci avea patruzeci şi ceva de ani, iar acum bate spre nouăzeci şi mi se pare că încă e prins de ocupaţia şi pasiunea lui de o viaţă: îndrumarea elevilor pe căile literaturii. Participarea mea la cenaclul acela s-a rezumat la citirea a două povestiri pe care domnul Opriş le-a publicat. Într-o culegere a antologiei cenaclului una, şi cealaltă în două pagini din revista „Amfiteatru”. După acest debut relativ precoce a urmat o ruptură şi o pauză de preocupări literare întinsă pe mai bine de zece ani. Interesul pentru scris a durat, cred, cît a durat vîrsta mea de elev. Adică pînă la 18 ani. Nu vedeam la ce mi-ar fi folosit scrisul, iar pe de altă parte presimţeam, îndreptăţit altminteri, că n-aş fi putut publica ceea ce aş fi vrut să scriu.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Mi-am cîştigat sau mi-am irosit viaţa la munca cea mai de jos şi cea mai grea, de la 18 pînă la 35 de ani, adică pînă la ruptura socio-politico-culturală provocată de evenimentele din decembrie 1989. Înainte de această ruptură şi după ruptura de la 18 ani, cînd am ales sau am fost ales de altă lume, a fost ruptura de la treizeci de ani, cînd s-a trezit efectiv în mine, ca dintr-un somn de moarte, dorinţa de a scrie şi de a fi scriitor. Se întîmpla în 1984. Lucram la ceea ce avea să devină „Sonata pentru acordeon”, iar concomitent încercam să public proză în revistele literare ale vremii. Într-un răstimp de cinci ani am vehiculat, cred, în jur de 300 de pagini de proză şi am reuşit să public cam şapte-opt bucăţi de proză în unele reviste literare ale vremii – „Luceafărul”, „România Literară” şi „SLAST”. Aici, în redacţii, era altă lume, pe care o descopeream uimit-oripilat prin umilinţele, aburirile venite din partea unor inşi, mulţi dintre ei scriitori cu acte-n regulă, cu cărţi, avînd relaţii diverse, foarte speciale cu cei care vroiau să publice şi să ajungă ei înşişi scriitori. Locurile pentru cei care urmau să devină scriitori cu cărţi publicate erau ocupate în avans de cei care publicau în reviste cu o anume ritmicitate şi eventual lucrau în redacţii. Îţi trebuia un anumit soi de relaţionare, care mie îmi lipsea şi culmea e că n-aveam nici o intenţie să mi-o însuşesc, deşi ea mi-ar fi fost de folos şi mai încoace. N-am avut adică nici un fel de apetenţă pentru politicile literare, care îndeobşte presupun protejarea şi cultivarea unor orgolii, în marea lor majoritate ale unor mediocri. N-am vrut şi n-am putut să fiu activ în zona asta. Şi atunci, dar încă şi mai mult acum, în vremuri de democraţie şi libertate, mediocrii sînt în fruntea bucatelor şi fac legea. Primul meu roman, „Sonata pentru acordeon”, poate în mod sugestiv pentru ce spuneam mai devreme (acum mai mult decît atunci), a stat în editura Albatros un an în vremea comunismului şi trei ani în postcomunism. A apărut în decembrie ’93, cînd toată treaba asta cu literatura se cam răsuflase. Statutul social şi material al scriitorului tocmai începea să se deterioreze, înaintînd pas cu pas spre năruirea totală la care asistăm în prezent. Romanul meu a luat premiul de debut al USR, ceea ce nu mi-a oferit nici un privilegiu-avantaj în vreun sector al sistemului cultural, dar asta conta prea puţin. Devenisem în sfîrşit scriitor – îmi văzusem visul cu ochii.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Nu cred să fi avut modele şi mentori vii într-ale scrisului, pe care să-i fi racolat eventual din cenacluri, amfiteatre, redacţii, pe de o parte pentru că, după cum am mai spus, n-am prea frecventat astfel de locaţii, iar pe de alta că abia după patruzeci de ani am cunoscut mai îndeaproape primii scriitori vii şi au fost departe de a mă impresiona pînă într-atît încît să mi-i iau drept mentori sau modele. Mentorii şi modelele mele s-au format cred în jurul realităţii înconjurătoare şi lumilor ficţionale ale unor autori care m-au influenţat apropiindu-mă de un canon valoric pe care îl socot al marii literaturi. Nici evenimente biografice care să­-mi fi influenţat esenţialmente viaţa nu îmi amintesc să fi existat. Totul a venit de la sine, precum urcarea unui munte, eventual numit Golgota.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Sunt unul din cei dispuşi să-şi irosească rezerva strategică de lacrimi pentru soarta romanului şi implicit a literaturii autohtone, orice s-ar spune, deloc roză, bătându-şi totodată cuie-n talpă prin găsirea unor responsabili-vinovaţi. Soarta romanului arată în momentul actual gri spre negru şi asta în împrejurarea când la noi se scriu romane bune şi foarte bune, iar uneori ajung să se publice şi să fie bine receptate de critică. Publicul cititor însă, cel reflectat în tiraje, e ca şi inexistent şi nici nu se doreşte formarea lui. Nu mai spun ce fel de curaj i-ar trebui unui romancier de vocaţie într-un astfel de context, pentru a se dedica trup şi suflet scrisului. Căci romanul, spre deosebire de alte genuri literare, cere să i te dedici integral. Romancierul e ca şi mort într-un loc precum România, unde literatura a fost constrânsă să devină o îndeletnicire pentru timpul liber, iar editurile şi instituţiile culturale au drept cuvânt de ordine pentru autor că nu se poate trăi din scris, că ceea ce face el nu-i o muncă care poate fi retribuită.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Personal, scriu zilnic, între patru şi zece ore, la domiciliu, pe o masă-birou, de mînă sau la maşina de scris, apoi rescriu ultima variantă la un laptop. Nu am tabieturi şi nici superstiţii în legătură cu scrisul.
Ca să fiu cît mai exact, în momentul de faţă lucrez la acest interviu. După ce îl voi termina, voi răspunde la întrebările altui interviu, care-mi vor mînca şi acelea nişte neuroni. Pe urmă voi scrie două articole pentru nişte reviste. Peste o săptămînă abia voi putea reîncepe lucrul la un roman pe care l-am lăsat în suspensie cu mai bine de o săptămînă înainte să plec la Salon du Livre de la Paris. Romanul înaintează doar în măsura în care lucrezi la el, în măsura în care i te dedici, cum spuneam... Sper că voi avea o perioadă mai lungă în care să nu mai fiu distras de alte treburi, care-şi au la o adică şi ele rostul lor... Deocamdată nu vă pot spune mare lucru despre acest roman.

