Denisa Popescu

„Scriu, pentru că scrisul este felul meu de a fi. Un fel de a fi, pe care mă străduiesc să-l șlefuiesc, să-l limpezesc, până când va ajunge să cânte cum cântă cristalele.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred în opțiune ca expresie a manifestării destinului. Tot ceea ce eu am făcut bine până acum a fost așa, tocmai pentru că am acționat/reacționat în acord cu structura mea profundă. De câte ori am ales altfel - după dictarea cotidianului, a modei, ca să nu intru în te miri ce conflicte etc. - s-a dovedit că e greșit. Chiar dacă, din exterior, părea perfect, absolut stimabil și profitabil. De aceea am învățat să ascult atent și să privesc dincolo de suprafața lucioasă a contextului, a lucrului, a omului de lângă mine. Scriu, pentru că scrisul este felul meu de a fi. Un fel de a fi, pe care mă străduiesc să-l șlefuiesc, să-l limpezesc, până când va ajunge să cânte cum cântă cristalele.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele mele încercări literare au prins formă în școala primară, prin clasa a treia. Mama  îmi citea multă poezie, de pe la patru ani știam ”Luceafărul” pe dinafară. Mi-am dorit, la un moment dat, să scriu. Ca să văd cum este. Trecerea mi s-a părut naturală, am curs pur și simplu dintr-o parte în alta. Primul volum publicat -  se întâmpla în 1999 -  este ”Dincolo de ochii mei”. O poezie cu bătaie de inimă adolescentină și cadență clasică. I-au urmat altele două. Cred, însă, că adevăratul debut, reprezentativ pentru ceea ce pot da, până la ora aceasta în poezie, s-a produs odată cu apariția plachetei  intitulate ”Scheletul meu de muselină”, în 2005.  De atunci, tot caut să luminez fațete, unghiuri, coridoare secrete. Și mă refer la relația mea cu Cuvântul. El este pentru mine o entitate specială, pe care îmi place s-o îmbunez, s-o respir, s-o provoc. Este partenerul meu de dialog din altă dimensiune. Cam ca Îngerul.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul a fost firesc, întrepătruns cu celelalte drumuri din viața mea. Nu-mi aflasem încă identitatea  de după identități. Adică știam că scrisul va face parte mereu din mine, dar nu intuiam în ce măsură. Trăiam cu lăcomie, cumva risipit, fără să așez reflectorul în poziția cea mai potrivită. Prima carte n-a apărut la dorința mea. Dac-ar fi fost după mine, n-ar fi apărut niciodată. Era cartea unei copile romantice până la edulcorare. Dar asta nu mai contează acum. A apărut și, din clipa aceea, reflectorul a început să-și caute poziția.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu există influențe directe și explicite. Admir de la distanță, inclusiv sau mai ales când este vorba despre scriitură. Nu cred în grupări literare. În cazul meu, nu ar fi dat rezultate apartenența la o grupare sau la alta. Poate doar la nivelul vizibilității. În ce privește evenimentul biografic, îl las întotdeauna să-și consume existența lui din spațiul extraliterar, după care încerc să mă apropii cu grijă, cu sfială, ca să culeg de-acolo miresme, irizări, ritmuri, pe care să le integrez în ceea ce devin  permanent.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Scriitorul este lumina lumii lui. Chiar și atunci când nu strălucește ca un far, când nu se pronunță de la tribună. Cred că de la statutul de LUMINĂ nu trebuie să abdice. E o datorie față de destinul lui, pentru că tot am vorbit despre destin. Raporturile lui cu cetatea și cu puterea trec întotdeauna, vrea-nu vrea, prin această lumină. Altfel spus, sunt secundare în raport cu Misiunea. Nu toți pot fi Ana Blandiana, Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Dar pot - e nevoie să învețe - să lumineze discret, cum luminează bisericile și icoanele. Au datoria să fie biserici. Dacă, dintre ei, se desprinde un preot, un înainte-mergător, va fi spre folosul și spre bucuria noastră.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Literatura română contemporană face ce fac toate literaturile care vor să reziste – se schimbă. Poate mai încet – în toate cele ne mișcăm mai încet – poate cu mai mult zgomot decât substanță. E ca o naștere cu probleme. Ar fi mai simplu, dacă generația care deține acum puterea literară ar pricepe că se gândește altfel și se scrie altfel, că formele de expresie trebuie adecvate la tiparele noi ale ființei umane. E drept, abia conturate, dar vădit altele. Este vorba apoi și despre reclădirea ierarhiilor. Nimeni nu neagă pe nimeni, doar că dansăm pe o altă melodie. Cititorul de astăzi nu-i cunoaște pe scriitorii noi și valoroși. Scriitorii noi și valoroși nu se cunosc și nu se citesc. Repet, literatura română contemporană are nevoie de spațiu, de vizibilitate, de aer. Dacă nu e lăsată să respire, dacă nu e lăsată să deschidă fereastra, va sfârși prin a o sparge. Altfel nu se poate.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cred că, după explozia primei perioade, cea de jubilație, când simțurile subtile se agață de realitățile la vedere și la îndemână cu aceeași lăcomie cu care încearcă să aprindă focuri în alte dimensiuni, scriitorul, indiferent de ce spune, poate chiar împotriva felului său de a fi, începe să se structureze. În funcție tocmai de acest fel de a fi, de înclinațiile, oscilațiile, opțiunile care-i jalonează creația. Se poate vorbi, în acest context, despre ”program”, dar fără a-i absolutiza coordonata pragmatică, disciplinată, ritualică. Începe, cu alte cuvinte, să DEVINĂ cu adevărat scriitor, în sensul de MARTOR conștient la viață. Acum, lucrez la o carte de interviuri cu personalități care mi-au onorat emisiunea de televiziune, ”Serile Denisei”. Sper că va fi gata la sfârșitul anului viitor. Iată programul. El este însă dependent, într-o manieră nedefinită, de speranță, ca orice alt proiect omenesc.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Poeme

