„Iubesc literatura, si
iubesc să scriu.”
Florica Bud s-a născut la 21 martie
1957, în localitatea Ulmeni, judeţul Maramureş. Este membră a Uniunii
Scriitorilor din România din anul 1998. A debutat în anul 1993, cu volumul de
proză scurtă: Iubire, sînt un obiect
nezburător (Ed. Gutinul). Autoarea intră cu adevărat în literatură cu
romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul
într-o joi (Ed. Dacia, 2005), aşa cum semnalează prefaţatorul acesteia,
Horia Gârbea. În Mariatereza sunt eu
(Ed. Rao, 2007) Florica Bud păstrează aceeaşi arhitectură ce dă o notă
distinctă volumelor sale. Ulterior, hotărâtă să îşi seducă permanent cititorii,
potrivit afirmaţiei criticului Alex Ştefănescu, ea separă amalgamul de genuri
din cărţile anterioare, dând naştere culegerii de pamflete Reparăm onoare şi clondire (Ed.Limes, 2009), Secol de vânzare
(Ed.Maşina de Scris, 2012). Abordează tărâmul poetic în Pierd monopolul iubirii şi Crucificat
între paranteze, (Ed.Ramuri, 2010), Cu taxă inversă, iubirea (Maşina de
scris, 2013). Florica Bud este o
apariţie constantă în peisajul revuistic contemporan, fiind prezentă şi în
antologiile Bookătăria de texte şi
imagini.
Ochelarii de fum (Antologiile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti,
USR), Il Convivio,
Antologia dei Premi-Poesia, Prosa e Arti figurativa, Ed. Accademia Internationale
Il Convivio, Italia 2010 precum şi în Antologia prozei scurte
Transilvane actuale. A colaborat la ArtPanorama,
revista ce a strâns în jurul său numeroşi autori, cum ar fi: Dan-Silviu
Boerescu, redactor şef, critic neobosit care a animat activitatea literară a
acelor ani, Gheorghe Iova, Traian Coşovei, Horia Gărbea, Mihail Gălaţanu,
Lucian Vasilescu, Dan Lucian Teodorovici, Marian Ilea, Ştefan Caraman şi mulţi
altii.
Florica Bud este preşedintele
Cenaclului Scriitorilor din Maramureş, vicepreşedinte al Asociaţiei
Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei Nord Literar, Baia Mare.
A fost directorul ICR- Maramureş, în scurta perioadă în care au funcţionat
filiale ICR, din ţară. Colaborează la revistele literare: România Literară, Luceafărul De Dimineaţă, Ramuri, Nord literar. Semnează
rubrica Migdale Dulci-Amare ( Texte Cu
Nume, Texte Fără Nume), în Revista Acolada,
Satu Mare. Florica Bud a beneficiat de cuvântul criticului Nicolae
Manolescu pe coperta a patra a volumului, Pierd
monopolul iubirii/ Je perds le monopole de l’amour : “Cele mai bune poezii ale Floricăi Bud
sunt invocaţii şi ofrande. Poeta cheamă iubirea (mai degrabă decât un iubit),
pe toate vocile şi din toată inima. Şi ne oferă cu aceeaşi generozitate vocile
de sirenă. O lirică pe muchie de cuţit între senzualitate şi conştiinţă
morală”. Volumul Crucificat între
paranteze/ Crucifié entre paranthèses a beneficiat de prezentarea
criticului Gheorghe Grigurcu:”Transferîndu-se din domeniul prozei în cel al
poeziei, Florica Bud încearcă a menţine axul sensibilităţii d-sale frenetic
feminine, jucăuşe dintr-un preaplin care nu mai operează cu personaje
(marionete ţipător colorate, stigmatizate cu năstruşnicii), ci cu propriile-i
proiecţii. O fluiditate a discursului nesăţios de sine face joncţiunea între
Jugendstilul cel saturat de senzualităţi molatice şi suprarealismul cu
imprevizibilităţile-i ce pot sfida curajos caricatura. Autoarea nu şovăie a se
juca cu tot ce-i cade la îndemînă, în stil avangardist. Însă dicteul automat
n-o reţine. Numerele acrobatice ale ilogismelor au în spate o instanţă
supraveghetoare care e însăşi umoarea erotică ce nu se îndură a se părăsi.
Faptul că poeta nu se pierde cu firea se poate constata din ironiile d-sale”.
