Literatura schimbării. O schiță polemică oarecum(I)

     Când mintea-mi zburdă lovită de demonul fanteziei, și mă gândesc la patria mea din comunism, văd și o turmă de porci care pasc ciudat iarba fragedă a unei pajiști de lângă un oraș cunoscut, cu fabrici, cu uzine, departe sat. E o iarbă mânioasă, ce plesnește când o calci. Își trage seva dintr-un strat adânc. Porcii, liniștiți, puternici. Au slănină albastră care face minuni. O mănâncă cei care sunt șefi ca să fie nemuritori. Mușchii  de la pulpe sunt voluminoși și dulci. Poporul hămesit, cu mintea golită până la fund, umplută ochi, a câta oară?!, cu pofta de-a trăi, rup jumări în minte de pe oasele lungi și cântă.  O rouă a celor abia născuți le licărește în priviri. E vremea nebună a schimbării.

Dar cred că aceste imagini sunt valabile pentru anii 70. Anii buni.

Mi-l amintesc pe Ceaușescu încă tânăr, rumen, cu gura plină de buze, strălucind de grăsime. Mânca slănină aceea inventată de sovietici. Al-bas-tră!, ce bine sună. Secretul a fost descris mai târziu de scriitorii tineri ruși, mai curajoși. Suprarealiști, nebuni.

Începând cu anii '80, România arăta ca o vită pentru muncă și carne. Oasele mari și grele se tot duc în sus. Carnea urcă greu. Vita e plină hăuri, de caverne. Oameni înarmați până-n dinți stau cu tunurile pe ea.

După revoluție, vita asta bolnavă va fi valorificată. Revine în forță mitul mamei trădătoare. O vor jupui de vie. Carnea bună, dar puțină, va fi transformată în dolari noi-nouți. Oasele, coarnele, părul au mers la un fel de chinezi, pentru supa lor. Fii patriei au rămas orfani.

Patria e țoapă, cântă sonate la acordeon, e bătrână, țicnită, votează cu cei urâți și străini.

Gata!, mi-am amăgit pofta de fantezie.   

Să fim serioși, cât de cât, cum se spune! Hai! Totuși, aș încerca să explic această viziune șocantă. Ce s-a schimbat după '90, în realitate, în literatură? 

*

A fost odată în literatura noastră un mit al schimbării, poate cel mai popular, cel al răscoalei. Bine tratat de clasici.

Apar secvențe, în stil realist, în manieră naturalistă, la Nicolae Filimon, și în ciclul Comăneștilor, la Duiliu Zamfirescu. Romanul „Răscoala”  a lui Rebreanu vine cu o structură nouă, s-a spus, de frescă socială. Imaginile se desfac și se tot desfac din acea încremenire milenară. Avem apoi o mulțime de detalii, unele chiar fiziologice, prea îndrăznețe, despre schimbare în lumea profundă. Încremenirea acestei lumi fascinează intelectualul român, în raport cu reactivitatea lui. Gândirea asociativă, cu un imaginar biblic dar și profan, occidental, se pliază spectaculos pe omul pădurii, al câmpiei, unul de lut. Satul a fost luminat blând de romanticii sentimentali, cu o chimie estetică dubioasă. Tradiționaliștii au limba lor, fantastică și miraculoasă, vorbind despre o lume crudă și sălbatică însă.

Limba lui Rebreanu, cu o forță stranie  în „Ion”, nu poate fi folosită pentru oraș. Seamănă  cu lui Władysław Reymont, cel cu „Țăranii”, primul polonez care a luat premiul Nobel.

 Marin Preda arată că este incomodat de alte medii, dar în „Moromeții” regăsește, în plin comunism, satul luminos, uscat la sânge în Câmpia Dunării. Nemișcarea din preajma războiului dă nota acelei narări. Orașul, la nivelul viziunii narative de primă mână, rămâne necucerit până târziu. Avem crâmpeie de modernitate vie, diversă, la autenticiștii interbelici.  