Bucureşti, 2013

duminică, 14 aprilie 2013

Mircea Oprea -



 VESELA POVESTE A PITICULUI CEL TRIST

Într-un timp pe care nu l-am trăit, în Huntania, împărăţia cea îndepărtată de noi la peste o mie de orizonturi, dacă e să socotim în unităţile de măsură ale acelei împărăţii, domnea o tristeţe veche, de pe când împăratul pierduse ultimul război în urma căruia, printr-un miraculos joc al întâmplării, hotarele i se lăţiseră cum nu fuseseră ele niciodată. În împărăţie zâmbetul se vedea rar pe faţa oamenilor, ca într-o veşnică mahmureală, iar când se ivea părea mai degrabă un delict, ceva de ruşine, şi plebea nici nu avea motive să fie bucuroasă de viaţa sa plină de corvezi, de hachiţe domneşti, greu de suportat, greu de explicat. Dar curtea împăratului Huntag avea ritualul ei, avea dregătoriile împărţite pe slujitori înalţi ca orice împărăţie obişnuită. Pe lângă dregătorii, fiecare cu rostul ei, mai erau vreo două duzini de bufoni conduşi de un staroste, pitici, cocoşaţi sau cine ştie ce altfel de stricaţi la minte şi la trup, toţi cu apucături de circari şi de care, de ce să te înspăimânţi, mai întâi râdeai, mulţumit că tu nu arătai chiar aşa.
Multe dintre stârpiturile astea se aciuaseră în preajma fetei împăratului, Prantosia, pe numele ei, singura lui rază de soare, o rază de soare care l-a ajuns abia spre bătrâneţe, fata apropiindu-se cu fiecare zi de timpul măritişului dar împăratului numai la asta nu-i stătea gândul, pe când fetei îi era ruşine să-şi supere părintele cu grijile ei atât de mărunte. Aşa că se mai lua cu trupa de estropiaţi cu care îşi îngăduia tot felul de jocuri, bineînţeles, toate, jocuri nevinovate. În orele triste, când nici piticii nu o puteau înveseli, Prantosia se urca pe măgăriţa ei favorită, fiinţă de o gingăşie blândă şi de o răbdare greu de închipuit la un animal, virtuţi rare până şi la o călugăriţă înţeleaptă, darmite la un patruped supus instinctelor sale. Şi aşa, călărind măgăriţa, se plimba pe lungile alei ale grădinii palatului, ore în şir până când măgăriţa simţea că e vremea să se întoarcă pentru o mână de fân pentru ea, pentru câteva fructe pentru stăpână. Doar de departe, câte o slujnică le mai păzea din ochi, ca dintr-un bun obicei şi fără nici o îngrijorare. Fata împăratului se lăuda oricui şi, desigur, piticilor, că Prosita, aşa o botezase de pe când era o mică măgăriţa, îi este cea mai discretă prietenă, confidenta cea mai de încredere, iar faptul că îi rabdă povara arăta a fi dovada grăitoare că simpatia-i princiară îi este împărtăşită.
Între pitici, posaci şi ei, dar cu un dram mai vesel decât ceilalţi supuşi, unul se distingea prin ceva ce n-avea nici chiar împăratul: era de o mâhnire neagră ca un fund de mină de cărbuni şi nimic nu-l făcea să zâmbească, nimic nu-l făcea să-şi lumineze ochii cu o sclipire mai veselă. Glumele celorlalţi, oricât de groase, ori de murdare, nu le auzea şi nu glumea nici el sau, când o făcea – nu el râdea de spiritele sale. Între aceşti circari, Gantug, acesta era numele piticului ursuz, se distingea ca un accident şi părea singurul dintre ei care îşi dădea seama de diformitatea sa, părea să fie singurul supărat că arată aşa. Altfel de ce să fi fost chiar atât de nefericit câtă vreme, prin naştere, n-a pierdut nimic, câtă vreme viaţa asta, lumea – nu i-a luat nimic iar de adăugat, mai ales ceva bun, de ce să-i adauge când şi nouă, ăstora teferi, mai degrabă ne ia? Şi la fel ca ceilalţi chirciţi în trupul lor, arăta şi el pitic pitit în vârsta sa, că nimeni nu ştia câţi ani are, de e tânăr ori bătrân, de e un copil acolo ori un boşorog bun doar de aruncat.
Piticii îşi câştigau uşor pâinea şi rachiul de fructe, căci şi simpla lor prezenţă mai descreţea frunţile mesenilor, ale oaspeţilor cărora erau arătaţi ca nişte animale exotice puţin mai ciudate, fiind îmbrăcaţi colorat şi cu clopoţei de păreau nişte arătări din coşmarul vesel al unui diavol stăpân pe partea cea lumească a iadului. Dacă mai târau după ei vreo potaie deformată şi ea, din rasele astea nenorocite de om ca din distracţie, dacă mai aveau în cârcă vreo maimuţă sau un papagal – puţini supuşi erau chiar aşa de otrăviţi să nu zâmbească la vederea lor. Dar Gantug nu se îmbrăca colorat, nu umbla cu maimuţe, nici cu papagali, n-avea zorzoane, nici clopoţei şi tot timpul tăcea. Avea şi prostul obicei că, aşa mic cum era, privea omul pe deasupra sa, ca şi cum el ar fi fost uriaşul de care trebuia să te fereşti să nu te strivească. Era urât şi antipatic iar vederea lui nu plăcea nimănui. Te şi întrebai ce ar fi fost în stare să facă pentru a-şi câştiga pâinea lui de clovn. În cercul acela pestriţ, părea singurul care murea de plictiseală şi care nu se obişnuise cu starea sa. Adeseori, cine l-ar fi urmărit în tristeţea sa, l-ar fi găsit privind cerul în uitare, privind fie spre nori, fie spre o pasăre în zbor dacă era ziuă, fie spre stele în puzderia lor, spre lună, dacă era noapte, că ai fi zis de n-o fi picat din cine ştie ce lumi străine şi-i rătăcit şi el pe aicea, pe pământ. Dar Gantug nu se îngrijora de starea sa, ba încă şi-o agrava oftând tot atât de des pe cât confraţii săi izbucneau în hohote de râs. Părea să fie cioclul acestor inşi veseli, cel care avea să le amintească mereu că lumea asta nu-i o scenă de plăceri, că la fiecare colţ, în fiecare clipă te pândesc fapte dintre cele mai periculoase, mai grave, boli din care nu poţi să scapi, potopul care nu te ocoleşte, catastrofe, nenorociri şi accidente – de toate reuşind să ai parte numai să scapi la vreme de răutăţile semenilor ce ţi-au pus gând rău şi, mai ales, să scapi de cei care zic că-ţi vor binele. N-avea Gantug de ce să fie vesel. Dar tocmai el, cu faţa sa posacă, se remarca cel mai uşor dintre toţi, deşi nu se străduia în nici un fel. Poate doar din pricina ghinionului că semăna la chip supărător de mult cu însuşi împăratul, dar nimeni nu vroia să o recunoască, să o spună pe faţă, unii şi bănuind o anume rudenie între ei, de la unchi, frate, până la a-i fi chiar odraslă, Dumnezeu ştie din ce împerechere cu păcat. Şi Gantug făcea tot ce putea să evite orice idee de asemănare. Dacă împăratul purta barbă, piticul şi-o rădea, dacă împăratul căpăta vreun tic în mers sau în mişcarea mâinilor, a ochilor, Gantug avea grijă să-l ocolească cu insistenţă. Dar – cel mai simplu era să se ferească de a fi în acelaşi loc cu împăratul, căutând, în felul lor, să domnească în împărăţii diferite.
Petrecerile la curtea împăratului cădeau rar şi prost fără a putea fi ocolite cu totul; norodul avea nevoie de sărbători, avea nevoie să se distreze, că altfel numai munca şi cuminţenia l-ar fi căpiat de tot, mai ales că poporul ăsta cu iz oriental, plin de virtuţi adunate secole la rând, descoperise rafinarea alcoolului în alambicuri casnice, alcool pe care-l sorbea în orice ocazie, beţia şi mahmureala fiind două stări ce se alternau în viaţa lor, de la naştere până la moarte. Nimeni nu se plângea de asta, însă beţia într-o atmosferă de tristeţe părea un lung priveghi fără mort, fapt ce făcea orice festivitate şi mai tristă, un bun prilej de a bea şi mai abitir.
…Aşa era, nimeni nu ştia de unde li se trăgea vălul, umbra asta de tristeţe ca un nor ce nu se mai ducea de deasupra capetelor lor, de pe faţa supuşilor. Şi împăratul Huntag, bătrân şi înăcrit cum îl denunţa şi numele, cel care domnea în vremea poveştii noastre, iubindu-şi supuşii ca orice împărat, se străduia din răsputeri să aducă din nou zâmbetul şi bucuria pe chipul celor din jurul său pentru că, între feţele cele mai triste se afla şi soţia sa, împărăteasa, dar mai ales fiica lor, prinţesa Prantosia – fecioara ce se apropia de măritiş şi nu fusese încă văzută să fi zâmbit vreodată. Aşadar, împăratul îşi împrospătă trupa de bufoni aducând la curtea sa cei mai buni comici de care se auzise în lume, arlechini şi jongleri, panglicari, acrobaţi, contorsionişti, uriaşi de circ ce ridicau un cal cu o singură mână, inşi păşind ca în vis pe sârma subţire cât un fir de păr la înălţimi de zece ori un stat de om, adusese pitici şi piticuţe – familii întregi, papagali de toate soiurile şi păsări colorate ciripind în cele mai vesele triluri, înghiţitori de flăcări şi de săbii, măscărici şi maimuţici caraghioase cu blană şi fără blană, animale de toate felurile ce imitau pe oricine, că toţi erau luaţi în râs şi nimeni nu râdea – oricât se străduia împăratul să înveselească pe tânăra prinţesă, să reînvie zâmbetul pe acele locuri triste ca dintotdeauna.
Zăvorâtă în tăcerea ei înnegurată, zile la rând prinţesa Prantosia se plimba mai departe prin grădina palatului călărindu-şi măgăruşa Prosita, ascultătoare şi împodobită cu cele mai vesele brocarturi cusute în aur şi argint şi lucrul acesta întâmplându-se zi de zi, că toţi ştiau la ce oră şi în ce loc se afla Prosita călărită de frumoasa prinţesă tristă, aşa cum ştiau şi că Gantug, piticul cel mai mohorât din toţi piticii, toţi de la palat ştiau că Gantug, când nu privea cerul, era mai tot timpul cu ochii pe cele două plimbăreţe. Şi asta nu trebuia să mire pe nimeni căci nimeni nu-şi putea lua ochii de la strălucirea podoabelor, doar aur şi perle şi briliante, de la bogatele pânzeturi de mătase şi borangic cu care erau încărcate Prantosia şi Prosita, că nu mai ştiai care-i prinţesa adevărată, care-i domnişoara de companie.