Dintre diplome şi premii:Premiul
pentru proză si publicistică, Revista Acolada - Satu Mare, 2014; Premiu
special pentru promovarea culturii, Gala
femeilor de succes ale anului2010, Bucureşti, Ediţia a VII-a, 2011; Premio
speciale per la Tematica al Premio „Poesia, Prosa e Arti figurative” con
l’opera Je perds le monopole de l’amour, L’Accademia Internazionale Il Convivo, Italia, 2010; Premiul
Revistei Nord literar, pentru poezie,
Baia Mare, 2010; Premiul de Excelenţă al Primăriei Sectorului 2, pentru
contribuţia la dezvoltarea patrimoniului cultural al literaturii române,
Bucureşti 2006; Premiul Asociaţiei
Scriitorilor Bucureşti, pentru romanul Bărbatul
care mi-a ucis sufletul într-o joi,2006. florica_bud@yahoo.com,http://www.floricabud.ro;http://cenaclulscriitorilormm.blogspot.com;
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
---- In cazul meu, destinul este
cel care a avut ultimul cuvânt, eu
optând pentru cu totul altceva, atunci când a trebuit să aleg ;
adică în clasa a zecea am ales profilul
real. Este adevărat că am fost două zile într-o clasă cu profil uman, dar am renunţat. Nu aş putea să dau o explicaţie
logică acestei decizii. Poate a fost de vină
profesorul de matematică din şcoala generală care ne-a insuflat dragostea faţă
de materia sa. Dar am avut şi profesori de limba şi literatura română foarte
buni. Am fost elevă a Liceului « Gheorghe Şincai », unul dintre
cele mai bine cotate licee din Baia Mare, actual colegiu. În clasa noua primele
mele note la teze au fost, zece la
română şi patru la matematică. Am fost la olimpiada de limbă şi literatură
română pe liceu, unde am făcut
nouăsprezece din douăzeci de puncte. Dar lucrarea mea fusese anulată pe motive
de... scris indescifrabil. Abia după ce profesoara mea, Emilia Grigoraş a cerut
recorectarea lucrării a fost luată în considerare. Şi totuşi profesorul de
matematică a fost cel care a insistat să merg la clasa de reală. Este adevărat
că am iubit matematica, că ieşeam zilnic la tablă, că eram în stare să stau o
zi întreagă ca să rezolv o problemă, fără să cer ajutorul cuiva. Dar din păcate
eram tare dezordonată în scris, iar liniile le făceam cu mâna. Aveam oroare să
trag liniile cu ajutorul liniarului. Din cauza aceasta în anul întâi de
facultate, deşi am fost printre puţinii integralişti din an, a trebuit să merg
în toamnă să îmi dau notarea la desen. Aveam pretenţia să ajung inginer fără
ajutorul rigleteii ! Mi-a hotărât destinul profesorul de matematică, domnul
Gheorghe Cardoş, Dumnezeu
Să-l Odihnească ! care îmi spunea :
Trifule, Trifule ( numele meu de fată
era Trif) vrei să ajungi un stălp de cafenea (asta s-ar fi întâmplat în accepţiunea sa dacă mergeam la « umană »).
Să o chemi pe mama ta la şcoală ca să vorbesc cu ea ! Desigur ar fi fost mai bine pentru mine dacă aş fi rămas în « clasa
de umană », nu aş fi făcut un ocol atât de mare, aproape douăzeci de ani,
ca să ajung tot acolo... unde îmi fusese scris... în faţa colii de hărtie. Dacă
aş fi făcut profilul uman, aş fi regretat... iar atunci regretele ar fi fost mult
mai dureroase decât sunt acum, când îmi
spun cu o anumită nostalgie : Ce bine ar fi fost dacă aş fi făcut
filologie şi nu inginerie! Dar, există
şi un dar, scriind de mână indescifrabil, nu aş fi intrat niciodată la o
facultate la care nu s-ar fi dat examene pe bază de cifre. În cursurile luate
de mine la clasă, dacă erau două cuvinte întregi. Lucrul acesta mă provoca şi
îmi punea mintea la contribuţie, în sesiune. Mai puţin în anul cinci de
facultate, când însărcinată fiind, nu am mai avut răbdare şi am împrumutat
caietele colegilor ordonaţi. Mă săturasem de mine ! Nici acum nu ştiu ce
aş alege. De fapt mi-ar fi plăcut să fiu profesor de istorie. Ceea ce ar fi
fost perfect pentru mine. Aveam o memorie foarte bună, dacă citeam o lecţie de
câteva ori o reţineam cu virgule şi cu fotografiile de pe pagină. În momentele
de cumpănă îmi folosesc memoria şi nu judecata, deoarece mă pierd şi nu mai pot
să judec. Sunt produsul unui sistem şcolar care s-a
bazat pe memoria copilului... care nu a încurajat nici originlitatea şi nici
gândirea. Şi mai am un defect major ; pot să mă concentrez şi să gândesc
doar singură şi la mine acasă. Aşadar, acasă cu mine... sunt foarte gravă şi serioasă. Când ajung în
societatea devin brusc veselă şi pusă pe şotii... toate şotiile pe care nu le-am făcut când eram
copil ! Atenţie sunt copilăroasă nu sunt superficială! Dacă îmi repugnă
ceva, acel lucru este superficialitatea. Sau fac un lucru sau nu îl
fac deloc.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului
unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
----În şcoala generală, urmată în comuna
Ulmeni de Maramureş, poetul Emil Florescu a pus bazele unui cenaclu la care,
pentru început au participat elevii cu note mari la limba şi literatura română.