Din istoria pură, prin contagiune, cred, cu zona Europei centrale, ne-a venit ideea de război social. Acolo, schimbarea are aspect de fenomen nimicitor, ca-n evenimentele de fundal la Eco. O apocalipsă socială ne-ar fi făcut să scăpăm de multe obsesii naționaliste, a unei latinități ce se duce spre Est. Am fi căutat o altă lume în imaginar. Am imaginea expresionistă a lui Gheorghe Doja, pe tronul de fier înroșit, seamănă cu cea a ereticului Jan Hus, ars în piața publică la Praga, cu o sută de ani în urmă. Praga intră ușor în canonul  european. Sigur, mai întâi Viena. Vezi Kafka și cei din jurul lui, apoi Milan Kundera, în comunism. 

De precizat că Europa centrală, încă înaintea căderii imperiului milenar de la Viena, al lui Franz Joseph I, se contura ca un spațiu contradictoriu, ca cel al lui „între”, în memoria occidentalilor.  

Atunci apare personajul „omul fără însușiri” al lui Robert Musil, un prototip al modernității. El organizează „Acțiunea Paralelă” care trebuie să se lupte cu forțele istorii universale, cu cele imperiale. Pare o schimbare aproape de noi. Efectul acestei viziuni de roman, care polemizează cu cel al realismului de observație socială, aulic la vremea aceea ca și casa imperială, produce un tip cunoaștere care interesează și acum. Noi parcă suntem încă în est; vulnerabili la schimbări ciudate, în istorie sau în artă. Musil rămâne exponent al artei romanului analitic al secolului XX, de talia lui Proust sau Joyce.

În postmodernitate, căci de acolo pornesc polemicile cu eurocentrismul, ni se spune că, la periferie, unele adevăruri de la centru căpătată de cele mai multe ori aspecte exagerate. În alte cazuri, adevăruri secundare, exagerate, readuc în atenție multe adevăruri uitate pe drum de la centru.

Poate fi văzut astfel cazul lui Kafka, cel care a dat alt curs marelui roman realist și psihologic, conceput în Europa?

 Milan Kundera, asumându-și rolul de scriitor reformator în fostul spațiu comunist, ne propune, ca principiu, să vedem anexele întregului ca părți organice. Istoria modernă, cu toate prefacerile,  în postmodernitate, arată ca un trup, cu elemente și mușchi pulsatorii, sau ca o geografie cu relief divers (ideea pusă în circulație și de promotorii proiectului „A treia Europă” de la Timișoara).

 Vorbește apoi de o altă istorie a romanului, pornind de la Cervantes și Rabelais, cu o explozie în secolul  XVIII (Swift, Diderot, Sterne), cu acele structuri plate, aleatorii, și limbaj apt de filozofare, de descrieri din multe domenii. De aici ar veni deschiderea romanului modern, iar diferențele, față de cel realist și psihologic - canonizat, cu resurse epuizate -, ar fi ca între Hemingway și Joyce.

Ar fi avut întru totul dreptate, dacă acest gen de roman, ajuns la maturitate cu Flaubert sau Tolstoi, nu l-ar fi avut la vârf, în momentul de glorie, pe Kafka și nu pe Hemingway. Și Joyce continuă tradiția detaliului din cotidian, de altfel.

Deși mai am multe de comentat asupra pozițiilor teoretice ale lui Kundera, mă întorc la literatura lui. Cum să o înțelegem, când miza artei sale transcende domeniul temelor actuale? Cu viziunea narativă s-a impus, nu numai la Paris, mai mult decât cu ciudatele istorii din comunismul aflat în mișcare la Praga.

Ideologii noștri mereu au avut obsesia schimbărilor radicale, de tipul celor impuse de o revoluție.