            În coaja mea se surpă mereu un copac. Atârn de tine ca un spânzurat, cu mintea grea, cu sufletul înnodat.

            În coaja mea, nicio floare de mult n-a mai dat. Câte-o picătură de rouă se mai împarte în două: jumătate ţie, jumătate cerului care-o ţine încă în palmă.

            Atârn de tine ca de o spaimă.

                                                                        ***

            Mereu rămâne ceva de spus altfel, de adăugat, de schimbat. Rămâne mereu ceva de amintit cu alte cuvinte. De pildă, ceasul pe care nu-l scoteai de la mână niciodată şi care mi se întărea între pulpe, o piatră.  Măsura timpul cu lumea adevărată.

            Rămâne mereu ceva ce n-am ştiut să fac bine. M-am ghemuit ca o panteră dresată în inima ta. O inimă de care însuşi Dumnezeu depindea. Ceasul de piatră bătea şi bătea.

            Rămâne mereu ceva de lămurit. Sunt o panteră surdă, care-a obosit.

                                                                        ***

            Există întotdeauna o iubire în braţele căreia să te sinucizi. Seamănă cu ce-a fost mai frumos în copilăria ta. Zvâcneşte ca sângele braţului când te legăna.

            Nu înseamnă că toate celelalte au fost mai puţin. Doar că, absolut inocent, te sinucizi cu lapte şi nu cu vin. Cu o duioşie care te strânge de gât. Copilul din tine pe coate și pe genunchi s-a târât. Ai dat tot ce-ai putut. Chiar mai mult decât ai fi vrut, pentru că nu dădeai tu, ci dădea el, copilul care se naşte acum în alt cer.

            Există întotdeauna o iubire în braţele căreia să te sinucizi. Cu tâmpla uscată, nervii lichizi.

                                                                        ***

            Verde. Sunetul se stinge, se pierde, încleştat pe şoldul zurbagiu, de fondantă al unei creste năuce.  Nici tufele nu mai vor să se culce. Iepuri şoptitori se-ndeamnă s-asculte mai bine. Atâtea guri respiră prin tine.

            Verde mereu mai înalt. Catedrală cu elefant în genunchi. Zeul  îl miruie pe-ndelete, -mpăcat.

            Sususră verde cerul, pământul. Ca în cuvinte, cuvântul.

                                                                        ***

            Vintrele acum aţipesc. Sângele-i la apus. Nu mai curge masiv, nesfârşit şi rebel. Visuri și-abisuri nu se mai potrivesc. Eu însămi mă lepăd de mine, când mă privesc.

            Eu sunt femeia care încearcă să scape. Grozavă-i uitarea şi, dacă mă-ncape, mă voi zăvorî pe vecie în ea. Şi nu va fi de-ajuns  zborul de stea să mă-ntunece, să m-astupe, să nu mă predea.

            Eu sunt femeia încolţită de patimi. Chiar dacă merg dreaptă şi tac. Nu mai am leac.

                                                                        ***

            Cenușăresele-și pierd ochii. Și nu vine nimeni să le pună-n loc perle. Alunecă, se-mpiedică-n rochii mai largi decât zborul de iele.