Aşa am început să scriu la comandă, poezii.Prima mea poezie s-a numit
« Răul », acesta fiind desigur Someşul, care muşcă şi acum din
pământul ulmenenilor depunându-l pe malul celălat, la Chelinţa lui Emil Gavriş.
Încercarea mea suna cam aşa : « Râul curge încet la vale/ Şi cu el curg anii mei /El îi poartă înspre
mare/ Făr să-i pese că-s ai mei.”Din copilărie mi-a plăcut să
citesc. Am crescut într-o familie de
oameni simpli dar foarte harnici, pentru care cititul era apanajul oamenilor
leneşi, semeni care aşteaptă să fie întreţinuţi de alţii. Deci, am citit pe
ascuns cam tot ceea ce mi-a trecut prin mână, începând cu prospectele medicamentelor
şi terminând cu romanele pe care le avea în dotare biblioteca din Ulmeni. Nu
fac caz de lectura mea de o viaţă şi nici nu mă impresionează lecturile
altora. Aşa cum au făcut ai mei, şi pe
măsură ce îmbătrânesc, respect o singură categorie de oameni; pe cei care îşi
câştigă păinea fără să se milogească la alţii şi fără să aştepte să fie
întreţinuţi de societate pe varii motive şi mai ales pe motivul stupid că ei,
ca indivizi, au o părere foarte bună despre sine! Când, maculatorul meu de un
leu şi zece bani s-a umplut cu versuri am pus punct carierei mele poetice de
atunci. Mi-au plăcut compunerile pe teme libere, foarte rare pe vremea aceea,
dar nu am avut ocazia să fiu ascultată la clasă din aceste compuneri. Aşadar ca
şi elev nu am avut confirmări ale talentului meu literar şi ca urmare nici
încredere în mine. Tocmai de aceea am iubit gramatica şi matematica, materii la
care te puteai verifica singur. În schimb am scris cu plăcere compuneri pentru fraţii
sau surorile colegilor mei de liceu sau facultate. Abia în anii 1990 am
început să frecventez cenaclul literar « Arta » din Baia Mare. În acelaşi an am trimis nişte proze scurte la
festivalul literar « Sorin Titel », festival organizat de către Casa de Cultură din Caransebeş, unde am fost, apoi, invitată. Nu
am putut răspunde invitaţiei, dar am primit, prin poştă, o diplomă, diplomă la care
mă gândesc cu plăcere şi acum. Mă bucură, mai ales, acele premii pe care le primesc de la
« juraţii » care nu mă cunosc. Asta nu înseamnă că cele primite din
cercurile literare în care sunt cunoscută nu mă bucură, dar primirea lor
declanşează în mintea mea suspicioasă, zeci de întrebări.
3. Care a fost drumul până la prima
carte ?
--------După ce am început să freventez cenaclul « Arta » şi încet-încet
am prins curaj şi încredere în ceea ce
scriu, lucrurile s-au aşezat în mod
firesc. Am debutat în anul 1993, cu
volumul de proză scurtă, « Iubire, sunt un obiect nezburător ». Cea mai recentă apariţie este volumul de
poeme, « Cu taxă inversă, iubirea »,
2013.
Am făcut o pauză de cinci
ani, când nu am mai scris nici măcar un rând. Prinsă într-o activitate care nu
îmi aducea nicio satisfacţie mi-am dat seama că nici lumea literară nu era aşa
cum mi-am închipuit-o. Aşa că am hotărât să pun capăt scrisului. Dincolo de
faptul că scriu uşor, îmi place să cizelez frazele pănă nu mă lovesc de niciun
cuvânt, proces ce îmi cere muncă multă. Dar
Îngerul meu păzitor a dorit altfel şi, în anul 2005
mi-a adus vestea magică, pentru mine, că am apărut în Dicţionarul Scriitorilor
Români, editat de Academia Română. Atunci m-a apucat ruşinea. Dar reîncălzirea a fost lungă şi grea. Am
avut momente când mă întrebam : la ce bun să îmi stric ochii, să
îmi bat capul, să stau ţeapănă ore în şir alegându-mă cu picioare
umflate ? În loc ca timpul liber să îl petrec stând la soare sau lenevind
în leagăn cu o carte în mână sau jucându-mă cu familia mea de câini. A fost o
perioadă în care am avut zece animăluţe, patru maturi şi şase pui drăgălaşi.