În literatură, războaiele au fost tratate pieziș. La Camil Petrescu, această temă vine și cu o schimbare a romanului; la Rebreanu, descrierea natural-biologică își adaugă abilități din psihologie și morală. E altceva decât la Musil, deși cei doi autori au fost cumva contemporani. Austriacul pare a fi la zi, cel puțin se raportează la Freud. În literatura din comunism, războiul, ca un hotar din altă lume, apare în istoriile în care omul își caută originile de aur; prin anii '80, se adaugă și ceva despre anii '50, iar la optzeciști, istoria se transformă în melodramă, cumva ironic.

Romanul ca un șifonier cu trei uși, două - textul și contextul - sunt plăcute, funcționale, altă ușă, care ascunde un adevăr groaznic, rămâne închisă. După '89, numai această ușă se deschide, vine în prim plan romanul ca jurnal al războiului sau al închisorii, iar celelalte două sunt bătute-n cuie. 

Oare de la nereușita de la 1848, s-a născut mitul ratării marii schimbări? Se vede asta pieziș în Caragiale. Comuniștii care au făcut o figură aparte au impus o acțiune în forță. Aș spune, firește, dacă nu ar fi semănat un război crud și sălbatic, fratricid până la urmă. Semăna cu înnoirea legionară, iar coordonarea, de la Moscova.

Din păcate nu avem destule informații despre politica de modernizare a lui Carol al II-lea. Fenomenul „carlism”, care ar putea să  lumineze evoluția spectaculoasă interbelică, a fost cercetat vag și de istorici.

Schimbarea organică, în stil balzacian, cu o cădere lentă a marii aristocrații descrisă pa larg,  cu apariții spontanee ale burgheziei, din „Cronică de familie” (Petru Dumitriu), din romanele lui Călinescu, trece peste revoluție sau război; se revine, totuși în plin realism socialist,  la un realism viguros, manierist prin aglomerarea detaliilor, de caracter sau decor.

Ar fi putut fi firească înțelegerea schimbării la noi, ca a Franței de la 1789, când?, după război sau după 1989?

La București, la 200 de ani de la căderea Bastiliei, în '89, a fost dărâmată spectaculos dictatura, iar dictatorul omorât oribil. Cred că a rămas o mare îndoială în forțele proprii să zicem, traumă care nu a fost vindecată nici acum. Se poate spune că încă avem o gaură în drapel.

Revoluția, dar nu cea a Terorii,  a fost cunoscută, târziu, la București sau la Iași.

A fost un discurs în termenii lui Tocqueville, de democrație ca efect al providenței sau de egalitate a sufletelor, mult mai diluat decât dialogurile din saloanele Doamnei Récamier sau decât melancolizările lui Chateaubriand, prin pădurile părăsite ale marilor aristocrați, ghilotinați cu o generație în urmă.

În Estul nostru, doar Rusia a avut parte de schimbări în forță.

 Mai întâi, în vremea lui Petru cel Mare, care a schimbat din temelii moravurile aristocrației, crude și sălbatice, a creat un oraș al luminilor, Sankt Petersburg, a doua Moscovă. Să ne amintim de miza Rusiei, ea a renăscut din cenușă, când și-a mutat capitala de la Kiev, la Moscova, după ce chibitca țarilor se va duce spre Asia.

Țarul luminat, în același timp, a militarizat Rusia, a creat instituția spionilor și a extins imperiul de la o mare la alta.

Ecaterina va continua testamentul lui Petru, lucrând la detalii, cu rafinament. Poate de la acest traseu: Nordul inițial – virarea spre Asia, cu Petru care legitimează metamorfozarea – caracterul filogerman al Ecaterinei și deschiderea ei spre Franța luminilor( l-a curtat pe Voltaire!) -  începe arta stranie a Rusiei. Acest testament, un text sacru,  a secătuit poporul rus cu aceste politici diabolice de schimbare și de extindere.

 Ce să înțelegem din lecția celor de la Răsărit?

 Că problema schimbării, în termenii revoluției, a rămas la noi nerezolvată?

