Constant, Geooge Luca se află și în noul său
volum de versuri, Lucrare de con-troll
(Iași: Ed. Junimea, 2019), într-un
raport de adversitate cu lumea din jur. De fapt nu doar cu lumea, ci și cu
istoria, în general, pentru că aceasta, pare a sugera poetul, se dovedește tot
timpul ilogică și nedreaptă. Ca urmare, autorul se vede ispitit să sancționeze
orice alcătuire strâmbă, indiferent de unde vine, apelând la discurs ca la o armă de atac sau de
apărare, după împrejurări. În acest scop își construiește, evident, o mină
agresivă, de cruciat necruțător, gata să-și lovească oponentul imaginar cu
vorbe grele sau cel puțin licențioase. Dar o astfel de purtare belicoasă nu
prea consonează cu ceea ce se poate citi printre cuvinte, unde răzbat semnele
neostoitului său sentimentalism natural. Pornit împotriva celorlalți, poetul se
războiește adesea și cu sine, umilindu-și fără menajamente imaginea: „vierme ce
sunt”, „scrib de rând”, „muritor de rând și nătărău”, etc. De aceea, armele
sale ofensive produc zgomot, dar nu și victime, pentru că impulsivitatea nu
generează neapărat și efecte. George Luca pare mai degrabă un rebel care, dacă
nu are motive concrete de conflict, le inventează. Este aici o reminiscență din
filosofia de viață trollistă: „ochii mei deschiși deformează sfânta realitate”
(p. 61). Însă chiar dacă supralicitează, atitudinea troll-ului are ca punct de
plecare o nemulțumire profundă, rezultând din dezacordul cu această realitate.
Și până la urmă, șarjele „clevetitorului” au măcar menirea de a sesiza
pericolul excesivei materialități, care ne asediază din toate părțile,
zădărnicind propensiunea către zonele nobile ale spiritului. Întrevedem la
George Luca o nostalgie după vechea puritate pierdută. Și avem probabil aici un
melanj între obsesia organică a imperfecțiunii și plăcerea secretă pentru
frondă, ca apanaj al troll-ului, evocat în câteva rânduri, inclusiv în titlul
cărții.
La George Luca dezabuzarea izvorăște nu doar
din răul dominator, ci și din lipsa certitudinii, într-un spațiu în care, lângă
dezamăgire, mijește totuși și speranța, iluzia că puritatea există și poate fi
atinsă. Iar dată fiind apăsătoarea
diversitate ambientală, poetul nu se ferește nici de ipostazele
rebarbative, dimpotrivă, le caută continuu, echivalându-le textual într-o
exprimare plină de asperități, rece, metalică. Tocmai aici trebuie văzut
paradoxul acestei poetici: luându-și libertatea de a vulgariza, autorul speră
să salveze poezia, având în vedere că sensibilitatea nu există doar în
versiunea ei clasică și acceptată de toată lumea. Bulversantul tehnicism de
azi, coroborat cu iezuitismul contemporanilor, înseamnă și consecințe în planul
percepției afective. Iar George Luca e un intelectual orgolios, care,
persiflând fără încetare realitatea și spărgând socluri și statui, întreprinde
de fapt o acțiune demistificatoare și igienizantă. El atacă deliberat, după un
scenariu ce se vrea caustic, lăsând impresia că vrea să epateze sau chiar să-și
înspăimânte oponenții și ideile lor. Din fericire, ca entitate de sine
stătătoare, poezia nu are de suferit. Abruptă sau mai discretă, dar mereu
ofensivă, aceasta se metamorfozează adesea la George Luca în confesiune.
Nihilistul și rostitorul de diatribe, sfârșind invariabil în victimă și învins,
simte nevoia mărturisirii, ca element esențial de artă poetică. Iar această
artă poetică este chiar efectul contrastelor din realitate, în care, peste noroaie
și sârmă ghimpată, plutesc fragile scame de idealitate. Textul intitulat După umila mea părere pare a reflecta
ca o oglindă tiparele poeziei lui George Luca: întâi fulgurațiile unui ambiguu
proces de meditație, sugerând mai ales disconfortul, apoi, într-un amestec
tulbure, pornirile sale de contestatar și combatant. Și parcă spre a-și valida
alegațiile, poetul face mereu apel la autoritatea citatelor și numelor ilustre.
Platon, Sf. Augustin, Fericitul Ieronim, Nietzsche sau Jung sunt printre aliații
chemați în sprijin. Dintr-un arsenal prozodic, elaborat și necalofil, fac parte
formulările cu dichis, bazate pe rimă interioară și repetitivă, elemente
calamburistice, jocuri de cuvinte, uneori la limita pudicității, ca în exemplul
„falusul lor fabulos (= om fălos = omphalos)”, p. 34. E în același timp o
cufundare, probabil cât se poate de convenabilă autorului, în paradigma
suprarealistă, de care se desparte totuși prin multe din mesajele sale
transparente. Dicteul suprarealist e contrazis și de „lumina orbitoare a
rigorii” (p. 12), ca principiu de conduită poetică. Incitând cu program, George
Luca nu rămâne fidel, până la urmă, niciunei școli de poezie, ci doar păstrând
din fiecare câte ceva. Iată, în Mătura mă
face rege, prin meticulozitatea cu care inventariază nimicurile muncii de
măturător, un eșantion optzecist: „mătur mucuri de țigară, cocoloașe din bonuri
fiscale, cozi de fructe, frunze uscate și / sminteala bucăților de celofan și
resturile de oase de la veterinărie / mătur cununile de lauri pășind peste
„pragurile trufașe” / mătur viața liberă de valoare”.