Dar venise vremea ca împăratul să-şi lepede hainele grele ale cârmuirii, bătrâneţile apăsându-l dureros, peste măsura a ceea ce puteau suporta oasele sale frăgezite de boli. În întâlnirile cele tainice cu sfetnicii săi calea nimerită se vedea a fi căsătoria Prantosiei cu fiul puternicului ei unchi dinspre răsărit, prinţul Morthic, ginerele urmând să primească, asta-i era zestrea promisă, şi cârmuirea împărăţiei, cum părea şi firesc între două neamuri legate printr-o dublă rudenie de sânge. Aşadar, căsătoria putea aduce linişte măcar pentru o viaţă de om, mai mult fiind peste puterile noastre să chibzuim, să prevedem. Dar nici o asemenea veste n-avea de ce să o înveselească pe prinţesă, Prantosia ştiind că vărul ei, prinţul, nu era nici făt-frumos din poveşti, nici vreun isteţ ales de zei pentru a sparge enigmele lumii. Şi, cu toate astea, prinţesa şi întreaga curte au fost pregătite pentru marea bucurie la care nu se aştepta să zâmbească nimeni, ba vestea nunţii parcă aduse şi mai multă umbră pe chipul supuşilor. Dar nici noua întristare n-avea să se câştige uşor pentru cei ce se îngrijeau de petrecerea sărbătorii. Au invitat şi au chemat tot ce aflaseră că există în lume demn să înflorească pe faţa cuiva şi cel mai palid surâs – de la acrobaţi şi circari de toate neamurile, înghiţitori de săbii, de flăcări, de şerpi ori de cioburi de sticlă, contorsionişti şi prestidigitatori care făceau licori dintre cele mai rafinate din apă chioară, maeştri din toate artele închipuite vreodată, până şi poeţi ce-şi cântau pentru o cupă de vin laudele către împărat – toţi fuseseră invitaţi la trista petrecere a nunţii prinţesei noastre.
Cum cea mai grea sarcină rămânea tot pe seama vechii trupe de la curte, cu grija ce o avea pe umeri, starostele breslei îl chemă la el pe Gantug să-l întrebe ce are de gând să facă pentru că, iată, i se apropie şi lui bătrâneţile, îşi va termina curând cariera, iar el n-are nimic de laudă în toată viaţa sa, pe nimeni n-a făcut să zâmbească, nici măcar de milă şi, mai grav, nici nu s-a străduit în nici un fel, de parcă simplu fapt că s-a născut aşa, un monstru de pitic, ar fi fost destul să-i înveselească pe ceilalţi. Oţărât şi rău ca totdeauna, piticul se răsti la mai marele bufonilor:
- Şi – ce-o să-mi faci? Îmi iei cocoaşa, îmi îndrepţi doagele astea de picioare, mă faci să cresc cât un om întreg şi-mi modelezi alt chip, mai suportabil? Şi ce dacă n-o să fac lumea să râdă? Bartic, starostele, îl înjură conform protocolului de mamă, de tată şi de toate rudele pe care tot nu i le ştia nimeni şi-l lăsă în pace. Aşa era: piticii între ei nu ştiau nimic unul despre altul decât amănunte fără importanţă, nu ştiau cine al cui este, din ce părinţi se trag, ei fiind adunaţi de mici, de pe când erau şi mai mici, abia la curtea împăratului dându-şi seama şi ei de starea civilă jalnică în care se aflau, înţelegând că, în viaţa asta, mai mult nici nu puteau să spere. Şi nimeni nu se întrebase dacă piticii numai asta vor. Cine să le cerceteze durerile fără leac când, mai degrabă, fiecare căuta pentru un motiv, cât de mic, să-şi bucure clipa ce o trăia. După ce-i mai trecu furia, ruşinat cum nu mai fusese niciodată, Gantug îi promise lui Bartic, starostele, că se va gândi să se reabiliteze cumva, să arate că n-a mâncat pâine degeaba pe lumea asta. Şi apoi, trebuie să mărturisească, ăsta-i adevărul, el ţinea foarte mult la prinţesă şi ar fi o fericire să-i mişte buzele cât pentru un zâmbet – un zâmbet cât de mic, mai ale că el avea deja un scenariu care să-i schimbe viaţa.
Într-un secret pe care doar saltimbancii în mohoreala lor întunecată îl pot păstra, sau poate că şi râdeau, dar cine avea să vadă în feţele prăvălite ca prăpăstiile, cine să vadă acolo un zâmbet, cum să zăreşti sclipitul vesel-lăcrimos dintre genele ca lăturile unei haznale, dintre cearcănele pline de bube şi coşuri, în urâţenia aceia – ce veselie să bănuieşti? Aşa că totul a decurs în taină dar ceva se simţea plutind în aer, aşa cum norii negrii foşnesc sumbru înaintea unui tunet ce avea să zgâlţâie palatul până în temelii. Da, ceva avea să se petreacă şi toţi aşteptau evenimentul, explozia de veselie dorită cum ai aştepta după ani de secetă o ploaie bogată ce să dureze măcar două săptămâni, zi şi noapte. Şi ca să o spunem înainte cititorilor noştri, Gantug îşi dezvălui gândul său starostelui care, pe măsură ce înţelegea, că nici el cât era de isteţ ca staroste nu înţelegea totul dintr-o dată, ci pe bucăţi, poate că altfel nici nu şi l-ar fi ales ei de staroste, dar pe cât înţelegea scăpa câte un hohot, tăcea ce tăcea şi iar hohotea.
- Da, asta-i, maestre Gantug, pe ast-ai nimerit-o! Nu ştiu cât ai chitit-o, adevărul e că şi pe mine m-ai păcălit, toţi puteam jura că, pocit şi prost la minte cum eşti, i-ai pus gând rău anume prinţesei şi nu asinei, aşa cum ar face oricare alt înţelept de talia noastră. Şi n-ai fi fost singurul blestemat ce se îndrăgosteşte de un giuvaer de fată. Că doar dintotdeauna cel mai becisnic şi mai mişel vrea să se apropie de ce e mai pur şi mai curat. Şi de ce n-ai fi intrat şi tu sub legea asta când hidoşenia ta te îndreptăţeşte îndeajuns să o doreşti pe prinţesă, iar viclenia ta întortocheată te îndeamnă să conduci împărăţia cu îndemânarea oricărui alt prinţ… Aşa gândeam noi, cu minţile noastre storcoşite: un pitic se poate îndrăgosti de prinţesă, nimic mai firesc, de ce să nu-şi dorească o viaţă de soţ lângă ea, că doar trăim într-o lume a şanselor egale, măcar aşa cât într-o comedie proastă, puteam gândi asta – că mai toată ziua te vedeam cum stai cu ochii pe ea, cel puţin asta vedeam noi… Ne şi bucuram în felul nostru beteag de urgia pe care o vei trăi când ştiam că de giuvaierul dorit de tine se va bucura altul care e şi el un monstru în felul lui! Ce altă durere mai mare poate avea un bărbat, asta pentru că şi tu, aşa mai redus la minte şi la trup, ce altceva eşti decât tot un bărbat ca oricare altul. Vei suferi şi tu ca un om întreg, ne ziceam noi, şi nu doar pe jumătate, că doar în durere vom fi egalii unui prinţ, al unui ales al zeilor… Şi văzând cum te deşirai sub povara iubirii ce te îndobitocea cu fiecare zi, am ajuns să ne speriem, asta e, că o să ne strici nouă traiul, că împăratul n-ar ezita să-ţi taie capul la cea mai mică bănuială de necuviinţă, şi ne va prăpădi şi pe noi. Doar ştim că în ochii lui suntem mai puţin decât musca ce-i cade în cupa de vin şi ne temeam că ne bagi în bucluc, că ne va alunga în pustie pe toţi, să murim de sete şi de foame… Atunci, ne-am zis: gata cu prietenia, îl luăm şi-l strângem noi de gât pe bunul nostru Gantug, îl sugrumăm cu toată dragostea noastră, decât să ne facă el bucata – că doar avem şi noi familie sau măcar gândim să ne-o facem! Iar noaptea asta treceam la fapte, te strângeam de gât şi gata, şi bine că te-ai gândit să te salvezi măcar pentru un timp, bine că te-ai grăbit să ne spui. Iată, ai dat lovitura când noi toţi gândeam deja că eşti mort după prinţesă, că de asta nu-ţi mai poţi vedea de meserie şi ne bagi şi pe noi în belea de dragul unei fantasme de monstru. E bine, ideea asta ca o dată cu nunta prinţesei cu vărul ei, tăntălăul de prinţ din vecini, să te căsătoreşti şi tu în toată regula, cu tot ritualul, cu Prosita, cu asina şi sluga ei, e o idee excelentă care şi pe mine mă face să zâmbesc, aşa cu toată invidia de care nu pot scăpa. Dacă aveam eu ideea asta mai devreme, aş fi divorţat de baba mea să o schimb pe o măgăruşă tânără şi neruşinată! Sunt şi eu un om cinstit şi cuminte, cum să nu fiu invidios că mi-ai suflat-o.
Cu dragoste părintească şi sinceritate de şef de breaslă – aşa i-a vorbit starostele Bartic lui Gantug, trecând repede să facă toate pregătirile în secret, cum ziceam, încât, imediat ce invitaţii s-au aşezat la masă, la chefuit, în sala cea mare a palatului, cu sutele, cu miile, că cine ar fi stat să-i numere, a început şi marea paradă, defilarea tuturor circarilor, acrobaţi şi contorsionişti, într-o înşiruire pestriţă şi veselă cu toată menajeria de animale şi păsări şi, după ce trâmbiţaşii cu melodiile lor bune de trezit morţii au anunţat începutul spectacolului dorit de toţi, starostele clovnilor, îmbrăcat şi el în cele mai frumoase haine, noi şi acestea, cu multe zorzoane, clopoţei şi zurgălăi de argint, pe umeri cu o pitică acrobată, nimeni alta decât baba lui de nevastă, starostele anunţă tot ce avea să urmeze, cerând impunător ca nimeni să nu plece că nici nu ştiu ce vor pierde.
- Iubiţii noştri invitaţi, să mă ierte luminatele voastre feţe împărăteşti, strălucitoarele frumuseţi ale lumii adunate acum în faţa noastră, noi înşine fiind cei mai frumoşi dintre toţi, după cum se vede…
Dar cui îi mai păsa de vorbele starostelui când, iată, apăru şi alaiul luminat de splendorile a sute de candelabre de cristal, invitaţii sosiţi în costume tăiate din cele mai fine mătăsuri, cu cele mai scumpe blănuri, perle, aur, briliante şi cele mai neînchipuite comori, toate aduse aici pentru paradă şi scoase din custodia moliilor ca toată zestrea împăraţilor să fie arătată acum pentru că, dacă n-ar fi arătate pocitaniilor aceste comori, cui altora să le arate, cine ar avea să se bucure că ei sunt atât de bogaţi, că ei sunt stăpâni peste atâtea splendori, cui să se laude împăraţii dacă nu unor nebuni asemenea lor?
