Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

sâmbătă, 31 octombrie 2015

Gheorghe Şerban





Literatura, ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei.”


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

1. Mai întâi, într-un mod mai puţin poetic, doresc să informez cititorii (dacă vor fi) că “vinovat” de aberaţiile mele se face iniţiatorul anchetei de faţă, vrednicul şi insistentul Petruţ Pârvescu. Profesorul şi poetul Petruţ n-a dorit să mă lase în afara momentului într-o perioadă (cam lungă) în care nu vedeam eficienţa încercărilor mele literare. Dacă cineva va citi ceea ce cred despre problematica chestionarului, să-şi imagineze că se află în faţa unei scrisori. Deşi scrisoarea se poate bucura de aprecierea aparţinătoare genului epistolar, nu am pretenţia că rândurile acestea să intre în literatură. Vă recomand să consideraţi că vă aflaţi în faţa unui simplu document.
Aşadar, am în vedere că “epistola” mea îndeplineşte o “misiune” strict practică, comunicându-vă elemente personale, fără pretenţia de a le arunca în universalitate. Este, pur şi simplu, intenţia de a cunoaşte un om în plan general. Sunt conştient că nu voi depăşi empiricul sugerând, pentru alţii, o filozofie de viaţă. De altfel anii până la profesorat au fost şi cu bune şi cu rele, fără a ieşi în evidenţă cu ceva. Era acea cuminţenie care nu poate naşte genii. Erau însă perioade când, prin versificaţii, credeam că impresionez. Cei care întreţineau rubrici literare aveau păreri pro şi contra reuşitelor artistice. Retrospectiv privind, se pare că destinul n-a vrut să fiu poet, ci un individ de construcţie comună. Un poet îşi are universul lui, clădit fizic şi spiritual din resorturi interioare, înrudit cu natura umană dar cu elemente misterioase cu tentă emblematică.
Am fost şi eu o fiinţă interogativă, cu dorinţa de a pătrunde în sensul lucrurilor, impulsionat de ceea ce acumulam prin lecturi sau spusele dascălilor. Sunt întrebări rămase fără răspuns şi astazi. Poate de aceea am încercat desprinderea de realitate în felul meu, dar nu mi-a fost hărăzit un loc în originalitate. Tot timpul aveam senzaţia că deţin o forţă mult prea mică pentru a elucida misterele existenţiale. Am înţeles apoi că realitatea este vazută altfel de fiecare din creatori, încercând şi eu să găsesc acele opoziţii contrastante care să surprindă. E un fel de a simţi gerul în flăcări, imposibil de imaginat pentru o gândire logică.
A fost apoi un moment când am înţeles că versurile mele trebuie să plonjeze în ficţiune, depăşind o realitate văzută ca un tablou static. Şi atunci, ce este poetul? Un căutător de singurătăţi, un alpinist, un navigator…? Cert este că e mereu în căutare de orizonturi, părând că deţine toate datele nevăzute şi neştiute ale fiinţei umane ridicate la rang de universalitate.
Mai aparţine poetul acestei lumi sau este produsul unei creaţii divine?  Dacă nu se zbate într-o mediocritate poleită, opririle lui în staţii nevăzute de alţii pot dezveli, fizic sau metafizic, alte forme ale lumii cotidiane.
Destinul lui este construit din erori, dezamăgiri, incertitudini şi mai rar din împliniri. Deci ar putea fi asimilat cu omul obişnuit. Eul lui este totuşi diferit pentru că  pătrunde în proporţii diferite în conştiinţa celorlalţi, ajungând să trăiască şi să se manifeste în diverse forme. În felul acesta poetul îşi etalează, prin creaţia sa, latura istorică a fiinţei umane. În deplină conştiinţa de sine poetul face din toate aspectele şi evenimentele societăţii probleme de rezolvat, în centru fiind însăşi existenţa umană. Din această problematică şi din statutul său dialogic se naşte limbajul său specific, deci oricum diferit de al omului obişnuit, care îi oferă posibilitatea proiectării unei alte existenţe, a unui univers strict mental, spiritual. În acest sens remarcăm o analogie cu oamenii primelor timpuri, dar şi a celor din zilele noastre cu puţină educaţie, care nu puteau înfrunta pericolele existenţei decât în mică măsură prin mijloace obiective. A apelat (şi apelează) la religie, magie, mitologie, mijloace subiective mai uşor de inventat şi mai ales de folosit. Dar aceste forme subiective de manifestare sunt elemente constitutive ale genezei structurante a artei, implicit a literaturii. Iată cum şi poetul foloseşte cuvântul ca un instrument convenţional în “emisfera simbolică” a ontologiei umane, cum remarca Traian Herseni în lucrarea “Literatura şi civilizatie, încercare de antropologie literară”.
Literatura, ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei. Poate doar cei care au fost înzestraţi cu un talent aparte dublat de o muncă asiduă. Mai rare sunt cazurile când munca suplineşte talentul. Prin urmare cred în destin, nu însă în sensul lui antic. Implorarea zeilor sau rugăciunile nu-ţi pot schimba soarta. Poţi însă lupta pentru ceva, să optezi pentru un anume drum din clipa universală a vieţii tale efemere. Oare nu există, la un moment dat,o suprapunere a opţiunii cu destinul? Şi apoi, ce judecată emiţi atunci când un grup (sau chiar un individ) hotărăşte soarta unui întreg popor, egalizând destinul colectivităţii? De aceea libertatea de a alege devine primordială, din păcate fiind sursa inepuizabilă şi perpetuă în lupta omului cu acei care se cred stăpâni până şi peste suflet.
Atunci când spui “destin”, inevitabil se face legătura cu voia lui Dumnezeu şi, mai ales la o tragedie se spune “aşa i-a fost destinul/soarta”. Dacă apelezi  la Biblie vei vedea că nu Dumnezeu este vinovat pentru neîmplinirile noastre. Teme importante din viaţă sunt abordate cu aceeaşi consecvenţă de către cei peste patruzeci de autori, pe parcursul a circa 1500 de ani, interval în care a fost  scrisă. Niciunde nu vei întâlni modalitaţi de pedepsire a greşelilor omeneşti, din contră poţi descifra căile prin care Dumnezeu cheamă cu iubire şi îndeamnă la armonie universală. De altfel, universalitatea şi valabilitatea Bibliei, cu autori din toate categoriile sociale, scrisă în locuri diferite, în momente diferite şi pe trei continente, rămâne şi astăzi unică prin învăţături, unică prin influenţa asupra literaturii, unică prin influienţa asupra civilizaţiei.
Părerea mea este că omul trebuie să se înscrie în parametrii bunei convieţuiri, conştient că are un destin, dar niciodată să nu renunţe la “luptă” pentru că şi realitatea poate fi transformată, mergând uneori până la ideaţie.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