            Se surpă fântânile-n mâini. Mereu mai adânc, tot mai adânc. Te beau fără perle. Te beau fără ochi. Dragostea mea e un sat fără câini.

                                                                        ***

            Și cum trece ea, Anna Karenina, prin mânăstirile cerului ca printre miei, din lut hiene se-ascut și iau urma misterului.           O dor pașii, o doare mai tot. Că sunt lupi, coioți, arhondari. Sufletul gol se lasă-n țărână, cu ochii deschiși, cu ochi foarte mari.

            Anna Karenina e-o mână de aburi, din care-au venit să rupă șacali.

                                                                        ***

            Când tace, aerul de sub piele vertebră de-ntuneric se face. Îngerul moare încet și cu sfială, de parcă i-ar fi frică să moară.            Când tace, pe sub piele aerul care ferată se face. Îngerii-o trec melancolici și surzi. Sub piele, suntem încă mai cruzi.

                                                                        ***

            Eu sunt copilul din flori al atingerii. Copil apocrif, cu duhul hai-hui. Sunt sufletul tău, valsând, pe rând, cu delfini și statui.

            Eu sunt tu, când te îmbeți de cuvinte, de ochii altora și de jurăminte. Gura mea te sărută cu Shostakovich, lin. Lasă-ți pulpele să bea vin, lasă-le să chicotească. Valsul pe toți de tot ne salvează.

            Sunt copilul din flori al atingerii tale. Pielea mi-e iute ca ardeiul și doare. Să valsăm! Tu, cu pulpele-arc. Eu, cu pulpele mici. Vals cu duhul hai-hui. Întrebare, răspuns. Tuturor, nimănui.

Noembrie, 2015, Piteşti

Codruţ Radi

„Creaţia este în afara timpului, ea există precum Creatorul suprem, numai regăsirea ei este aleatorie, nu şi întâmplătoare. Până atunci, o risipire a sublimului în neantul de peste tot. Doar o mică parte a acesteia va deveni operă scrisă, la fel cum, fărâmă din ea se va înveşnici, mai departe.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

 1. Intervenţia destinului, într-o copilărie discontinuă, se prefigurează uneori fără închi puiri evidente. Şi dacă alegerile, cele decisive, le iau alţii pentru tine, nu-ţi ramâne de cât acceptarea consecinţelor.

Pe acest drum al devenirii spirituale, ales poate de însuşi destinul universal, ca o pe deapsă pentru a fi, mi-a revenit căutarea permanentă, până la regăsire. Singura opţiu ne a fost alegerea cărţilor potrivite şi necesare, pentru mine, la început, apoi, ca o mo tivaţie a existenţei, librar prin context, pentru orice întâmpinare probabilă.

N-am absolvit şcolile visate în perspectiva boemă a codrului frate, ori a scrisului des coperit ca o firească prelungire a cuvintelor neterminate de ceilalţi. În perioada studen ţiei, când majoritatea colegilor cu aplecare literară frecventau cenaclurile bucureştene, eu am preferat să pun bazele unui cenaclu acasă, într-o urbe risipită provincial, dincolo de porţile Văii Prahovei.

M-am simţit eliberat de constângerea dualistă destin-opţiune abia când, trezit cu adevă rat în lumea cărţilor, adică prin 1992, am înţeles că alegerea fusese făcută pe viaţă.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Dacă îl consemnează! Arbitrarul respectiv este mai degrabă relativ, în marja îndea junsului sincronic, a rezonanţei suficiente cu vremurile date. Eu fac parte din cei care trec discret prin această lume, recunoscut, uneori, ca librar, mai puţin ca poet, scriitor, sau artist plastic. Prin felul de a fi, un lup singuratic pe meleaguri montane, am contri buit, desigur, la întreţinerea acestei stări de fapt. O bună bucată de vreme nici nu am re alizat că scriu, notiţele pe marginea lecturilor, lungile compuneri, poeme uneori, ori scrisorile către mine, cel nemulţumit, făceau parte firesc, din viaţă. Majoritatea caiete lor cu scrierile de început s-au pierdut, tocmai pentru că nu le-am acordat vreo şansă de supravieţuire. Am recuperat, întâmplător, după cca 25 de ani, două din caietele res pective din geamantul cu amintiri al unei foste colege de liceu. Încercarea de regăsire prin ele a reuşit parţial, câteva poezii cu tentă suprarealistă fiind cele responsabile.  