Câștigând în reflexivitate, poetul trece acum
prin filtrul cugetării, cu mai multă înverșunare, toată măreția și mizeria
ființei: „pierderea de sine în taina ferestrei întredeschise și a intimității
banale / pot să mă osândesc dus de ispita imaginației și pot să-mi fericesc /
îngerul păzitor iscodind focul supranatural / lumina mea are ochi să vadă cum
cuvântul meu îmi potrivește orizontul” (Cazino).
Totuși ființa rămâne dihotomică, îngurgitând grăbită atât reverberațiile
diurne, cât și căutatele desfătări senzuale. Cea mai sugestivă poziționare, din
acest punct de vedere, o izbutește însuși autorul în textul intitulat Prezentul, unde conviețuiesc
dezabuzarea, incertitudinea, teroarea și falsitatea: „prezentul conform
meniului zilei e o dezamăgire viitoare / casa în care locuiești te folosește și
te vinde / ziarul pe care îl citești e scris de trădătorul tău / regula pe care
o respecți îți strivește ca un compresor / intimitatea...” Versurile sunt în
general, rostite printre dinți, de premeditată esență
dură, menite să zădărnicească inclusiv ideea de armonie și muzicalitate. Fără a
reuși, poetul se vrea pur și simplu dezagreabil: „materia inimii mele petrece
ca o tărăboanță scrâșnind pe lângă containerul de gunoi” (Pierderea vremii). Aceasta pentru că echilibrul stării de spirit
trolliste nu este posibil decât în prezența conflictului: „Poeții din târgul
meu mai mult transcriu decât citesc hula din locul de pierzanie / încât
distanța de la cuvânt la faptă ticluiește vorba înțeleaptă, / poeții din târgul
meu atârnă în ștreang lira homerică / văzul cerului devine superficial (...) /
Poeții din târgul meu sunt pe cale să descopere altă americă” (Știri pe surse). Când schimbă registrul
metafizic, George Luca descinde direct în stradă, exhibând hilare incidente
biografice, ca în Clientul sau Un pistol pentru puiul de lupoaică. Iar
dacă se judecă pe sine, orice eșec este cercetat prin lentila hiperlucidității:
„ființa mea mă trădează / trădătorii mei sunt eu însumi și îngerii mei deși /
(...) sunt conștient fiindcă sunt „ocupat cu deșertăciunea” (Când îmi dau seama). În marasmul
generalizat, există și chemări vagi la trăire hedonică: „Prostie mare să te
sinucizi cât timp și hârtia igienică e roz-bombon / (...) nerozie bogată să te
sufoci înghițind lozul câștigător / și să mergi fără să vrei în direcția ce îți
sfidează privirea și firea” (Vocea umbrei).
Șansa victoriei este întotdeauna minimă,
așa că unica soluție fiabilă este, în final, renunțarea, adică un fel de pace
abulică: „cu sfântă sfidare traversez bălăriile paradisului spurcat de
autoritate / îmi suspend ființa din spațiutimp la vârf de clasament / (...)
laptopul meu e fericit, laptopul meu e filosof, deci indiferent” (Trec prin mulțime). Și nu întâmplător
volumul se încheie cu un Cuvânt de troll,
unde e sintetizată întreaga dramă a nihilistului: „Neînfrânat semeț și insolent
/ încât triumfă invidia zeilor din amfiteatru / și-n inima mea dărâmată de
vreme / se strecoară viermele osândei / pregătindu-mă pentru grădina
umilinței”.
Cum
sugeram deja, George Luca pare a fi un anticalofil învederat, disprețuind fără
rezerve lirica edulcorată: „Pretind că poezia nu se reduce / la flacăra
albastră / dintre o grație și altă grație” (Pretind).
De aici consecvența cu care cultivă stilul auster, ironia colțuroasă,
asperitatea stridentă. Toate acestea se constituie într-o veritabilă profesiune
de credință. În această artă poetică sunt decelabile și câteva procedee
preluate din volumele sale anterioare.
Vorbim aici de frecvența livrescului, alcătuit din sintagme latine, germane sau
englezești, nume proprii, etc., dar și de expresii sau fraze-laitmotiv, precum
„ocupat cu deșertăciunea”, „mă cuplez cu elena din troia după cum mi-e voia și
nevoia” sau „un pitic ce nu știe că știe totul”. La fel și lupta sa implicită
pentru libertatea (uneori chiar gratuitatea) textului, dezlegat de reguli și
constrângeri, ca în Neputința unui zălar
ori în Conform normei. De reținut: în
mijlocul atâtor compuneri aspre, ivite parcă dintr-o teribilă încleștare cu
dușmanul, sau altele și mai puțin palpabile, trimițând uneori cu gândul la
criptografie, întâlnim și memorabile oaze de limpiditate, cum ar fi Psalm ori Nu pot să scriu. Poezia lui George Luca este o construcție cu
pereți rezistenți, înfățișându-se, vers după vers, ca o pledoarie pentru
originalitate. Și reprezintă, practic, privirea sa luciferică asupra realității
și istoriei, o realitate care zăgăzuiește ființa precum o colivie.
Victor Teișanu