Soljenițîn propune revenirea Rusiei la starea celei din perioada kieveană. Scurt.

Literatura rusă de azi, într-o viziune modernisimă (a se vedea influențe în cărțile multor scriitori tineri de succes basarabeni), întoarce pe dos realitatea comunistă.  Omul URSS-ului, rămas orfan, iar literatura, de multe ori o prostituată, ca Sonia lui Dostoievski, din „Crimă și pedeapsă”, face orice în numele salvării. Pentru cunoaștere o face literatură? Nu. Pentru fărâme de umanitate recăpătată. Un Gogol, cu fantezie a faptului mărunt, oscilând între melancolie și cinism, care și-a însușit bine modernitatea (post-realism, existențialism, suprarealism, anticalofilie) scapă din când în când câte un mare autor de sub mantaua lui, precum cei doi Erofeevi sau Sorokin.

       Și totuși, umanitatea aceea mirifică, se obține cu arta unei schizofrenii.

         Marile romane ale Rusiei au descris înainte modernitatea, oferind detalii uluitoare despre criza spiritului european în secolul XIX, nu numai despre modificările radicale din inima Sfintei Rusii, în timpul lui Petru sau Ecaterina. Vezi cum este tratată paradigma politicii, în romanul „Demonii”; sau problema moralei, în toată splendoarea naturii și a minții omenești, care caută lumină în rațiune, ca în dumnezeirea ortodoxă, în „Anna Karenina” sau „Război și pace”. Dostoievski și Tolstoi au modelat literatura modernă, la fel ca Goethe sau Balzac și Flaubert.

      Soljenițîn – să nu-i facem vreo diminuare! - și-a cucerit rolul de autor canonic în literatura spațiului comunist, scriind în primul rând cărți cu structuri deschise, unde există narațiuni, documente, jurnale, dialoguri vii. S-a spus că fantezia lui, în spiritul lui Dostoievski, creează „efectul de tunel” în  lumea împietrită și întunecată. Comunismul a fost cunoscut și schimbat în mod miraculos și cu intuiția și textele lui.

Putem spune  că avem o literatură a schimbării de acest fel și la noi?

Rămân, deocamdată, la acel dicteu suprarealist, de la început, pe care l-am lărgit cât am putut într-un roman.

Constantin Iftime, București, mai, 2017

Constantin Iftime

                       