 Le-aş considera chiar primele reuşite literare, alături de însemnările mele despre mi ne, cel care mă căutam printre cărţi, muzică şi arte plastice. Amintirea cea mai apro piată sufleteşte îmi rămâne, totuşi,  o expoziţie personală de lucrări plastice diverse, desene în acuarele şi ceva în genul frescelor, din coji de ouă şi lână colorată. Se întâm pla prin clasa a şasea, poate ca o deschidere spre poezie, sau corolar al acesteia, în mul tiplele-i faţete experimentale aflate mai târziu.

Debutul l-am trăit însă, poate cel mai intens şi adevărat, abia anul acesta, ca pe o desco perire a criticii de parcă aş fi început să scriu. Şi de aici începe,sper, continuarea!

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Unul lung, interminabil chiar, într-o anumită perioadă, când  hotărâsem să nu public  nimic. Rezultat, poate, al faptului că n-am avut niciodată confirmarea publicării  vreu neia din poeziile trimise, pe la Iaşi, cred, după o filtrare prealabilă prin cenaclul frec ventat în acea periodă. Era după 1983, de atunci am început o continuă epurare a scrie rilor poetice, a gândurilor chiar, dirijate uneori şi spre alte preocupări conexe literatu rii, refăcând, încet-încet colecţia mea de caiete cu scrieri şi notiţe. Aşa că, atunci când colegii de la Cenaclul ,,Lucian Blaga” din Sinaia m-au convins să public, am avut de unde alege, chiar pentru două volume, apărute simultan în anul 2002.

Este adevărat că, între timp, prin 1986, am făcut o improvizaţie de editare a unei cărţi cu cca 60 de poezii, rămasă manuscris legat empiric între coperţi de dosar din carton colorat. Aceasta ar fi fost să fie prima mea carte, intitulată desuet ,,Insomnii” şi cu o copertă  tendenţioasă SF. A trecut, de atunci, prin mai multe rafturi de biblioteci, dar  s-a păstrat, doar câteva din poeziile respective au fost reluate mai târziu, în proiectele mele literare.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. După un început cu lecturi ,,obligatorii” vârstei, într-unul din inevitabilele popasuri eminesciene am descoperit ,,Lecturile kantiene”. Întâlnire providenţială, care îmi va marca decisiv şi irevocabil existenţa, ca şi alte câteva cărţi, din care aş aminti aici doar ,,Yoga pe înţelesul tuturor” a Ludmilei Galin sau ,,Album în versuri”, Mallarme tălmă cit de Ştefan Foarţă. Prin trimiteri directe sau prin empatie, vor veni, la rând, apropieri le de Eliade, dar şi de Camus, de Blaga, atât cât se putea,printre parantezele deschise de Ion Barbu,  de Sartre, de Shopenhauer mai mult decât de Kant, de Kirkegaard, peste Nietzsche.

 Conexiunile ulterioare, mai întâi în zona filozofiei existenţialiste extrapolată în toată sfera existenţialismului, sunt legate de ceea ce am înţeles atunci, cum că Eminescu a fost înainte de poet, filozof. Am făcut multe notiţe filozofice marginalii până la a scrie poezii. Întâlnirea cu profesorul Dan Rădulescu, mentor al cenaclului ,,Simion Stolni cul” din Comarnic, în perioada 1981-1990, se constituie una din răspântiile mele lite rare cu direcţionare evidentă spre poezie dincolo de cuvinte. Apoi, cea cu membrii ce naclului ,,Lucian Blaga” din Sinaia, după 1995, cu lumea mare scriitoricească, Nicolae Paul Mihail, Stelian Tăbăraş, dar şi cu profesorul Ion Floricică, trebuie să recunosc,cel care m-a cravaşat în permanenţă pe drumul poeziei.   

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Elemente contradictorii, prin conjunctură, într-un oricare sistem de coordonate exis tenţiale. Conştiinţa, factor de echilibru al combinaţiilor rezultante trăirii noastre, ca şi specie umană, ar trebui să refuze, din capul locului, motivaţiile politice, expansive prin îndreptăţire. Politica, evident că, în relaţie cu gândirea îi restrânge acesteia libertatea de decizie, favorizând puterea, totodată, şuntează zona cetăţeanului de rând, unde s-ar încadra, social, scriitorul normal. De aceea consider că tagma scriitoricească n-ar tre bui să devină victima acestei triade, pentru a-şi menţine imparţialitatea. Alunecări şi derapaje se întâmplă, însă, inevitabil, fără a motiva întru totul relaţia unor contempo rani cu vârfurile conurilor de putere.