Şi în această lumină strălucitoare a apărut îmbrăcat în frac alb cu papion din rubine maestrul Gantug, prinţul piticilor, mire pentru sărbătoarea care începuse. Păşea mândru Înălţimea Sa de trei coţi, de căpăstru cu mireasa Prosita, prinţesa asinilor ce ajungea cu botul pe creştetul acoperit cu tichia plină de perle a alesului ei. Toată trupa saltimbancilor era prezentă, fiecare cu rolul său, unii dintre ei deghizându-se în feţe bisericeşti, cu mitre pe cap şi anterie bogate, urmând la fel ca preoţii adevăraţi să săvârşească slujba de taină a legăturii pentru cununia celor doi tineri ce începeau acum o nouă viaţă – prinţul pitic Gantug şi prinţesa asină Prosita, mirii fiind pătrunşi şi ei de sărbătoare, însoţiţi după datină de toată familia, de socri, naşi, rudele de aproape, fraţii şi cumnaţii, cum şi de o mulţime de onorabile patrupede cu urechi lungi – invitaţi din partea miresei, căci nimeni nu avea de gând să jignească prin absenţă distinsa familie a prinţesei asine, toţi oaspeţii purtându-se firesc de parcă şi până atunci, prin grajdurile şi pătulele lor puturoase, pline de bălegar şi purici, s-ar fi ţinut numai de sindrofii şi banchete cu gingaşe feţe împărăteşti, ca şi cum s-ar fi înrudit îndeaproape cu toţi mai mari lumii ca dintotdeauna.
Cu stânga pe căpăstru, Gantug era alături de aleasă inimii lui ascultând într-o evlavie profundă slujba care curgea cu lungi citate în greaca veche, în latină dar şi în slavonă, aşa suna slujba ţinută de prea-cucernicii prelaţi pitici care, în limba lor, le dorea o înălţătoare şi smerită viaţă de familie, mai înaltă decât statutul dat de statura lor, le dorea împărăţii veşnice, palate de piatră şi mulţi copii cum ar fi urat oricărei alte căsnicii aflate la început, totul declamat şi psalmodiat într-o cacofonie perfectă, rumoare ce asigura fondul sonor al întregii atmosfere. Emoţionat adânc şi cu lacrimi în ochi, Gantug asculta acordurile înălţătoare ale muzicii şi ale corului, asculta concentrat ştimele fiecărei partide, fără să priceapă cu nimic de ce totuşi lumea începuse să râdă, începuse mai întâi încet, cum era firesc să te veseleşti la o slujbă religioasă de parodie, la o ceremonie de o asemenea solemnitate, apoi cu o oarecare lejeritate dându-ţi coate cu vecinul, că de ce să nu te bucuri împreună cu el, ca apoi să râzi din toată inima de unul singur, să râzi cu toată gura dându-ţi drumul la veselia întreagă pentru că e, totuşi, o nuntă şi nu un prilej de tristeţe, să te bucuri din toată inima aşa cum te-ai bucura de ploaia de bucurie ce urcă apa în fântâni după ani de secetă. Iar Gantug, înţepenit fiind şi pătruns de emoţia slujbei, el ştiind ca orice actor profesionist că abia trăirile adevărate din interiorul său îi vor transfigura chipul, el deja simţea cum emoţia adevărată îl inundă, simţea cum creşte în el credinţa dar şi fidelitatea ca soţ, simţea cum i se ivesc în suflet mugurii răspunderii pentru familia ce tocmai o întemeia, asta şi fiind menirea slujbei divine adresate lui şi miresei sale pentru că, dincolo de măscăricii din jur care imitau preoţi de toate credinţele şi de toate naţiile, ritualul în sine îşi făcea efectul, pe el credinţa începând să-l pătrundă cu adevărat. Dacă cei din asistenţă râdeau, adică se bucurau – foarte bine, doar asta a şi dorit, să participe cu toţii la izbânda lui. El simţea cum puterea cerească pogoară cu har asupra-i şi vedea că, în sfârşit, avea succes şi ca bufon-comediant, avea succesul trebuincios la curte să-şi mărească rangul în faţa colegilor bufoni, a celorlalţi slujbaşi şi, în felul acesta, să-şi sporească numărul bănuţilor de aur pe care îi va primi din mâna vistiernicului atât de zgârcit de ceva vreme.
Dar lumea continua să hohotească în valuri tot mai puternice iar Gantug nici nu îndrăznea să se mişte, nu cumva să strice prin ceva formidabilul tumult din jurul său, un uragan de veselie cum nici în vise nu îndrăznise să spere. E omenească şi această slăbiciune, să-ţi trăieşti cu tot orgoliul succesul ce vine atât de rar şi pentru care avea să fie invidiat tot restul vieţii iar grandoarea trufiei îl inunda talaz după talaz deschizându-i larg porţile sufletului, simţea cum vine gloria iar el, şi orb, şi mut, şi surd, se străduia din răsputeri să pară împietrit şi imun la triumful ce-l copleşea cu toată puterea neagră pe care până atunci doar o bănuise, invidiindu-i de moarte pe toţi cei care o atinseseră deja în viaţă fiind, invidios pe toţi cei care apucaseră să simtă gustul gloriei şi încă nu muriseră.
Înveselit la culme socrul mic şi socrul mare, părinţii mirilor adevăraţi, urcaseră pe masă luându-se în braţe şi dansând, mirii se îmbrăţişau şi ei, curtenii din jur se dădeau de ceasul morţii în veselia lor fără să reuşească să se abţină în nici un fel, căci nu era nici o interdicţie la veselie de vreme ce, până atunci, nimeni nu se veselise. Gantug, cu ochii înlăcrimaţi, plângând de fericire, o fericire adevărată şi prin nimic trucată, îşi pupa pe bot mireasa fără clipă de răgaz, respirând cu ea odată, asina lui dragă, prinţesa lui din vis care, ce ciudată e viaţa, părea şi ea să se cutremure toată de râs, îi tresălta carnea sub brocarturile cele grele, aşa cum nici n-ai fi crezut că se poate bucura o măgăriţă, părea că se zguduie de un râs cât se poate de firesc adus de o bucurie omenească, încât Gantug îşi spuse în sinea lui: E şi ea o femeie! Abia zdruncinăturile căpăstrului cu care o ţinea pe Prosita îl făcură să înţeleagă că mireasa ar vrea să-i spună ceva, poate că vrea ceva, abia aceste smucituri de căpăstru însoţite de sunetele ca de alarmă ale zurgălăilor îl treziră pe Gantug făcându-l să se întrebe ce se întâmplă totuşi.
Se uită în ochii cei verzi ai miresei şi citi în ei cea mai mare fericire, o bucurie imensă şi o satisfacţie pe care el n-o mai văzuse niciodată în ochii vreunei fiinţe feminine, oricât de apropiată de el ar fi fost prin întâmplările ciudatei sale vieţi. Da, iată până şi Prosita, până şi Prosita cea iubită hohotea într-un ritm nebunesc şi Gantug nu putea înţelege de ce încât trebuia neapărat să-l vadă pe Bartic. Era în culmea succesului dar avea nevoie încă de încurajarea părintească a starostelui. Îl căută din priviri, nu-l zări nicăieri şi se întoarse cu tot trupul să-l vadă, bănuindu-l altfel foarte aproape, că doar se întâmplă deseori să nu vezi pe cineva tocmai de aproape ce-ţi este. Dar ce face starostele, ei asta-i bună! Starostele, venit cu toată turma de asini, ca invitaţi din partea miresei, împopoţonaţi care mai de care cu preşuri, cu rogojini, cu măturoaie, cu cele mai caraghioase unelte de prin grajduri şi din şoproane de-ai fi crezut că sunt gata să plece într-o călătorie ceva, starostele avea jocul său ascuns în toată mascarada asta de care Gantug ştia, că doar o plănuiseră împreună. Şi totuşi nu era doar atât: îndrumat de staroste, unul dintre măgari, împodobit cu toate ţarţamurile, juca rolul de socrul mare, adică vezi bine, ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât tatăl de drept al lui Gantug. Stimulat de vreun codoş de pitic, ştia ăla cum s-o facă, măgarul de tată-socru se urcase cu copitele din faţă pe spinarea proaspetei nurori, pe şalele Prositei aşadar, făptuind cu mădularul său exemplar o măgărie în toată regula. Ruşinată de faţă cu întreaga curte şi de bucuria acelei ruşini pe care parcă o simţea pentru prima dată, Prositei îi dădură lacrimile. Dar când să intervină Gantug cu toată gelozia, socrul-mare părea să-şi fi terminat treaba retrăgându-se deja din cucerirea sa spectaculoasă, se retrăgea mulţumit ca orice mascul ce şi-a dus până la capăt menirea. Şi mai mulţumit se arăta pezevenchiul de staroste ce râdea cu neruşinare de codoşlâcul său reuşit, râdea pur şi simplu cu toată faţa lui pocită şi nimeni nu se putea îndoi că, în sfârşit, era şi el vesel. Şi să vezi bufoni râzând, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi iar la curtea împăratului nostru nu se mai întâmplase niciodată. Eliberat de griji, starostele râdea satisfăcut în rând cu asinul, râdeau împreună pe două voci, un duet ciudat de stridenţe dar tot pe atât de vesel: Iha, ihe, ihi, ihî, iho, ihu – râdea şi starostele ca un măgar adevărat, ceilalţi din turmă apucându-se şi ei să imite: Iha, ihe… Se vede că scena comico-erotică, cu participarea entuziastă şi extraordinară a trupei de patrupede, un adaos de bunăvoinţă acordat cu de la sine putere, la care nimeni nu se aşteptase să vină cu atâta promptitudine, fusese una din faptele potrivite spontan care, aşa se întâmplă, au şi cel mai mare haz. Lui Gantug nu-i mai rămăsese decât să-şi închipuie cum Prosita îi va dărui un fiu ce-i va fi totodată şi cumnat, un câştig care nici acesta nu-i de ici de colo. Şi, ajuns sub steaua sa norocoasă, continuă să râdă fericit că durerea sa de-o viaţă îl poate face pe împărat să zâmbească măcar o clipă. Se zice că după această nuntă, ce l-a înveselit peste măsură, împăratul prinse a sughiţa atât de puternic că nici unul dintre doctorii săi nu reuşiră să-l liniştească în vreun fel şi, nu peste mult timp, împăratul Huntag trecu în rândul strămoşilor iar marmura neagră de pe mormântul său avea ca epitaf vorba ajunsă până la noi: ÎNTR-O ÎMPĂRĂŢIE TRISTĂ, DOAR ÎMPĂRATUL MOARE DE RÂS! Şi dacă n-o fi început un nou război, cu siguranţă în Huntania se mai râde şi acum, ca în frumoasele poveşti din 1001 de nopţi.