„Pe mine, fascinația limbii m-a împins către literatură.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. Pe mine, fascinația limbii m-a împins către literatură. Când eram foarte mic, limba scrisă mi-a dat foarte mari bătăi de cap. Îmi plăceau poveștile orale. Cărțile cu povești le ascundeam. Le luam de bibliotecă țineam așa două-trei săptămâni apoi le duceam înapoi necitite. Mă emoționau foarte tare numai când le răsfoiam. Totuși, aveam nevoie de ele. Abia prin clasa a cincea am început să citesc ritmic. Deja aveam un ritm al mersului la bibliotecă. Începusem și să scriu. Profesorul de literatură a spus tuturor că voi ajunge scriitor. Dar limba scrisă îmi dădea încă mari bătăi de cap. În cap, cred că aveam un ritm mai alert al gândurilor. Cred că eram, cum se spune astăzi, hiperactiv. Mereu inventam lucruri noi și puneam la cale activități cu multă tensiune. Trebuia să-mi umplu capul cu lucruri noi. Mult timp m-am ocupat de povești. Am făcut un fel de cinematografe cu benzi desenate. Asta până în clasa a șaptea. În clasa a șaptea, deodată am revenit la o lectură intensă. Citeam la două-trei zile o carte. Așa am trecut prin marii clasici ai romanelor de aventură. Mai ales romanticii englezi. Făceam note și țineam în ascuns un jurnal, bătut în cuie sub tăblia unei mese. În acel an am luat premiul cel mare pe țară la proză. Sigur, eram susținut de profesorul de literatură. Făceam ce voiam la orele lui. De obicei mi le petreceam în bibliotecă școlii pe care el o ținea sub cheie. Era o brută, de altfel, îi bătea îngrozitor pe elevi. Era absolvent de filologie și de filozofie. Dădea impresia că eșuase în gaura aceea neagră a satului meu uitat de lume din județul Botoșani și se răzbuna. Să pleci la Iași, îmi repeta, nu la Botoșani. Am fost publicat în mai multe reviste școlare, până am plecat la liceu. Am plecat, așa cum mi-a spus el, la vestitul Liceu „C.Negruzzi”. Am mai avut o tentativă de recucerire a limbii în anul trei de liceu, când am revenit la Botoșani. La Botoșani, la Liceul „Mihai Eminescu”, mă simțeam ca în satul meu. Atunci am început să scriu poezii. Am fost publicat în reviste pentru elevi și în reviste literare locale. Dar păream deziluzionat. Nu puteam progresa. Intrasem pe o cale bătută și înfundată. Citeam revistele literare din școala generală. În clasa a opta, eram abonat la revista literară „Luceafărul”, revistă adresată scriitorilor tineri. Citeam „România literară” de la biblioteca din sat. Am făcut Institutul Politehnic,am scris cronici literare în revistele studențești de la Iași. M-am dus la Politehnică, pentru că în taberele de creație  literară, unde erau aduși cei mai buni elevi, erau numai fete. Aveam un spirit de frondă, nu fumam, nu mergeam la petreceri, la discoteci. Toată ziua citeam. Am publicat fragmente de roman. Am început două romane în stilul Joyce. Renunțasem la poezie. Atunci m-am îmbolnăvit iar grav de TBC și am ținut-o tot așa până la revoluție. Pe 20 decembrie 1989, am ieșit din spital, după câteva luni de stat la pat. Revoluția m-a prins în pat, convalescent, la mine în sat. Apoi n-am mai fost bolnav niciodată. Am plecat la București și am făcut numai presă. Am găsit o cale de-a nu merge la birou. Aceasta era condiția încadrării. În ultimii zece ani am scris numai poezie. Am fost de dimineață până seară în Bibliotecă Universitară din București, ca cititor. Abia anul trecut am publicat primul volum de versuri, „Vreau altă realitate. Artă, merg pe mâna ta”. Acolo fac o aventură a limbajelor poetice de la noi, încercând să propun o limbă nouă. Cu totul nouă.