Acum am patru. Am muncit mai mulţi ani
ca să îmi amenajez casa şi grădina şi mă bucur rar de toate acestea. Am
o mulţime de pomi care au devenit furnizorii mei principali de oxigen. Pot să
stau să admir o floare ore în şir, dar din păcate sau din fericire educaţia
primită mă trage de urechi, atenţionându-mă că îmi pierd vremea şi e cazul să
pun mâna să fac ceva util. Prima carte după pauza făcută a fost , « Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o
joi », în 2005.
4. Ce personalitate (personalităţi),
grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca
om şi scriitor?
----Voi răspunde pe larg la această întrebare.
Mai ales că îmi este dat să citesc destul de des interviuri triste şi
sărace de genul :.. » normal cunosc
mulţi scriitori doar trăiesc printre ei,
mulţi îmi sunt prieteni, dar nu
le voi pomeni numele ca să nu îi supăr pe cei uitaţi »...
Am participat periodic la « Cenaclul
de joi », ctitorit de către criticul Dan Silviu Boerescu, cenaclu ce se
defăşura în Rotonda Muzeului Literaturii Române. La şedinţele acestui cenaclu
i-am cunoscut pe Ioan Es. Pop, Ioan Groşan, Horia Gârbea, Gheorghe Iova, Traian
T. Coşovei, Lucian Vasilescu, Ioana Drăgan, Cătălin Ţârlea, Mihail Gălăţanu, Marius
Tupan, Ştefania Coşovei, Iolanda Malamen şi mulţi, mulţi alţii. Am publicat în
revista « artpanorama » înfiinţată de către neobositul, Dan Silviu
Boerescu. Consider că prezenţa în paginile acestei reviste a însemnat debutul
meu literar. Am participat la diverse
târguri de carte, preferatul meu fiind Gaudeamusul « de
toamnă ». Am avut ocazia şi plăcerea să lansez la acest târg trei
volume : în anul 2005, Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi, Editura « Dacia », în 2007, Mariatereza sunt eu şi Nu Motanul şi Fiul, ambele apărute la Editura « Rao
Internaţional » şi în 2009, Reparăm onoare şi clondire, Editura « Limes ». La aceste lansări am avut privilegiul să ia
cuvântul : Nicolae Breban, Gheorghe Iova, Horia Gârbea, Neagu Udroiu.
Mi-au onorat casa, în trecere
fiind prin Baia Mare : Marga Labiş,
George Volceanov, Doina şi Gheorghe Iova, Ştefan Popa Popa‘s, Adam Puslojic, Cristina
şi Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ştefania şi Marin Mincu, Varujan Vosganian,
Irina şi Nicolae Manolesu, Mircea Muthu, Andrea Hedeş, George Vulturescu. I-am
avut ca oaspeţi pe Gheorghe Iova, Nora Iuga, Domniţa şi Alex Ştefănescu, Dan
Cristea, Horia Gărbea, Dan Silviu Boerescu, Gabriela şi Gheorghe Grigurcu,
Gabriel Chifu, Adrian Popescu, Iuliu Raţiu, un cristian, Flavia Cosma. Cu ocazia
unor colocvii literare am cunoscut scriitorii consacraţi pentru copii : Mircea Sântimbreanu, Iuliu
Raţiu, Silvia Kerim, Crina Bocşan Decuseară.
Am participat la Festivalul
Internaţional « Zile şi Nopţi de literatură- Neptun », unde invitatul
de onoare a fost în acel an, Jean D’Ormesson.
Acolo i-am cunoscut pe Simona Constantinovici, Ilinca Ilian, Florin Bican,
Florin Toma, Denisa Comănescu,Nicolae Prelipceanu şi pe cei veniţi din alte
părţi ca Madeleine Thien, Mohamed Salmawy, Moaen Shalabia, Adil Alev, Thorum
Erli Valdimarsdottir, Donny O’Rourke, Cheryl Antao-Xavier. Am făcut parte timp
de patru ani din consiliul USR, unde am
cunosut o mulţime de scriitori sau am întâlnit pe cei cunoscuţi înainte :
Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Lucia Verona, Dan Cristea, Irina
Petraş, Marta Petreu, Doina Cetea, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Opriţa, Gheorghe
Schwartz, Daniel Cristea Enache, Dan Mircea Cipariu, Leo Butnaru, Gelu Vlasin, Simona
Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieş, Paul Aretzu,
Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Cassian Maria Spiridon şi mulţi alţii. Unora
le sunt simpatică altora, nu. Dincolo de barierele lor psihologice, cunoaşterea
lor m-a bucurat şi m-a îmbogăţit. O simpatie aparte am avut pentru Doina Ruşti,
un fel de simpatie la prima vedere. Din păcate, din cauza unui pamflet
nevinovat, zic eu, Doina s-a supărat atât de tare încât m-a scos din lista sa
de prieteni FB. Imi place să cred că acel pamflet şi... nu succesul ei fulminant
au schimbat atitudinea Doinei faţă de mine. Apropo de pamflete am o rubrică în
revista sătmăreană « Acolada » patronată de Radu Ulmeanu şi Gheorghe
Grigurcu, rubrică care s-a numit fie « Migdale dulci-amare », fie
« Texte cu nume », sau « Texte fără nume » . Spăşită anul
acesta m-am întors la primul nume « Migdale dulci-amare ». În această
revistă am onoarea să public alături de : Gheorghe Grigurcu, Radu Ulmeanu,
Barbu Cioculescu, Radu Mareş, Marga
Ursache, Alex Ştefănescu, Lucia Negoită, Luca Piţu, Alexandru Petria, Angela
Furtună, C.D. Zeletin, Claudia Moscovici, Liviu Antonesei, Tudorel Urianu, Nicolae Prelipceanu. Nu am să omit nici revista băimăreană « Nord Literar »,
la a cărei naştere am participat şi unde sunt redactor asociat, revistă condusă
de criticul Gheorghe Glodeanu şi Săluc Horvat. În paginile sale poţi întâlni
numele lui Marian Ilea, Gheorghe Părja, Daniela Sitar-Tăut, Ana Olos, Tatiana
Dragomir, Crina Bud, Lucian Perţa şi numele altor colaboratori din ţară şi
străinătate.
