VĂTAFU
O
să te prăpădeşti de tot, măi omule, fi-ţi-ar căluşul al iaca-cui, ce mai cauţi
tu acolo la etatea ta, ai apucat să zici vorba aia, acu gata, potoleşte-te,
trăncănea femeia în pat, pe prispă, lângă el, în viul nopţii, te perpelişi ca
un pui în frigare toată noaptea, vino-ţi în fire, Ho, fă, ho, ajungă cu meliţa
aia stricată.
Coborî
de pe prispă, ocoli casa, se suci, se socoti, apucase, aşa e, să zică vorba
aia, şi ce dacă a zis-o, vorba e vorbă, intră la vite, Voi ce ziceţi, mă,
vitele nu ziseră nimic, măsură îngândurat poteca până la poartă, o luă îndărăt
spre fundul grădinii, om nebun, umbla noaptea prin bătătură singur, se apropiau
Rusaliile, mai erau câteva zile, şi capul îi vâjâia de ritmul ăla pe care îl
auzise încă de când îl dădea mă-sa în troacă: ta-ti, ta-ti, hălăişa...
Şi
în ziua de Rusalii s-a sculat din noapte, încă nu se iviseră zorii, doar
cocoşii, lungindu-şi gâtlejurile pe crengile duzilor, trâmbiţau câte un
cucurigu repetat ca un ecou fără noimă, de la un cap la altul al satului. O
linişte vicleană se înstăpânise în sufletul lui, liniştea de dinaintea araliei,
le ştia el bine pe amândouă, şi pe aia de dinainte şi pe aia de după.
Muierea
plecă la cimitir cu coşul plin de boboroade şi străchini de colarez împodobite
cu chite de cireşe şi cu ulcica fumegând tămâie în nenăscuta dimineaţă, Vezi de
vitele alea, îi zise închizând poarta, Luaşi, fă, câteva fire de usturoi, să nu
te ia din căluş, Luai, luai, şi pieri dincolo de palanul înalt.
Mai
dădu un ocol pătulului, stătu pe vine sub un prun adormit, cât o fi stătut, se
ridică iute, parcă gonit de trăznet, sui scara de lemn a prispei şi umblă la o
damigeană, avea nişte ţuică tare din prunii ăştia din grădină, o păstra, să fie
acolo, nu se ştie când vine vremea ei, că, dacă n-ai atunci când îţi trebuie,
degeaba faci ţuică, a scos într-o cioroandă borţoasă, a umplut-o ochi şi a
păşit peste prag dincolo, în odaia de la drum, nu prea aveau ei ce căuta acolo,
intrau rar, când se primeneau, duminica.
Puse
cioroanda pe masa de sub fereastra cu perdelele ca nişte prosoape de nuntă
cusute pentru socrii de car, se lăsă pe un scăunel cu trei picioare, scobit de
rudarii de peste gârlă în lemn blând de plop, şi, dintr-o dată, în minte i se
arătară făpturi ceţoase, vălătucindu-se în juru-i ca nişte rusalce cu priviri
ucigaşe, aruncându-se despletite de pe pat pe masă şi de pe masă pe sobă,
într-un iureş drăcesc, ameţitor.
Se
ridică anevoie de pe scăunel, dibui în sertarul mesei o cheie neagră, făcută de
ţigan, cu urechea cât zaua lanţului cu care otâncea boul de cea, trase uşa
odăii, răsuci pe dinăuntru în broască de două ori cheia, deschise fereastra şi,
printre drugii groşi de fier prinşi în toc, o aruncă într-o tufă de leuştean
răsărită printre crini zâmbitori şi zambile trecute.
Duse
cu năduf cioroanda borţoasă la gură şi sorbi cu zgomot domol licoarea aspră şi
fără culoare.
Răsufla greu, ca un cal în ham, lada cu ţoale de la
capul patului îl privea tristă de sub velinţele chitite cu meşteşug muieresc
deasupra-i, rugându-l parcă s-o despovăreze, vedea prin pereţii ei înfloraţi cu
roşu stins şi albastru senin costumul lui de căluşar, cu bete-curcubeu şi
cămaşă tivită cu maci şi albăstrele...
…Poloage verzi de fân împletit cu flori de primăvară
cădeau sub coasa lui închipuită, miresmele adormitoare îl liniştiră, se culcă
pe spate în iarba crudă, înfigându-şi împăcat ochii în cerul nesfârşit şi
boltit ca turla mare a bisericii din sat în timp ce serafimi în opinci şi
cămaşă de căluşar alungau ielele aţâţate şi îngânau acum, cu isonul ţinut de
vioară şi ţambal, cântecul ăla de-l adormea copil în troacă...
Atunci s-a auzit undeva, departe, în capul satului,
un muget surd şi prelung, Și-nc-o dată iar aşa, hăp-hăp-hălăişa, hălăişa,
şi-aşa, şi-aşa, zi-i, măi, zi-i, hăi, hăi...
A tresărit, l-a ars cu fierul încins, la inimă l-a
ars, acolo simţea arsura, cu ce s-o potolească, s-o stingă, îl ardea rău, apucă
cioroanda, Și-nc-o dată iar aşa...
Îl frigea, inima numai jerăgai, ca la fierar în buza
foalelor, veneau pe şoseaua mare dinspre biserică, cum or fi umblând ei,
căluşarii lui, care au ascultat de vorba şi de ciomagu-i atâţia ani, fără el,
cu steagul sus, cu Aurică al lui Dan speriind copiii cu masca de ţap încornorat
şi femeile cu măciuca atârnată de brâu şi pitită sub şorţul din faţă, arsura se
înteţea, nu-l slăbea deloc, tot mai tare se auzea, tot mai aproape, tot mai
lângă el, tot mai în inima lui, Și-nc-o dată iar aşa...