Personal, după deschiderea fronturilor cvasipolitice, în 1989, nu m-am înregimentat, nici măcar simpatizant. Am urmat calea puterii prin libertatea cugetului, într-o dispută aprioric pierdută. Căci, până la urmă, care este soarta poeţilor!? Doar iluzia eliberării prin gândirea scrisă, într-o lume de constrângeri şi de limite.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. În pragul, deja un pic tocit, al mileniului III, literatura pare să se aşeze la diversele frontiere ale celei consacrate. Este adevărat că numai teoria literaturii ar putea să-i sta bilească, într-o marjă convenabilă, locul, cert este că de multe ori, citind ceva, ai impre sia că acel ceva a mai fost spus. Aşadar, descoperirea unor zone de nişă creativă, chiar dacă nu înnobilează  întotdeauna  literatura, arta în general, poate fi soluţia perpetuării acesteia. Există o tendinţă îngrijorătoare, şi spun asta nu numai din poziţia poetului ci şi a librarului,  ca numărul scriitorilor să fie, într-o nefaustuoasă zi, mai mare decât al cititorilor operei lor. Bruma mea de speranţă se aşează pe convingerea că, înainte de a fi scriitor, eşti totuşi cititor.  Şi că gândirea românească, cea care menţine flacăra cultu rii aprinsă, în specificitatea ei rămâne de-o dimensiune suficient universală pentru re naşterile consecutive necesare permanenţei.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Creaţia este în afara timpului, ea există precum Creatorul suprem, numai regăsirea ei este aleatorie, nu şi întâmplătoare. Până atunci, o risipire a sublimului în neantul de peste tot. Doar o mică parte a acesteia va deveni operă scrisă, la fel cum, fărâmă din ea se va înveşnici, mai departe. Am înţeles că nu pot scrie mereu, în schimb pot gândi ce scriu, asta mă învaţă să fiu riguros şi exigent. Îmi planific proiectele, caut materia pri mă acolo unde mă aşteaptă Creaţia, după care intervine alchimia cuvintelor, poate sin gura opţiune deliberată în tot acest proces.

 La ce lucrez în prezent? Mai multe proiecte demarate, pe secţiuni distincte. Materiale suficiente pentru un nou volum de poezii, ,,Trepte-n durere”, un prim volum de altceva, subintitulat ,,eseuri în favoarea poeziei”, o parte din textele respective au apă rut în diverse reviste, un volum de ,,cronici de pre…întâmpinare a trecutului” ( cronici literare, plastice şi muzicale). Am, de asemenea, finalizat, aşteptând să-l scot la vede re, un proiect mixt, pictură şi poezie (ciclul ,,Ruine”, lucrări în acuarelă şi acryl, cu un poem ataşat fiecărei lucrări). Şi altele vin din urmă, numai timpul nu!

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Ricoşeuri

Contrar nemărginirii

m-ascund în unghiuri moarte

ce-astâmpără-a cădere

de ochi căutătura

să nu mai bată ceasul

secundele-ntr-o parte

când noaptea se tot vaită

că nu-mi adorm tortura,

De-a arde printre stele

cu gândul mai departe

tăcerii din cuvinte

ce nu-şi găsesc măsura

în geometrii mărunte

ori lucrurile moarte

scornite să nu doarmă

deodată cu natura.

Resemnare

Nimic nu mai

îmbătrâneşte-ndeajuns

să fi trecut

poveştilor prin toate

surpările ce cartea

ne-a ascuns

prin punţile mereu

neterminate,

Ori înţelesul ferecat

de nepătruns

în gândul neînstare

de a scoate

din grota alchimiei

vreun răspuns

la vârste

bătrâneţii repetate.

Fără întoarcere

Eul să-l desferec

uitării de sine

nu mi-e-ngăduită

parcă

nici o luntre

s-astâmpăr înnecul

umbrei care vine

beznă necredinţei

suspendată între

pacoste şi mine,

Ce se mai salvează

îngropând ruine

stelei căzătoare

ochiul de-mi agăţ

spin de vreme aspră

zvonul când revine

şi în loc de luntre

ţin mersu-ntr-un băţ

rupt morţii

din mine.

Acoladă

Al câtelea ochi

mai clar

decât focul

învârte tot cerul

în juru-mi mărunt

împrăştie norii

să nu-şi afle locul

ori chipul din spate

cât e de cărunt,

Din petice rare

ce barbă-i e smocul

să nu-şi afle faţa

pe cât să-l înfrunt

când lacrima nopţii

va stinge tot focul,

Al câtelea ochi

mai vede că sunt.

(din volumul în pregătire ,,Trepte-n durere”)

Sinaia, 03 nov.2015.