Am participat de-a lungul anilor la multe festivaluri
de poezie : Poesis-Satu Mare, organizat de George Vulturescu, Caiete Silvane-Zalău,
condus de Daniel Săuca, Sighetu Marmaţiei, organizat de Vasile Muste şi Echim
Vancea, « Tudor Arghezi » -
Tărgu Jiu, condus de Ion Cepoi, « Ioan Minulescu »- Slatina, organizator
Paul Matiu, directorul bibliotecii « Ioan Minulescu », unde l-am
întâlnit pe Cosmin Perţa, maramureşeanul nostru proaspăt premiat al acelui
festival.
Cunoscând atâţia scriitori
am cunoscut şi multe soţii de scriitori. Am relaţii excelente cu Domniţa
Ştefănescu, la a cărei editură « Maşina de scris » am scos trei volume :
« Secol de vânzare », « Mi-e dor de-o pohtă bună »
şi « Cu taxă inversă iubirea »
Ţin foarte mult la Gabriela Grigurcu, o
fiinţă delicată care este muză, copil, mamă şi sprijin de nădejde, mereu
alături de soţul ei, Gheorghe Grigurcu. Cu Doina Iova colaborez de mult timp.
Împreună cu alţi scriitori am fost prezenţi la întâlnirile cu elevii de la
liceul bucureştean, unde Doina este profesoară. In fiecare an, ea împreună cu
alti dascăli, aş aminti-o pe Mariana Pârcălăbescu, organizează un concurs de
literatura pentru elevii din toată ţara. Am o relaţie foarte bună cu Ruxandra
Gârbea, o cunosc bine pe Irina Manolescu. Simpatizez cuplu « Anamircea »
Petean. Am cunoscut familia Horia
Badescu la Paris. Ei au găzduit în anul 1998, la Centru Cultural Român din
Paris, o expoziţie a elevilor baimăreni
conduşi de pictorul Gheorghe Makara. Am cunoscut în drumurile mele şi alte
soţii iubitoare de cultură cum ar fi soţiile lui Radu Mareş, a lui Liviu Ioan
Stoiciu, a lui Lucian Perţa, etc. Am interacţionat de multe ori cu Rozalia-Maria
Muste şi Claudia Vulturescu. Am insistat
pe acest subiect deoarece iubesc oamenii şi cu atât mai mult artiştii şi
scriitorii, aceste fiinţe, unele fireşti, altele bizare, care populează viaţa
literară. Am trăit ani de zile în
internate şi cămine studenţeşti, ca urmare sunt sociabilă şi respect
termenul, « colectivitate ». Nu pot să mă plâng, am cunoscut oameni deosebiţi, talentaţi şi plin de farmec
care mi-au înfrumuseţat existenţa prin clipe greu de şters din memoria
afectivă. Debutantă fiind am sperat să primesc o mână de ajutor. Nu
ştiam care este genul care se potriveşte mai bine filonului meu literar. Nu
l-am primit l-a debut, aşa că m-am risipit după cum m-a tăiat capul! Am fost
inginer stagiar , am fost ani buni, programator- analist la Centrul Teritorial De calcul- Baia Mare, am
fost şi mic intreprinzător. Dar singurul lucru pe care il doresc şi îmi
dă satisfacţii este să scriu . Poate abia cum îmi dau seama cât mi-am dorit să
fac parte din rândurile scriitoilor. Nu doresc să trăiesc din scris, deoarece
nu mă adresez maselelor largi , nu doresc să trăiesc « în pustiu » plină
de mine, ci doresc să fiu o voce inconfundabilă înr-un cor ale cărui voci unice
să îmi încânte sufletul. Fără nici un
dubiu nu doresc să fac parte dintr-o literatură care, are toate şansele să
devină un sport de masă !