Botoşani, 2013

marți, 2 aprilie 2013

Solomon Marcus








„(...) în aspecte fundamentale ale ei, matematica este artă!”






AL. D. FUNDUIANU ÎN DIALOG CU ACADEMICIANUL SOLOMON MARCUS
           
            Personalitate profundă a culturii române, academicianul Solomon Marcus s-a născut la 1 martie 1925, la Bacău. După ce frecventează şcoala primară şi cursurile secundare, încheiate cu un bacalaureat strălucit, la Bacău, urmează Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti (1944-1949). Cariera universitară, începută la Institutul Politehnic (1950-1953), e continuată la Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, unde devine lector (1955), conferenţiar (1961), profesor (1966). Este doctor în matematică (1956), doctor docent în ştiinţe (1968), membru corespondent (1993) şi apoi membru titular al Academiei Române (2001). De asemenea, este profesor invitat la numeroase universităţi din lume, membru în comitetele editoriale ale unor prestigioase publicaţii şi asociaţii din domeniul matematicii, informaticii, lingvisticii, poeticii, semioticii, din ţară şi din străinătate.
            Debutează, în domeniul studiilor aplicate literaturii în 1965, la „Studii şi cercetări lingvistice”, iar editorial cu lucrarea „Poetica matematică”, Bucureşti, 1970 („Mathematische Poetik”, Frankfurt am Main, 1973) – lucrare care a atras, deopotrivă, atenţia matematicienilor şi literaţilor  (încă de la lansare, Nichita Stănescu a fost extrem de interesat şi încântat de această inedită lucrare!).
            Abordând/ dezvoltând şase domenii de cercetare, academicianul Solomon Marcus este unul dintre iniţiatorii lingvisticii matematice şi  poeticii  matematice şi, în general, al matematicii aplicate la ştiinţele naturii şi la cele sociale, tratând -  în cele peste 50 de cărţi şi în sutele de articole publicate -  teme interdisciplinare dintre cele mai diverse.
            În mai multe rânduri, a fost distins cu Premiul Academiei Române, dar şi cu alte numeroase premii româneşti şi străine. (Este deţinătorul Premiului revistei „Cuvântul”, pentru eseu şi critică literară, pe 2007).

Al. D. Funduianu: Stimate domnule academician, zilele acestea, la Stockholm, se decernează celebrele premii anuale. Legat de aceste evenimente, citind o publicaţie naţională, atenţia mi-a fost reţinută de următoarea ştire: „Dacă s-ar institui Premiul Nobel pentru Interdisciplinaritate, prima personalitate din lume îndeptăţită să-l primească ar fi academicianul român Solomon Marcus”...
Solomon Marcus: Nu, este o exagerare! Nu. Există multe personalităţi uriaşe, în lume, în acest domeniu. Aş putea să vă menţionez... Dar, chiar acest mod de a pune problema -  care e primul? -  nu e fericit! Pentru că, în domeniul culturii, clasamentele sunt imprudente. În cultură, trebuie să fim mai atenţi. Aş spune chiar să ne abţinem să facem clasamente, pentru că nu putem măsura. Cultura prezintă multe aspecte – calitative – nesusceptibile de a fi asociate cu numere sau cu nume.
Al. D. F.: V-am spus: afirmaţia a apărut în presă, eu doar v-am relatat-o...
S. M.: Vedeţi dumneavoastră, oamenii se simt atraşi de aprecieri de tipul: „primul...”, „cel mai...”, „cea mai...”. Dar afirmaţiile nu sunt făcute în cunoştinţă de cauză.
Al. D. F.: Nu cred că se cade să fiţi (nici)  deranjat... Faptul că cineva s-a gândit la dumneavoastră,  nu face decât să vă ateste  valoarea.
S.M.: Mulţumesc!...
Al. D. F.: Ieri,  1 Decembrie, aţi prezentat o interesantă comunicare la Conferinţa Naţională dedicată împlinirii a 120 de ani de la naşterea academicianului botoşănean Octav Onicescu.  Aş extinde puţin domeniul discuţiilor. M-ar interesa părerea dumneavoastră despre patrulaterul sau, mai degrabă, despre tetraedrul (spiritual!) cu vârfurile: Onicescu, Barbilian, Moisil, Marcus. Cum v-au influenţat şi cum au influenţat aceşti corifei cultura şi spiritualitatea naţională?
S.M.: Vă spun că nu mă simt foarte confortabil în a mă plasa în imediata apropiere a acestor profesori ai mei. Evident, fiecăruia îi datorez foarte mult. Onicescu spunea despre Barbilian că este cel mai înzestrat. Nu ştiu dacă folosea chiar cuvântul ăsta, dar îl plasa pe Barbilian pe locul întâi al matematicii româneşti. Barbilian îl plasa pe Stoilow. Moisil nu s-a referit prea mult nici la Onicescu, nici la Barbilian. Sigur, nu vreau să spun că eram într-o relaţie de adversitate cu ei chiar dacă, la un moment dat, în modul de organizare al predării algebrei, se pare că a existat un moment de tensiune. În anul I, la algebră, l-am avut profesor pe Onicescu, apoi în următorii II-III pe Barbilian. După Reforma Învăţământului din *48 şi după 1950, Catedra de algebră era condusă de Moisil, iar Barbilian figura la Catedra de geometrie a lui Gheorghe Vrânceanu. Onicescu a întemeiat Catedra de teoria probabilităţilor.
           ...Dar, să vă spun ce am luat de la fiecare. Să-i luăm în ordine cronologică. Primul, şi cel mai în vârstă, era Onicescu. De la Octav Onicescu, ca profesor al meu de algebră, în anul I, n-am reuşit să iau prea mult. El a venit cu o viziune cu care eu, abia ieşit din şcoală, nu eram „copt”. Onicescu promova o viziune calitativă asupra algebrei pentru care şcoala nu m-a antrenat deloc.  Onicescu nu era un profesor de la care să poţi lua notiţe în mod sistematic, cum era, de pildă, Miron Nicolescu. Erau profesori, ca Octav Onicescu sau ca Gheorghe Vrânceanu, la care era greu să iei notiţe, pentru că veneau cu „poveşti”... Dar Onicescu a început să acţioneze asupra mea mai târziu. Aş spune, după ce am terminat facultatea, abia atunci l-am întâlnit şi am început să-l înţeleg pe adevăratul Onicescu. Pe măsură ce înaintam în vârstă, m-am regăsit puternic în nevoia de a raporta matematica la cultură. Acest lucru mi-a plăcut enorm la Octav Onicescu. Faptul că matematica nu era pentru el, în primul rând, o unealtă; aşa cum era socotită în lumea inginerească, de pildă, ori chiar în lumea fizicienilor. Aspectul cultural al matematicii era estompat. Numai uneori se mai spunea că matematica e şi un limbaj. Iar Onicescu m-a ajutat mult în această privinţă. În cartea „Întâlniri cu Marcus” puteţi găsi ce a scris Onicescu despre mine (...). El a avut cu mine, dacă vreţi, o polemică cordială. În sensul că, după ce a asistat la o Conferinţă a mea, în care eu puneam pe primul plan paradigma limbajului. Onicescu a spus că apreciază calitatea ştiinţifică, filozofică, literară a conferinţei mele, dar în loc de limbaj, el ar pune pe primul loc informaţia. Şi eu am dat o foarte mare atenţie şi importanţă informaţiei, dar în acel moment se petrecea un proces istoric: mariajul lingvisticii cu matematica se lansa în toată lumea. Şi eu am prins această provocare. Onicescu se afla la altă vârstă intelectuală, el a trăit din plin  revoluţia lui Zenon, cu teoria informaţională. La accentul meu pe limbaj, Onicescu a venit cu accentul pe informaţie. El m-a provocat cu energia informaţională. M-a primit în cabinetul lui şi mi-a propus ca temă de reflecţie: - Cum se prezintă Eminescu, din punct de vedere informaţional... Rezultatul a fost că am publicat un articol chiar în Volumul omagial „Onicescu, la 90 de ani”! ...M-am regăsit în el, vocaţia sa de filozof al ştiinţei m-a atras foarte mult.
            ...În ceea ce-l priveşte pe Barbilian, acesta a venit la mine pe un teren gata pregătit. Pentru că eu, în adolescenţă şi în tinereţe, eram îndrăgostit de poezie, în particular de poezia lui. Şi când el a apărut în sala de curs, imediat eu îl priveam, îl urmăream, îl simţeam ca poet. El încerca să mascheze acest aspect al preocupărilor sale. Ştia că poetul Ion Barbu nu era bine văzut. Căuta să împiedice asocierea matematicianului Barbilian cu poetul. Dar eu am simţit, imediat, că el e poet şi atunci când vorbeşte de matematică, dar şi în oricare altă ipostază. Pentru el poezia era un mod de viaţă. El era poet în toate manifestările sale de limbaj, dar şi de viaţă. Barbilian era şi un om foarte distrat, neatent la faptele cotidiene. Această naivitate autentică a lui ni-l făcea extrem de simpatic, extraordinar de atrăgător.
            ...Al treilea, Moisil. Moisil era mai tânăr ca Barbilian. Mai tânăr cu vreo zece ani... S-a întâmplat ca eu pe Moisil să nu-l fi avut profesor. Exact în acea perioadă era ambasador al României la Ankara. L-am cunoscut abia la examenul de diplomă. A asistat şi el, dar eu am avut tot timpul impresia că doarme! O făcea doar aparent, pentru că, la un moment dat, a ţâşnit cu o întrebare cu care m-a surprins...  Asupra mea, influenţa lui Moisil, ca şi a lui Onicescu, s-a manifestat treptat. La Moisil, matematica era un mod de a vedea lumea. De-a înţelege şi interpreta viaţa. El se identifica, se contopea cu matematica. Confirmarea acestei impresii vine din următorul fapt: de pildă, dacă lui îi dădea telefon un tânăr, un necunoscut şi-i cerea o întrevedere, Moisil, ştiţi ce-i spunea? – Vino chiar acum, la mine acasă! Îl chema la el acasă şi stătea de vorbă cu el.  Am publicat cândva un articol în care l-am prezentat pe Moisil ca pe un om fără viaţă personală (...). Moisil a trăit numai pentru matematică. De aceea, atunci când a fost întrebat: „- Dumneavoastră, când faceţi matematică? Dimineaţa, ziua, seara, între ce ore?”, Moisil a răspuns: „- Matematica nu se face pe ore, cu program! Matematica se face dimineaţa când te speli, dacă te speli, dacă nu, se face atunci când nu te speli!...”  Sau, altădată, la „reproşul” soţiei: „-Dragă, scoală-te odată din pat, nu mai lenevi!”, Moisil replică: „- Dar eu nu lenevesc, dragă, eu meditez...”
Al. D. F.: Replicile lui Moisil au intrat demult în... „legendă”. Se spune că atunci când „tovarăşa...” a cerut ca şi profesorii să „stea la serviciu” opt ore pe zi, iar cineva din conducerea facultăţii a transmis acest ordin, Moisil ar fi replicat, instantaneu: - Dacă aveţi nevoie de şezutul meu  voi sta opt ore la serviciu, dar dacă aveţi nevoie de capul meu, nu-mi număraţi orele... Spontaneitatea lui Moisil era proverbială! Ca şi genialitatea, de altfel...