A încercat uşa – încuiată, s-a repezit la fereastră,
cheia – în tufa de leuştean, n-o vedea, o simţea acolo, privindu-l ca un
blestem de rusalcă, s-a apucat cu mâinile de drugii ăia de fier încercând să-i
zdruncine, ce să-i faci fierului, arsura nu-l slăbea, îi luase foc inima, ardea
vâlvătaie de să ia foc odaia, i-a sărit iar în ochi lada cu ţoale, din doi paşi
a fost la ea, a deschis-o, şi-a scos hainele de căluşar, nu se poate, vorba aia, apucase să o zică, şi
ce dacă a zis-o – a zis-o, a zis-o – câte vorbe nu se iau înapoi, şi-a luat
cămaşa, izmenele, betele, opincile, pălăria, ciomagul de vătaf, Hălăişa, zi-i,
măi, zi-i, hălăişa, sus cu ea, tot mai aproape, s-a repezit în uşă ca un berbec
întărâtat, s-a dat îndărăt până lângă fereastră, şi-a făcut vânt înc-o dată,
şi-nc-o dată iar aşa, ţine-o aşa, tot aşa, sus cu ea...
Roata
căluşarilor se rostogolea în bătătura lui Vătafu în iureş drăcesc, Hălăişa, tot
aşa, gata taică, hălăişa, cu steagul înalt, cioplit dintr-un plop tânăr şi
drept, în mijlocul ei, se învârteau iute, aplecaţi în faţă, cu paşi mari şi
grei, îndârjiţi ca boii tineri la arat, îşi loveau pintenii vârtos, lăsând
opinca să cadă apăsat în ţărână, Hălăişa, aci la el în bătătură, să vadă satul
ăsta clevetitor că ei nu l-au uitat şi că în semn de respect au început căluşul
de-aci de la el şi în anul ăsta, chiar dacă s-a lăsat şi nu mai e vătaf, şi e
acu altul, al lui Linte.
Vătafu
i-a învăţat pe ăi mai mulţi să joace căluşul, de comanda şi de ciomagul lui au
ascultat în fiecare an, după piciorul lui s-au luat toţi şi au ieşit ăi dintâi
mereu, după mâna lui stângă cu care făcea semnul de el ştiut strigau într-un
glas şi-nc-o dată iar-aşa, după Vătafu, care-i întărâta şi mai mult acum când
se lăsase, săreau ca muşcaţi de şarpe, se răsuceau, tineri şi voinici, la
început de Rusalii, fluturi coloraţi, plutind uşor în boarea dimineţii.
Strigătele
se înteţeau ameninţător, hălăişa, era un vuiet rău prevestitor, ca o ursitoare
nebună, cu bete lungi de căluşar, învârtindu-se zălud şi fãră sfârşit, Hălăişa,
ţine-o-aşa, hăi, hăi, hălăişa.
Un
ţipăt lung şi sfâşietor slobozit din piept de femeie străpunse între spiţe
roata căluşarilor ce înţepeni în bătătură, se auzi doar arcuşul tras strâmb,
până la cap, pe corzile viorii lui Enache, ca un glas dogit de popă şi iar
ţipătul prelung de vietate rănită de pe prispă, din dreptul odăii cu uşă
zăvorâtă şi geam cu drugi de fier.
Căluşul se sparse tot aşa cum se dezlănţuise,
trăznit din senin de ţipetele muierii lui Vătafu, care se strecurase în
bătătură, întoarsă de la cimitir, printre lume şi căluşari, nebăgată în seamă,
până pe prispă, să-l cheme pe al ei afară, că-i juca în curte căluşul.
Stăteau femeie, mut şi căluşari, împietriţi în
dreptul geamului, rostogolindu-şi ochii într-un hău fără început şi sfârşit în
care doar Vătafu se vedea frumos ca niciodată, răsturnat pe spate, căluşar, cu
mâna dreaptă încleştată pe ciomag, încleştată şi ea ca niciodată, acu n-avea
să-l mai lase din mână, şi a stângă liberă, gata să facă semnul ăla ştiut doar
de ei, cu faţa senină şi ochii mari, deschişi, străpungând reci tavanul jos al
odăii, spre Dumnezeu încolo, în sus.
Hălăişa, izbucni în bătătura buimacă strigătul dureros al deznădejdii
şi-ncleştării, Hălăişa, răspunse potolit corul căluşarilor, începură un căluş
apăsat şi trist, fără vioară şi ţambal, cu pălăriile aruncate în inima roţii,
roata se învârtea greoi sub apăsarea suferinţei, dârji, cu capetele goale, cu
trupurile grele şi vlăguite, cu un pas rar, bătut greu pe pământul ăsta
nesătul, într-o horă a morţii şi a vieţii, a tainei lor de nedesluşit.
Tesla lui Vătafu atârna sub pătul stingheră, ca un
ciomag de căluşar între două Rusalii. O apucă o mână osoasă, scurtă, şi
căluşarii toţi, o ceată fãră rost, cu steagul în frunte, se opriră în dreptul
porţii, lângă un stâlp înalt, cioplit de Vătafu când îl stăpâneau duhuri
neştiute. Acolo bătură în cuie, cu lovituri surde, steagul lor, abia dezgropat
în dimineaţa strâmbă de Rusalii...
Pentru
întâia dată de când se ştia satul, în acel an, nu se mai auzi peste uliţele
sale chemarea lor de căluşari...
C. VOINESCU