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o
mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
---Răspund parafrazându-l pe
Caragiale, aceste rapoarte « există dar lipsesc cu desăvârşire » !
Nu voi răspunde, întrebând nepoliticos dacă cetăţeanul respectiv s-a turmentat
înainte sau după o lectură oarecare. Pentru început voi ilustra răspunsul
pentru raportul scriitor-putere, prin cele două iremediabile pierderi : Casa
Monteoru, clădirea unde şi-a dus veacul Uniunea Scriitorilor din România şi
Muzeul Literaturii Române. Ar fi fost atât de simplu pentru cei care conduc
destinele ţării în grup sau de unii singuri să dea una dintre
« minunatele-ordonanţe » care ne conduc de la începuturile noii
orânduiri, prin care clădirile istorice, sedii importante, să nu fie restituite, proprietarii
să fie despăgubiţi într-un fel sau altul. Dar cui să-i pese de cultura
românescă ? Dacă ne uităm spre cine o păstoreşte, ne apucă ameţeala !
Românul iubitor de lectură are o nostalgie : regretă vremea când avea bani
dar nu avea de unde să cumpere cărţi, ele vânzându-se « pe sub tejghea».
Omul ştia un lucru, cărţile se vindeau pe sub mână deoarece erau cărţi bune.
Acum sunt la vedere, dar cetăţeanul respectiv fie că nu are bani pentru cărţi,
fie că nu mai ştie ce să aleagă, fie că nu are chef de lectură --- mai
ales noul tip umanoid, născut şi educat în stil « steroizi, fiare,
silicon, ţoale de marcă, cluburi şi distracţie ». Dacă cititorul nu îşi
permite să cumpere cărţi, îi vin în întâmpinare bibliotecile săteşti, orăşeneşti, judeţene.
Este bun şi cititorul-bibliotecă, dacă cărţile tale sunt pe rafturile bibliotecilor !
Fără îndoială că scriitorul nu poate face abstracţie de realitate,
oricât ar fi el « cu capul în nori ». Dacă nu m-aş fi simţit agresată
de unii semeni şi de ceea ce se întâmplă în jurul meu, nu m-aş fi apucat să
scriu pamflete, care nu sunt chiar pamflete le mai îndulcesc puţin. Şi aşa
scrierea lor îmi dă o stare de disconfort. Mi-ar place să vorbesc la superlativ
despre oameni şi despre realitate. Faptul că părinţii mei au avut mici
nemulţumiri la naşterea mea, nemulţumiri de care îmi mai aduceau aminte din
când în când --- mama mea dincolo de faptul că a fost frumoasă, harnică avea şi
un umor ieşit din comun--- m-a făcut să mă străduiesc să nu deranjez pe cei din
jur cu prezenţa mea. Dorită sau nu, am
venit pe lume că să împart iubire, bucurii şi bună dispoziţie. Deviza mea
este : « Moarte oamenilor gravi şi ai celor fără simţul ridicolului
şi al umorului ». Marele regret al părinţilor mei a fost acela că nu am
fost băiat, eu fiind, a doua lor fiică. Şi eu regret acest lucru. Cu totul
altul ar fi fost destinul meu. Nefăcând parte din rândul cleopatrelor, adică a acelor femei care îşi folosesc calităţiile fizice pentru a
obţine tot ceea ce vor, feminitatea mea mai mult m-a încurcat decât
m-a ajutat. Aşa cum, vrând-nevrând genul din care facem parte ne influenţează scrisul,
tot aşa realitatea, care din păcatea a luat-o razna, îşi pune amprenta asupra
noastră.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
------Perioada romantică a
literaturii s-a încheiat. În vechea orânduire scriitorul era la loc
de cinste. Editurile erau de primă mână iar scriitorii erau autentici. Cărţile se tipăreau
pe gratis. Scriitorii primeau bani în avans, având dreptul să locuiască în
casele de creaţie existente, unde se pare că le venea pe loc şi « inspiraţiunea ».
Faptul că am fost evacuaţi din spaţiile
încărcate de istorie în care scriitorul era privit ca un zeu creator, certifică
faptul că această societate nouă nu dă doi bani nici pe scriitorul român şi
nici pe literatura lui. Evacuarea
criminală a manuscriselor din Muzeul Literaturii Române ne duce la concluzia că
societatea prin reprezentanţii săi împuterniciţi, nu numai că nu dă doi bani pe
scriitorii contemporani, dar nu respectă nici clasicii literaturii române. Prin
aruncarea ei în stradă , literatura
trece, la propriu, prin cea mai neagră
perioadă a sa!