S.M.: Da, Moisil avea această calitate foarte rară. De obicei, noi când suntem angajaţi într-un dialog, ni se întâmplă ca, după ce s-a consumat dialogul, să fi vrut să dăm alt răspuns la o întrebare. Moisil avea o spontanietate extraordinară, dădea pe moment replica cea mai inspirată şi mai neaşteptată! Altminteri, cum vă imaginaţi că a devenit vedetă de televiziune, în condiţiile unui regim totalitar? Era singurul care a izbutit această performanţă rară...
Al. D. F.: ...Ca şi dumneavoastră, în ultimele decenii!
S.M.: Mulţumesc! Dar nu mă compar cu Moisil... Şi, să observaţi un lucru: cu toate că  Moisil şi Onicescu sunt foarte direcţi, ambii l-au recunoscut pe Dimitrie Pompeiu – din multe puncte de vedere -  ca pe părintele lor de suflet.
Al. D. F.:  Ştiu. În „Memoriile” sale, Onicescu scrie despre Pompeiu numai la superlativ! Aprecia că el, ca şi lumea academică, în general, se întâmpla să mai şi greşească, uneori, în vreo problemă; Pompeiu – singur şi sigur – nu greşea niciodată!
S. M. :  Din păcate, l-am ratat pe Pompeiu! Ştiţi că el venea cu mănuşi la cursuri, nu scria mult pe tablă, dar explica totul, amănunţit...
Al. D. F. : După o carieră atât de strălucită, vă întreb:: -  este matematica o ştiinţă aristocratică, domnule academician?
S.M.: E o întrebare foarte bună! Într-un anume sens, da. În sensul că, în mentalitatea dominantă, în care eu nu mă înscriu, doar o mică parte a oamenilor poate înţelege matematica. Şi că, prin natura ei, matematica nu-i de nasul fiecărui copil, a fiecărui om. Ca şi muzica, de altfel. Ori eu cu această chestiune nu sunt deloc de acord. O resping categoric!  ...Pe de altă parte, este o ştiinţă aristocratică  pentru că se lasă greu definită şi explicată. Este foarte greu să explici cu ce se ocupă ea. E foarte greu să spui care este obiectul matematicii. Vedeţi, dacă ne referim la fizică, chimie, biologie, e simplu, putem spune cu ce fenomene se ocupă. La matematică nu prea ştim să răspundem la o asemenea întrebare! Matematica nu se ocupă, direct şi concret, de nici o felie din realitatea înconjurătoare. Şi asta îi conferă un statut aristocratic. Seamănă cu muzica...  În concluzie, părerea mea e că, dacă nu e înapoiat mintal, orice om poate dobândi, totuşi, o anumită cultură matematică. Depinde şi de modul în care noi livrăm această informaţie matematică. În cartea „Şocul matematicii”, eu am încercat să tot dau exemple de bună practică, sugerând cum să se procedeze.
Al. D. F.:Există prejudecata că matematica ţine de logică, aşa cum poezia este generată de emoţie. E doar o prejudecată?
S.M.: Şi eu când am scris „Poetica matematică” şi am făcut lista contrastelor, unul dintre contraste era această opoziţie.  Apoi, am revenit. Este matematica în primul rând logică? Răspunsul meu este următorul: - Logica este numai igiena matematicii, haina cu care iese în lume. Viaţa ei internă nu e predominant logică. Implică intuiţie, imaginaţie, capacitate de a realiza experimente mentale, tot felul de încercări care altfel nu reuşesc.
            Iar în ceea ce priveşte emoţia, aici e greşeala: unii reduc poezia la emoţie, alţii muzica. Emoţii sunt şi la matematică. Eu, de pildă, în faţa Formulei lui Euler, încerc o  emoţie puternică, domnule! Dar problema e alta: poezia este numai emoţie? Muzica e numai emoţie? Nu avem şi acolo idei? Sigur, un poet rudimentar poate să se rezume doar la latura emoţională, dar la poeţii care au o dezvoltare intelectuală mai mare, la ei descoperi idei, viziuni asupra lumii, care nu se bazează doar pe emoţii.  Cel mai clar exemplu este Eminescu. În poeziile lui strigă omul de cultură, omul care a făcut o baie de matematică, de fizică, biologie, de filozofie ori de economie. Şi toate astea ies la iveală. Poezia implică şi o latură de inginerie prozodică. Nu poţi spune că poezia vine aşa, spontan. Poezia implică şi un efort de cizelare. Eminescu însuşi cizela,  ca nimeni altul, versul. Dovada: numeroasele variante ale poeziilor sale.
Al. D. F.: Se spune adesea că nu este bun matematician cineva care nu este şi puţin poet. Confirmaţi? Vi se pare o afirmaţie cu suport real?
S.M. : Asta a fost o vorbă, dacă nu mă înşel, a lui Weierstrass. Da, da, a lui! Această idee, în diverse forme, se regăseşte – în prezent – la tot mai mulţi mari matematicieni. Tot mai mulţi mari matematicieni, dar şi fizicieni, biologi consideră că disciplina lor nu este doar ştiinţă. Că este şi artă. Aceasta e şi viziunea lui Poincare, iar la noi a lui Traian Lalescu. Tinde să intre în mentalitatea generală. Îmi aduc aminte, în acest sens, de o carte a remarcabilului matematician francez, Armand Borel, „Matematica: artă şi ştiinţă”, pe care am văzut-o prima oară într-o ediţie germană. Este o viziune generalizată asupra matematicii faptul că, în aspecte fundamentale ale ei, matematica este artă! Eu am acordat acestei probleme o atenţie deosebită. Am scris, în acest sens, şi am publicat: „Poetica matematică”(1970),  „Artă şi ştiinţă”(1986) şi, de fapt, am atacat-o şi în „Invenţie şi descoperire” (1989). Am revenit mereu asupra ei...      
Al. D. F. : Dar în ce constă, totuşi, deosebirea dintre ştiinţă şi artă?
S. M. : În general, când începi să descrii deosebirea dintre ştiinţă şi artă, sunt câteva lucruri care îţi vin în minte:  s-a spus multă vreme că arta este invenţie, iar ştiinţa este descoperire. Nu este greu de dat exemple. De pildă, legea gravitaţiei universale este o descoperire, pentru că această lege funcţiona şi înainte de a fi pusă în evidenţă de fizicieni, în timp ce teatrul lui Shakespeare este o invenţie. Ei, dar această viziune, oarecum simplistă, nu a mai rezistat în secolul al XX-lea. N-a mai rezistat pentru că au apărut tot mai multe situaţii de invenţii în ştiinţă şi de descoperiri în artă! Sunt poeţi, ca Ana Blandiana, la noi, care susţin că poezia este, în primul rând, descoperire. Şi sunt destui matematicieni care susţin că matematica este, în primul rând, invenţie. Dacă stai să analizezi ce e invenţie şi ce e descoperire în matematică, acum, predomină punctul de vedere următor: conceptele matematice, sistemele axiomatice sunt invenţii, teoriile sunt invenţii,  modelele sunt invenţii. Nu sunt invenţii, ci descoperiri, teoremele. Evident, se poate discuta mult pe această temă...