O limbă cu multe nuanțe livrești,dar care trimite și la înlănțuirile puternice ale organicului. Mă încărca mult nota expresionistă, dar și a organicului, pe care o cultivă poeții ardeleni. Din păcate, am nimerit prost. În această perioadă limba poetică actuală este foarte anemică. Nu vorbesc de limbajul tocit sau de expresia comună. Ci de limba acelor poeți rafinați, care au părăsit brusc modernismele, căzând într-un fel de calm preclasic sau preromantic. Așa au apărut serii întregi, monoculturi poetice. Poezia aceasta poate fi calchiată ușor de mediocri. Mii de poeți creează acum o stare de masificare a poeziei. Titlul cărții mele asta vrea să spună, ceva în contra acestei tendințe. Tensiunea aceea, după care alerg de când eram mic, așa cum am arătat aici, tensiunea relației cuvântului scris cu o anume realitatea din cap, m-a dus prin o mulțime de locuri. Așa am căpătat  un destin, dacă se poate vorbi astfel.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Am publicat proză pentru prima dată, ca elev în școala generală, o povestire, în revista „Cutezătorii”, în 1971. Cu poezie, am debutat, la Botoșani, în ziarul local „Clopotul”, cu un fragment de elegie, pe o jumătate de pagină de ziar.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Prima mea carte  este prea voluminoasă (250 de pagini). Editura mi-a indicat s-o rup în trei plachete, n-am ascultat și am greșit. Și a doua, care apare anul acesta, va fi tot așa, cât de cât grosuță. Aștept sugestiile editorului, care este la fel de bun. Mai am în manuscris încă două cărți de poezie. Una în proză. Apoi am un fel de roman în care duc mai departe detalii din proza lui Flaubert, în maniera lui Kafka, de la concret, până la ultimele terminații ale interiorului. Asta-mi dă posibilitatea să vorbesc despre maniera realistă, naturalistă și psihologică, în comentariile acțiunilor, din acest roman ciudat. Cred că un astfel de roman, realist sau psihologic, și-a consumat resursele. Eu vorbesc de laboratorul rafinat al prozei. Căci romanul acesta, destul de complicat, care cere mult meșteșug, cum se vede și la noi, trece în roman popular. Iar criticii, zăpăciți, bat din palme. Asistăm însă la un declin al esteticii romanului. Un roman provincial, de nișă, mai tare în temă, de obicei o temă de realitate de tabloid.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Pot spune că am trecut prin toată poezia română. Rămân fidel poeților care obiectualizează limbajul, pornind cu Arghezi. O fac cumva împotriva naturii mele sau a obișnuințelor impuse de mediul literar. Când mă duc spre un ermetism, gen Nichita Stănescu, parcă mă îmbolnăvesc. Mi se întâmplă și cu suprarealismul la fel. Am o slăbiciune pentru Leonid Dimov și pentru cei care practică o asemenea poezie, pe teme așa-zis minore, dar cu o limbă plină de nuanțe livrești. Aici intră și Brumaru. Am citit mult din optzeciști, pe care îi consider un vârf al poeziei românești de oricând. Ei au adus o vitalitate nouă în modernismul românesc. L-au revitalizat, precum poezia americană, în anii 30, poezia europeană. Din păcate nu au putut mai mult din cauza proletculturii. Poezia de după ei, a generație 90 și chiar 2000, trăiește din aceste resurse. Exploatează maniere ale poemului modernist american în variantele cele mai simple. Dar îmi plac mult și poeți din generația ¢70, precum Mazilescu  sau Cezar Ivănescu. Îl prefer pe C. Ivănescu lui Dinescu. Citesc multă poezie americană. Am fost lovit în moalele capului de Pound pentru totdeauna. Acum nu-l mai citesc. Am revenit la Eliot și Robert Frost. Dintre europeni, citesc mult R. Queneau. Citesc mult din poezia  celor foarte tineri. Are poezia ceva cu tinerețea fizică. Aici nu pot să nu-l pomenesc pe Rimbaud. Îl citesc continuu.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Poezia este expresia pură a libertății. Iar libertatea își ia resursele din relația cu conștiința. Conștiința are și o rădăcină puternică în ceea ce se spune realitate publică. Poetul vrea să se manifeste public. Chiar ține mult. Poetul se plasează cel mai bine între chipul lui cel mai ascuns și prezența celor mai actuali contrăitori. Publicul îl ajută mult, căci introduce o distanță plăcută între el și fantasmele lui. Iar limba potrivită atunci vine singură. Țin foarte mult la limbă. Aici apare nevoia de limbaj nou și de meșteșug. Grupările poetice îmi par a fi neamuri, ginte, ceva de tipul  relației consângene între oameni. Îi ține grupați gustul hranei lor. Gândurile poeților miros a sânge. A natură primară. Desigur, grupările de poeți sunt bune căci astfel poeții pot să se apere împotriva brutalității celorlalți. Unui poet îi este foarte greu să supraviețuiască în societățile acestea raționalizate. Munca lui nu poate fi calculată cu niciun normativ. El are șapte urechi, simte enorm, capul îi zbârnâie ca o antenă americană cu mii de volți. Devine oricum un monstru. Cine să-l plătească pentru lucrurile lui ? El vrea să dezagrege întâi lumea. Iar gândurile lui sunt prea puternice. Nu le suportă mulți. Îi înnebunește pe cei obișnuiți. Ca