Este adevărat că în fiecare bloc şi la fieare cvartal de case există câte
un aşa zis scriitor, ceea ce nu ar fi atât de îngrijorător. Îngrijorător este
faptul că înmulţindu-se iepureşte scriitorii, cititorii încep să se
plictisească sau să devină neîncrezători. Ba mai mult cititorul îşi spune:
Aşa o carte pot să scriu
şi eu ! Zis şi făcut ! Cei care
ar trebui să facă ordine în literatură, ajutând pe cei talentaţi să iasă la
suprafaţă, nu o fac, deoarece s-au apucat la rândul lor de scris. În curând
nimeni nu va mai gira pentru cineva care nu are, dacă nu un doctorat în
filologie, măcar facultatea respectivă.
Îmi este neplăcut să afirm aceste lucruri, dar ne îndreptăm spre o dictatură şi
în literatură, pe care eu o înţeleg aşa ; de frica valului uriaş de
neaveniţi, nucleul puternic al filologilor taie accesul oricărui nefilolog. Ceea
ce este o noutate, până nu de mult lucrurile stăteau aşa cum ştim, filologul
critica şi scriitorul scria. Acum, mă repet filologul scrie şi el, mi se pare
normal să fie şi printre ei mari talente, dar, din păcate, foarte puţini dintre
ei fac critică şi când o fac nu se duc prea departe, preferă propria ogradă şi cărările
bătătorite.
Am fost şocată când un poet binecunoscut --- nu îl numesc deoarece sunt
sigură că nu are nimic cu mine, a vrut doar să îmi dea un sfat prietenesc, sfat
ce îngloba, mai mult ca sigur şi părerile altora--- mi-a spus : să ştii că citesc cu plăcere textele
despre copilăria ta şi mâncărurile de atunci.
Dar pamfletele din Acolada nu îţi plac ? Îl întreb cu o voce mică.
Nu, zice el. Ce te-a apuct
să scrii acele texte, doar nu îţi închipui că interesează pe cineva părerea ta.
Pe
româneşte, cine sunt eu să am păreri ? Eram vreun critic cunoscut ? Eram
vreun doctor în filolgie ? Conduceam vreo editură ? Ori poate vreo
revistă, vreo facultate de filolgie sau filozofie ? La toate întrebarile răspunsul meu este, Nu ! Mi s-a confirmat părerea pe care
mi-am făcut-o de-a lungul anilor, aceea că cel mai puţin contează să ai talent ;
în cazul « Acolada » se pare că nu are importanţă că textele sunt
scrise bine... dacă nu sunt cineva ! Nu mi-aş pierde vreme scriind, dacă
nu aş fi sigură că sunt un scriitor născut şi nu făcut ; nu degeaba a
afirmat criticul Gh. Grigurcu că : « scriitura mea se recunoaşte fără
semnatură ». La debut mi s-a
întâmplat acelaşi lucru. O cunoştinţă, ziarist bucureştean mi-a zis după ce a citit volumul meu de debut :
Ce păcat că nu ai un nume cunoscut, altfel cartea ta va irita pe multi !
Atunci, întreb eu ? Cum se
construieşte un nume în literatură, dacă nu scriind bine ? Certamente, trebuie să ai o poziţie ( !!!) şi un nume
consacrat deja( !!!). Această bătalie surdă între scriitorul cu doctorate
şi părghii şi cel care are doar talentul, talent ce îi irită pe cei ce nu-l au,
a lăsat portiţa deschisă
« hoardelor scriitoare » ---pe internet sau pe hârtie--- de
literatură pe care eu o numesc, « literatura proceselor verbale ».
Urmată de cea a jurnalelor lacrimogene, a literaturii pentru recruţii, a literaturii
scrise de « staruri » şi femei fatale care simt nevoia să spună cititorului avid de a şti...cu cine
au făcut amor şi de câte ori pe zi !
Faptul îmbucurător că unii
scriitori au reuşit să răzbată afără --- fie că au editat o carte la o editură străină
fie că au fost traduşi aşteptând consacrarea internaţională--- nu cred că va putea scoate literatura din
impas. Îmi este frică de ziua când
scriitorul aşa cum îl ştim şi cum l-am iubit, fără studii înalte, bonom, beţiv
şi afemeiat... dar mustiind de talent va dispărea cu totul. Lupta dintre
scriitorul intelectual---- care are « pthita- cuţitul » şi părghiile
care să-l propulseze în atenţia publicului larg--- şi cel doar talentat este o
luptă inegală care inevitabil va duce la eliminarea celui din urmă. Păcat,
deoarece cele două tabere ar trebui să se ajute, au nevoie unii de alţii, tocmai
pentru a contracara valul avortonilor
literari. Ciudat este că România nu se confruntă nici cu valuri
de pseudo-pictori şi nici cu valuri de pseudo-muzicieni ---este greu să
plagiezi un tablou sau un cântec --- ci cu valuri uriaşe de lucrători cu pixul.