Al. D. F.: Ce părere aveţi despre unicitatea matematicii, faţă de presupusa neunicitate a literaturii? Este matematicianul la fel de liber în alegerea obiectelor abstracte pe care le va studia, precum autorul unui roman sau al unei piese de teatru în alegerea personajelor ficţiunii sale?
S. M. : Răspunsul meu e hotărât afirmativ! Ce poate da impresia că matematicianul e mai puţin liber e faptul că, în matematică, legătura cu ceea ce au făcut matematicienii din generaţiile anterioare este explicită. În timp ce, în domeniul literar- artistic, şi acolo legătura cu înaintaşii e puternică, numai că e implicită. Avem doar impresia că unii sunt mai liberi decât alţii, dar totul depinde de imaginaţia noastră. Pariul, şi în matematică ţi în poezie, este că trebuie să realizezi două lucruri care se opun. Pe de o parte, să fii cât mai cult, să fi asimilat cultura care te-a precedat, dar, pe de altă parte, să ai şi o personalitate suficient de puternică pentru a nu rămâne captiv, prizonier culturii anterioare. Să-ţi manifeşti personalitatea creatoare, cultura anterioară să fie o trambulină  pentru salturi calitative superioare. Acest pariu e acelaşi şi în matematică şi în poezie...
Al. D. F.: Spuneaţi, ceva mai înainte, că Onicescu era interesat/preocupat de aspectul formativ, cultural al matematicii şi nu considera matematica, în primul rând, o unealtă. Ideea aceasta am întâlnit-o şi la dumneavoastră. În „Şocul matematicii”, carte apărută, în 1987, la Editura „Albatros”, afirmaţi că: „Matematica nu constituie numai o tehnică de lucru, ci şi o parte a culturii umane”. Detaşându-vă puţin de specialitate, ce înseamnă a fi, astăzi, om cult?
S.M. : Da, este o întrebare foarte interesantă! Dar, întâi, am să vă spun ce nu înseamnă a fi om cult. Ce, aparent, este şi, de fapt, nu este! Dumneavoastră, aţi văzut  şi ştiţi de acele concursuri de cultură generală, de altădată, numite „Cine ştie, câştigă!”... 
Al. D. F. :  Da, erau prezentate de cunoscuţii crainici şi oameni de cultură: Ion Mustaţă şi, mai apoi, de Mihai Florea, la radio.
S. M. : Exact! Ei bine, asemenea concursuri sunt, frecvent, prezente astăzi la TV 5 Monde Europe, sub genericul „Questions pour un champion”. Să vedeţi ce întrebări se pun acolo, aşa cum erau şi la noi odată. Nu chestiuni de memorie: - cine a descoperit cutare lucru, când sau unde a avut loc cutare eveniment. Deci, să fii o magazie de informaţii! Din păcate, această viziune predomină astăzi şi la noi. De pildă, dacă vrei să spui despre cineva că e nul la matematică, spui că nu ştie nici tabla înmulţirii... Sau,   se dă ca element de cultură faptul de a şti exact anul naşterii sau al morţii unei anumite personalităţi. Domnule, eu nu găsesc nimic grav în faptul de a nu şti anul naşterii şi al morţii lui Eminescu. Dar a fi cult înseamnă a şti că Eminescu a trăit şi a creat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fi om cult înseamnă a avea o înţelegere a unor lucruri esenţiale din diverse domenii. Nu poţi fi om cult, dacă nu ştii, de pildă, care sunt elementele esenţiale ale eredităţii. Sau, dacă nu ştii cam când a avut loc Revoluţia franceză şi ce idei a promovat. Deci, nu lucruri exagerat de detaliate şi nu lucruri anodine...
            Numai că întrebarea dumneavoastră trebuie dusă până la capăt şi urmată, în mod inevitabil, de alta: - Ceea ce îţi dă şcoala, la absolvire, te face cult? Cu alte cuvinte, cineva care se află în posesia unei diplome e om cult?
Al. D. F. : După ultimele rezultate de la bacalaureat, se pare că nu...
S. M. : Răspunsul e pe de-a întregul negativ! Şcoala livrează, în mare măsură, date şi informaţii, cunoştinţe care, fără a fi încadrate într-un anumit context social-istoric, nu capătă aspect de cultură. Vă spun situaţia mea: eu mi-am susţinut bacalaureatul în septembrie 1944, la Bacău, într-o comisie care cuprindea candidaţi din toată Moldova. Preşedinte era cunoscutul profesor universitar, de matematică, Nicolae Abramescu, de la Cluj. Vă spun doar ce mi-a căzut, la oral, la franceză: mi s-a cerut să aduc argumente, pro şi contra, la ideea că Baudelaire este poet parnasian. Această chestiune nu figura în manual, nu figura în programă. Figura Baudelaire, figura şcoala parnasiană, dar a face legătura dintre ele nu scria nicăieri. Vedeţi dumneavoastră să se pună – astăzi – astfel de întrebări? Şi nici eu nu am luat bacalaureatul cu 10, l-am luat cu 9,54. Dar cu această medie am fost clasificat primul din peste 160 de candidaţi. Pe vremea aceea, a lua bacalaureatul era un lucru atât de important,  încât numele celor care promovau erau menţionate în presa locală şi  centrală. Bacalaureatul de astăzi nu-şi mai merită numele. Trebuie să i se dea alt nume, pentru că acest cuvânt are o istorie şi nu avem dreptul să i-o maculăm. Bacalaureatul ar trebui să-şi păstreze statutul elitar, nu popular. La fel, cu doctoratelel...
Al. D. F : Interesant mi s-a părut şi faptul că  - după eşecul din vară - de la nivel central se cereau, imperativ, măsuri remediale pentru rezultate mai bune la sesiunea a doua. De ca şi cum, în două luni, se pot acumula cunoştinţe care nu au fost însuşite în 12 ani de şcoală...
S. M. : E o prostie! Să ne înţelegem, în ce constă eşecul bacalaureatului? Primul semn al eşecului, nu este ceea ce se discută, ce se vorbeşte. Defectul principal al bacalaureatului nostru, aşa cum se practică de la o vreme, e că chestiunile propuse candidaţilor sunt nerelevante. Sunt chestiuni pe baza cărora nu ai cum să testezi capacitatea de gândire, de maturitate a elevilor. Sunt chestiuni nesemnificative. La bacalaureat trebuie să predomine chestiuni care să-l oblige pe candidat să gândească cu capul lui, nu să-şi amintească, să argumenteze, nu să reproducă. Să facem un examen critic al mai multor variante şi să testăm capacitatea absolventului de a argumenta varianta aleasă.
Al. D. F. : „Ar trebui ca matematicienii să fie priviţi ca şi poeţii. Lumea să fie mulţumită că există. Din păcate, matematicienii nu pot să placă precum poeţii. Admiraţia care ne este adresată vine – de multe ori – mai degrabă dintr-un sentiment de inaccesibilitate, decât dintr-unul de reală apreciere (...)”, scriaţi într-o carte. Aţi avea ceva de actualizat, în acest context?
S. M. : Da, la foarte mulţi oameni admiraţia faţă de matematicieni vine din următorul raţionament: -domnule, eu citesc o pagină de matematică şi nu înţeleg nimic! Dacă nu înţeleg înseamnă că acolo sunt chestii foarte grele, iar omul care pricepe aşa-ceva are o minte cu totul superioară, demnă de admiraţie. Cam aşa funcţionează admiraţia faţă de matematicieni.
Al. D. F. : Pe când, poeţii?... Poeţii par mai prietenoşi...
S. M. : Dar unde e diferenţa dintre matematică şi poezie, relativ la accesibilitate?... Adevărul e că şi poezia este – de multe ori – mult mai dificilă. Cel puţin, decât poate să înţeleagă omul de rând. Dar, citind poezie, omul nu-şi dă seama că are doar o inţelegere superficială. Nu-şi dă seama... şi atunci este mulţumit (!). Poezia lui Eminescu, de pildă, cere un efort superior de înţelegere, dar prezentarea ei „exterioară”, muzicalitatea  îl atrag. Şi omul este mulţumit, are impresia că a şi înţeles-o! Aşadar, diferenţa constă în gradul de accesibilitate: la matematică, oamenii îşi dau seama imediat/instantaneu că nu pricep, pe când la poezie (...).
Al. D. F. : Pentru că – în convorbirea noastră – l-aţi invocat de mai multe ori pe Eminescu, aş dori să aflu opinia dumneavoastră într-o chestiune ce pare să se „eternizeze”: Eminescu – adulat şi negat...
S. M. : ...Hai să ne înţelegem: s-a bătut, într-adevăr, prea multă tobă pe acest subiect. Am impresia că s-a  şi  exagerat. În fond, în ce a constat negarea?... S-a făcut un sondaj printre scriitori, un fel de „Top 10” (idee ne-la-locul ei!) şi s-a întâmplat ca, în unele din aceste ierarhii, Eminescu să nu fi fost pe primul loc. Asta înseamnă că a fost negat? Nu înţeleg!... Sau, acel număr din „Dilema”, despre care deja s-a vorbit şi s-a scris prea mult (...). Cred, mai degrabă, că pericolul vine din altă parte. Duşmanul cel mai mare al lui Eminescu este faptul că el intră în competiţie cu noile provocări ale civilizaţiei. Cel mai mare duşman nu numai al lui Eminescu, ci al poeziei şi al cărţii în general, este interesul tot mai scăzut pentru lectură. Cartea riscă  să fie marginalizată, nu mai intră serios în preocupările noilor generaţii.
Al. D. F. : Sunt convins. Cu această stare de fapt mă confrunt zilnic, aproape...     