vinul sau ca narcoticele. Cred că dacă poetul își cultivă mult meșteșugul poate comunica bine cu ceilalți, în formule mai puțin concentrate decât poezie, cum ar fi proza. Și teatrul are o concentrare mare. Teatrul bun ca și poezia merge direct în subterana omului. Poetul poate să scrie romane, romanțuri, articole de gazetă. Poetul Brumaru spune la toată lumea, dom¢le, cum se scrie un roman ? Că eu nu pot. Păi, maestre, când n-ai să mai scrii poezie în formula asta atât de puternică, mâna vă va duce singură, când veți vrea să așterneți pe hârtie proză. Și în aceste formule, scriitorul, care la origine este poet, își poate plasa bine gândurile cele vii. Sunt deja atâtea meșteșuguri. Iar o mulțime de cititori se pot bucura de munca lui, apoi îl pot răsplăti. Cu bani, cu prestigiu. Dar poetul pur, cred, rămâne într-un loc groaznic, unul atât de instabil încât fug toți de el.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Prea mult a stat poezia la imagine. Poetul va trebui sa lucreze la meșteșugul ritmului. Desigur, există un instinct poetic anume, care ține de o forță a tinereții. Instinctul îi duce pe poeți și poezia lor. Dar eu spun că mai mult capeți prin meșteșug, decât prin instinct. La noi prea mult s-a mers pe imaginea poetului foarte tânăr, poetul instinctual. Vezi mitul Labiș. Literatura germană îl are pe Goethe. Goethe și-a terminat Faust la peste 60 de ani. Apoi tot Goethe vorbea la vremea lui de o universalizare a literaturii. Nu mai spun ce sfaturi dă Flaubert în corespondența lui în acest sens. Asta se întâmpla în sec al XIX-lea. Ei spuneau că nu se mai poate crea decât apelând la resurse diverse, la diferite culturi. Este un spațiu nou al diversității, al ciocnirii culturilor. Din păcate, globalizarea ucide acest spirit pur european. Un scriitor care nu folosește această diversitate nu poate face mare lucru. Repetă sau seacă. Iar noi avem mult de recuperat. Goethe și Flaubert, părinții modernității, cereau compararea noutăților cu un univers tare, cu cel antichității. Rimbaud, instinctualul, scria versuri în latină, asta ca divertisment. Văd critici, chiar foarte mulți, care vorbesc despre poezie cu prime impresii, cu argumente de tip psihologic. Parcă-s fetițe care-și descriu unele altora stările amorului. Nu te trimit la mode ale zilei din marile literaturi, la forme istorice ale acestei arte. Cum să traduci  mesajele poezii într-un limbaj comun? Trebuie să trimiți cititorul la lumi culturale diverse. Atunci și poetul se antrenează, prinde curaj ca să cucerească alte partituri. Adică mode. Aici e un cerc vicios. Fără o critică puternică, informată, nu poate fi stimulată poezia. Cred că poezia se va întoarce cât de cât, de la imagine spre  rafinamente de ritm. De la ochi, la ureche. Urechea este mai instinctuală. O limbă puternică, pentru un om obosit. Ca să-l hrănească. Asta cere și mult meșteșug, nu numai instinct. În proză, cred că se va mări cantitatea divertismentului, ceea ce va scădea romanul. Va scădea importanța adâncirii psihologice la proza bună. Romanul bun va căuta să culturalizeze cititorul și să vorbească despre aventura eului. Și acest lucru cere un autor matur, care se poate plimba lejer prin diverse lumi culturale.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Un scriitor actual nu poate lucra când și când. Nu scrie doar din instinct. Nici un poet nu rămâne la instinct. Mereu trebuie să-și ascută limba lui din creier. Să intre într-un ritm al scrierii. Să citim jurnalele marilor scriitori. Citeau continuu când voiau să scrie. Cred că de la un timp, după un anumit număr de cărți scrise, un scriitor se repetă. Tot lectura îl scoate din fundătură. În același timp, scriitorul este un om al timpului său. Al temelor timpului său, al limbii celei mai proaspete. Limba proaspătă este limba vorbită din jurul său. Eu vreau să scriu un roman care să mă facă să prospectez lumea Estului meu. O lume, de la București până la Odessa. O lume care să mă lege mai mult de cei din jur. De cei apropiați. Apoi să mă facă să dau niște coerențe mai vizibile despre lumea timpului meu. Când mă voi sătura să urlu în pustiu ca poet, știu că îmi va veni știința scrierii acestui roman. Este ceva ciudat la Răsărit! M-a fascinat continuu. Știu pe de rost Tolstoi. Am iubit-o pe Natașa Rostova în stilul pornirilor Emmei Bovary, în modul prostesc, naiv. Relația cu Natașa dă tonul relației mele cu lumea Estului cultural. Când eram profesor la un liceu pe malul Prutului, înainte de 89, citeam numai ruși. După revoluție, de acolo mi-a venit nevasta, iar eu am două Natașe acuma, cu acea gingășie rară a modelului de frumusețe răsăriteană. Copiii mei au sângele ăsta, și cald, și rece. Am o mulțime de papile ale creierului care se hrănesc cu aceste senzații. Ar fi păcat să nu încerc. Visez la un roman cu o lume diversă în genul sudului mediteranean. Un pol opus lumii nordice, prea concentrate, cea creată de Gogol. Răsăritul meu este temperat, ca tensiune, și poate spune ceva nou despre veacul comunist.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie

În faţa zidului casei mele unde-am primit toate rănile umilitoare,

Trădător am rămas.

Cinic şi flămând.

Ca un porc îmi scot capul din sânge.

Simt sângele cum îmi goleşte toate formele spre calma adâncire,

În lumina tot mai clară a viziunii mele despre poezie.

Mi-am pierdut carnea,umorile abundente, şi

Părul-

Un tigru din cărţile vechi înotând pe firul gălbui al unui păr împietrit văd.

Aş vrea să fiu şi mai musculos.

De fapt,erudiţia e un exerciţiu necesar de absorbţie,

Împrospătează mintea,

Lărgeşte inima.

Cu cât mă adâncesc în actualitate, cu atât mă apucă pofta de lucrurile

necesare ale poeziei.

Coc în mine atâtea strategii,

Aş fi nebun să nu încerc.

Îmi făgăduiesc în fiecare dimineaţă plăcerea asta,

Seara amân.

Ziua trece foarte greu şi

Mă încearcă o spaimă cumplită, căci râvnind spre înălţimi prea mari,

Cred că om nu voi mai putea fi,

După asta.

Există o necesitate în stil a legăturilor unei naturi ascunse, de la Dante

O lumină făcu să apară peste întunericul din Est

Un capital exorbitant.

Cuvinte proaspete şi dense,

Atente la munchiul prisosului lor, îi deveniseră fidele.

Rămăşiţe ale beznei sociale se puteau citi pe fiecare chip fericit.

Era clasa muncitoare.

Cei bogaţi aveau lumina opacă a Occidentului,

Părul le creştea abundent,

Fără adevăr.

Păstrau intact adevărul în ei.

Doar producţie, concedii, existenţă roz peste un mecanim complicat social,

Abundenţă pe dinafară –

Materia unei noi existenţe îi aştepta pe toţi.

Fusese o răzbunare a materiei de la începutul veacului,

Nu un surplus de viaţă pentru o aventură,

Nu.

Nimic nu i se arătă ochiului răbdător.

Apoi ochiul se întristă şi adormi,

Înăuntru,

Limba se prefăcu într-un adăpost pentru slăbiciuni şi spaime.

Limba, de fapt,

Se schimba odată cu schimbarea oamenilor vii.

Există o necesitate în stil a legăturilor naturii ascunse,

De la Dante.

Bucureşti, 2013