Mulţi dintre ei nu au nicio ocupaţie, sunt doar stâlpi de cafenea care speră să
trăiască din literatură, fără nicio muncă. Până nu de mult literatura gonea pe
autostradă, veselă sănătoasă, plină de ea. Acum, silită să se înghesuie pe un
biet duleu, începe să se simtă vinovată, lasând
privirea în jos, învinsă de privirile pline de dispreţ ale unor neica nimeni !
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau estevorba despre un
anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă
carte?...
----Nu îmi permit alinturi de
felul acesta, mă asez şi scriu până îmi obosesc ochii şi îmi înţepenesc
picioarele, la masa de scris. Nu îmi place să scriu noaptea, sunt o fiinţă solară
care iubeşte dimineţile, ce pot să înceapă chiar la ora patru. Am scăpat de multă vreme de spaima că nu îmi
va veni inspiraţia. Slavă Domnului ! Aştept să îmi iasă o carte de poeme
în limba engleza, traducerea Adriana Volceanov. Am pregătită o cărticică pentru
copii, pe care o dedic nepoţelului meu, Darius şi bineînţeles tuturor celor
care iubesc animalele şi copiii. Pregătesc un nou volum de pamflete. Şi desigur
că este cazul să urmeaz sfatul lui Gheorghe Iova să rescriu « Billclintonienii ».
Iubesc literatura, si iubesc
să scriu. Mă consider un om bun, căruia
nu-i alunecă mâncarea pe gât, dacă cel care se uită nu are ce mânca. În schimb nu sunt de acord cu
cei care ajută diverşi săraci( mama mea spunea că nu există săraci ci numai
oamen cărora le este ruşine să munceascăi) să scoată cărţi pe motive umanitare.
Literatura este locul de întâlnire a celor talentaţi, şi aşa trebuie să rămână.
Talentul nu are nimic cu sărăcia sau bogăţia unui individ. Avem în România zeci
de reviste care au puterea să debuteze, prin concursuri anunţate, pe cei
talentaţi, oricare ar fi statul social! Sub niciun un chip nu doresc, sper să
fiţi în asentimentul meu, ca Literatua Română
să devină nici „Azil de noapte” nici măcar „Azil de zi”!!!
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Ronţăind din trena primăverii ascete
imaginez în alb copacul prin care te-am rătăcit ca
într-un recipient labirint .
aleg tulburată dintre nenumăratele zile pe cele ploioase
cu soare voit arţăgoase
trufaşe ele se preling printre
noi ca printr-o fantă îngustă ciber- zgribulindă.
pe celelalte cu studii înalte papioane ori ac la
cravată le dezleg deşi nu se dau duse
aşteptând să pun ostil întrebări vieţii ce trece în
ritmul clipelor-melc dibaci răsucite.
nu te aş fi uitat nici
măcar în coroana castanului pe lângă care trec silnic
deşi uneori secularul porneşte din loc în miezul zilei lepădându-se de umbra sa
ce rămânând fără suport
fizic imploră clemenţa trecătorilor nepăsători şi înguşti.
poate mi-ai alunecat din
buzunare în corola florilor de agaţ de mălin ori de tei
din care ciripesc vrăbiuţe minunându-se două
câte două de joaca lui stranie.
poate vei fi fiind în
arţarul ce într-o primăvară ca asta a înflorit zănatic
cu petale flori roşii flori
galbene nuferi alb şi roz cât şi mimatice
albastrele
dându-ne iubirea-tempestă peste cap şi visele în care pe
rând unul din noi
îl închipuiam împodobit
cu microcipuri albe asemenea unui robot umanoid.
poate că salcâmul din
deal pe care îl recompun cuminte din cercuri
este acum pagina împovărată de slovele mâinii zidite
în opus incertum
ca un pergament speranţă de care mi-am priponit pinten
durerile uitării.
va enumăr pe toţi şi vă alinez în careu pomii
fructiferi şi arbuşti florali
în livada de piatră arendată
pe empatica marte prin mii de formulare
chiar azi am primit plăcuţa-dovadă cu numărul parcelei
aronadate.
certamente pământenii-păsări se vor muta pe numita planetă tri-stearpă
a cărui pustiu rezonează cu visul omenirii de măine ce amarnic vizează
noi teritorii în care să declanşeze orologic reacţii atomice şi multe bing
banguri.
doar tu vei ramane singur
pe terra copacule-poet în care astăzi poposesc
răsfoind printre crengi
rănite de fapte şi de oameni năstruşnica mea copilărie
în care zburd încă
cormoran ronţăind cu sărg din trena primăverii ascete.
când vie în minte când parte deschisă când
parte zăcândă sălcie.
Baia Mare 14 septembrie 2014