S. M. : Eu am verificat lucrul ăsta. Am fost în tabere de copii şi am văzut că nici unul nu-şi adusese o carte de citit. Nu ştiu nici poezii de Eminescu. Am văzut şi absolvenţi ai Facultăţii de litere care nu-l ştiu pe Eminescu! Eminescu riscă să fie victima unor abordări de rutină...  Dar, să vă mai spun ceva: am fost invitat la o întâlnire cu elevii de la o şcoală bucureşteană. Pe holuri erau portrete cu scriitori, era şi al lui Eminescu, cu data naşterii, a morţii şi cu menţiunea „Eminescu – poet naţional”. După ce le-am vorbit eu, o fetiţă de gimnaziu a recitat faimoasa poezie a lui Sorescu...
Al. D. F. : ...Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume/ li s-a spus: Eminescu!
S. M. : Da, dar primul vers ştiţi care este?
Al. D. F. : Eminescu n-a existat!
S. M. : Eminescu n-a existat!... Asta-i o poezie grea, nu-i pentru gimnaziu. După serbare, îi întreb pe copii: - Aţi auzit ce-a spus colega voastră, „Eminescu n-a existat”, voi sunteţi de acord cu ea?  Şi toţi au tăcut. Atunci m-am adresat unuia: - Du-te pe hol, ai să vezi tabloul lui Eminescu, citeşte ce scrie acolo şi vino să ne spui ce ai aflat.  „-Scrie: Eminescu – poet naţional, născut în 1850, mort în anul 1889”, spune copilul. -Ei, aţi văzut chipul lui, aţi văzut când s-a născut, când a murit şi vine colega voastră şi spune: „Eminescu n-a existat”. Cum e? Tăcere, din nou. - E clar? Nu e o poezie pentru vârsta lor! Lipseşte ceva esenţial, educaţia care li se face nu le dezvăluie faptul că poezia şi literatura, în general, ne plasează într-un nivel de ficţiune. Ceea ce ei n-au sesizat, de vreme ce au reacţionat aşa cum v-am relatat... Aşadar, e posibil ca noile generaţii să se depărteze de Eminescu, dar şi de mulţi alţi creatori importanţi. Avem datoria de a educa sensibilitatea copiilor, dar şi modul corect de a citi, explica şi înţelege poezia, mai ales cea modernă. Dar să nu uităm şi faptul că toate lucrurile care se petrec în cultură sunt supuse probei, dar şi eroziunii timpului. Vedeţi, unii scriitori rezistă câţiva ani, alţii câteva zeci de ani, puţini o sută de ani. Timpul dă valoarea lucrurilor...
Al. D. F. : Aşa e, am văzut cum stăm cu cărţile şi, nu mai puţin, cu lectura acestora. Revistele culturale , în schimb, sunt vii/ active, iniţiind şi întreţinând tot felul de anchete. Despre canoane, curente, generaţii literare...
S. M. : ...Da, trezesc şi conflicte între generaţii, nu vedeţi? Sunt unii critici literari îndrăgostiţi de şaizecişti, alţii de optzecişti, există şi critici care au rezerve faţă de aceste concepte. Alex Ştefănescu pare să aibă rezerve faţă de optzecişti... Dar lucrurile astea se vor filtra, nu au mare rezistenţă în timp.
Al. D. F. : În dezbateri, trezesc – totuşi - destule pasiuni...
S. M. : E natural! Este o nevoie umană de a lua distanţă. Dacă un anumit poet sau o  generaţie capătă o anumită orientare, evident – prin compensaţie – ei pot să nu mai aibă suficientă înţelegere pentru altă orientare (...). Nu vedeţi cât de relative sunt şi aprecierile criticilor de specialitate? Cum e posibil ca, despre acelaşi poet, un critic literar să spună că e de Premiul Nobel şi altul să afirme că e...  o nulitate? E normal?
Al. D. F. : Din păcate, se întâmplă. E vorba de Nichita...
S. M. : Da, despre Nichita Stănescu!
Al. D. F. : Şi nici Cărtărescu nu e privit tocmai unitar...
S. M. :  În cazul lui Cărtărescu, cred că tot mai multă lume literară îi recunoaşte valoarea. Dar  aici trebuie să ţineţi seama de anumite semne, care reflectă fenomene de amploare. Dacă urmăriţi care sunt scriitorii români care au reţinut foarte mult atenţia cititorilor din alte ţări, prin traduceri, eu am impresia că pe primele locuri se află Cărtărescu şi Blandiana...
Al. D. F. : ...Ei, dacă am ajuns la traduceri, nu neapărat din prietenie sau din patriotism local, aş mai adăuga un nume: Dan Lungu.
S. M. : Da, îl cunosc! Mi-a luat şi un interviu, e un tânăr valoros. Vă mai dau şi eu alt exemplu: fostul meu student, matematicianul şi scriitorul Bogan Suceavă, în prezent profesor la California State University, cu care am rămas în relaţii foarte bune. În general, noi considerăm că scenariul natural pentru a aduce scriitorul  în faţa lumii e să-l promovăm. Să-l ducem la I.C.R. să-l finanţeze, să-i plătească traducerea şi să-l vindem! După ce lumea l-a citit pe Cărtărescu, multe edituri străine s-au arătat interesate de opera sa şi au plătit sau, acum, plătesc editurile pentru a-l publica. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu romanul „Venea din timpul diez” al lui Bogdan Suceavă. Fără nici o promovare, fără I.C.R., a fost publicat în limba engleză, la una dintre marile edituri americane, este citit şi deosebit de apreciat de critica literară, prin numeroase recenzii apărute peste tot. Alt exemplu de scriitor care a reuşit nu prin promovare, ci prin participare directă la competiţia mondială a valorilor...
Al. D. F. : Domnule academician, sunteţi o personalitate fascinantă, pentru tineri şi adulţi, deopotrivă! Dumneavoastră, sunteţi fascinat de cineva?
S. M. : ...De mulţi! Păi, numai această fascinaţie mă hrăneşte.
Al. D. F. : Nominalizaţi, măcar câteva  asemenea  personalităţi.
S. M. : Americanul Freeman Dyson, unul dintre marii fizicieni ai lumii. Ce mă fascinează la el e modul în care asociază, în chip natural, discipline foarte diferite ale ştiinţei şi artei. La fel o face un rus, care face naveta între Rusia şi Occident, Yuri Manin, autorul cărţii „Matematica, ca metaforă”, care a reuşit să prindă în viziunea lui cam tot spectacolul uman. Mai este un englez, Roger Penrose, care într-o carte de peste o mie de pagini  - „Roads to reality” - surprinde toate faptele/ipostazele şi ipotezele semnificative de creaţie şi viaţă.
Al. D. F. :  Aţi amintit de rusul Yuri Manin. Vă dau şi exemplul nu mai puţin celebrului Gregor Perelman...
S. M. : ...Da, aici e vorba de o excepţie, de un caz greu de clasificat. La Perelman s-a asociat geniul cu patologicul. Geniul matematic s-a asociat cu o stare de frustrare socială. Sunt cazuri izolate, pe care trebuie să le examinăm în contextul care le-au produs.  Să nu uităm şi de „cazul” Galois (...).
Al. D. F. : Români, fascinanţi?...
S. M. :... Dintre români, o personalitate fascinantă este fostul meu student Ciprian Foiaş, matematician născut la Reşiţa, care a lucrat la Indiana University, capabil să lege matematica de poezie, dar şi de toate fenomenele şi extremele(...).  Sunt unii care mă fascinează prin capacitatea expresivă, prin modul de a se exprima, cum este Andrei Pleşu. Mi se pare extraordinar! M-a fascinat şi Noica. ...Dar, să ne înţelegem: fascinaţie nu înseamnă să cazi într-o admiraţie care să elimine simţul critic. Fascinaţia nu  trebuie înţeleasă  ca  o blocare într-o anumită situaţie. Fascinaţia e o stare stimulativă pe care ţi-o creează un autor, care are o capacitate problematică deosebită, care atrage atenţia asupra lanţului problematic al omenirii, al lumii.
Al. D. F. :  Ieri,  am vizitat, împreună cu personalităţile invitate la Conferinţa „Onicescu”, Ipoteştii. De când nu aţi mai păşit pe meleagurile eminesciene?
S. M. : ...Din 1950, când am venit aici, împreună cu scriitorul Eusebiu  Camilar, în legătură cu aniversarea  a 100 de ani de la naşterea Poetului. Era alt Ipoteşti, decât cel pe care l-am văzut aseară. Dar nici eu nu am văzut Ipoteştiul autentic, cel care nu mai există de prin anii 30 ai secolului trecut.
Al. D. F. : Domnule academician, de peste trei decenii, urmăresc, cu interes, ceea ce scrieţi, apariţiile publice, interviurile, ştiu tot felul de lucruri, dar – spre ruşinea mea – abia de curând am aflat despre „rădăcinile”  dumneavoastră botoşănene...
S. M. : Da, aşa e, tatăl meu este născut aici...  La un moment dat, nu ştiu când – eu fiind cel mai mic dintre fraţi – am aflat că , multă vreme după ce se mutase la Bacău, tatăl meu era numit de băcăuani Gherşin Botoşăneanul, ca să-l deosebească de ceilalţi...

Al. D. F. : Mă bucur să pot aduce (oficial!) o asemenea informaţie cititorilor noştri şi, prin ei, botoşănenilor (...).  Pe de altă parte,  ieri, 1 Decembrie 2012, de Ziua Naţională a României, vi s-a conferit Titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Botoşani.   Acordaţi vreo semnificaţie acestui fapt?
S. M. : Da, ...sigur că da! Văd în el un gest de continuitate. Eu am deja Titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Bacău. Unul...  în care m-am născut eu, altul...  în care s-a născut părintele meu! În plus, din această zonă provin doi dintre mentorii mei, părinţii mei spirituali:  Octav Onicescu şi Dimitrie Pompeiu! Ceea ce, cu atât mai mult, mă onorează...
Al. D. F. : Onorat, vă mulţumesc şi eu!  Cu deosebită preţuire şi recunoştinţă, domnule academician!...
                                                                                                            Botoşani, 2 decembrie 2012