2,3,4. Nu ştiu dacă are prea mare importanţă momentul debutului. El trebuie să fie consemnat pentru cei care rămân în istoria literaturii ca o bornă în evoluţia scriitorului. Este şi momentul concretizării încercărilor într-un produs literar văzut de specialişti ca fiind al tău, cu valenţe proprii care-ţi dau dreptul sa-ţi  fie pronunţat numele.
Versificaţiile din adolescenţă nu m-au propulsat, fiind cunoscut în cercuri restrânse. Totul a decurs mai mult decât normal, nimic din ceea ce se putea numi  o “tânără speranţă”. Ca profesor “de ţară” eram angrenat în atatea acţiuni de creare a “omului nou” încât nu-mi rămânea prea mult timp pentru “Cântarea României”.
Apropiindu-mă cu serviciul de Dorohoi au apărut şi oportunităţile unor contacte literare. Nu mai ţin minte care revistă mi-a găzduit prima poezie, însă momentul este legat de creaţiile elevilor mei care s-au dovedit mai talentaţi decât îndrumatorul lor (adică au fost apreciaţi şi publicaţi). Acum vă întreb: Poetul este victimă sau produs al întâmplării care-i hotărăşte destinul?! Pentru mine întamplarea de a-l întâlni pe Valerian Ţopa,conducătorul cenaclului literar “Septentrion” din Dorohoi a pus în mişcare resorturi interioare ale încrederii. Se poate spune că destinul m-a ajutat să mă cunosc mai bine? Acum înţeleg că fiecare destin are nevoie, pentru a se împlini, nu numai de vocaţie ci şi de o şansă, spre a depăşi borna zero. Şi aceasta mai ales când nu ai din familie o genă a talentului. Şi aşa, fiecare publicare a însemnat un debut, începând cu ziarul “Clopotul”, apoi “Caiete botoşănene”, “Tribuna”, Familia”, “Semne”, “Colloquium”, “Hyperion”, “Intertext”, etc. Perioada de la “Septentrion” a fost cea mai frumoasă şi mai productivă într-o companie selectă: Valerian Ţopa, Stelorian Moroşanu, Petruţ Pârvescu, Aurelian Antal, Lucian Costache, Dan Movileanu, Neculai Căruntu, Mihai Schwaitzer, etc. Mulţi dintre aceşti truditori în ale scrisului au devenit cunoscuţi aici, în zona “natală” sau pe unde i-a stabilizat viaţa. N-am mai avut acelaşi suport literar şi, ca urmare, expresia vie a  poeziei s-a domolit! Familia şi noile studii la Facultatea de Drept Iaşi  îmi ocupau timpul. M-am “mulţumit” cu introducerea în antologia de poezie “Septentrion”, 1995, Editura “Geea”, nominalizarea în “Dicţionarul scriitorilor botoşăneni”, 2000, “NORD. Antologia poeţilor botoşăneni” 2009, Editura “Axa” Botoşani.
Între timp îmi apăruse volumul de versuri “Ieşirea din sferă”, 1996, Editura “Panteon” din Piatra-Neamţ, prin bunăvoinţa poetului Daniel Corbu, cu prefaţă de regretatul om de litere Emil Iordache. Mulţi ani i-am dedicat talentelor depistate la Şcoala “Al.I.Cuza” din Dorohoi. Cenaclul şcolar “Junimea XXI” prin revista literară “Arcadia” a devenit cunoscut la nivel judeţean şi naţional fiind răsplătiţi cu multe premii ajungând să fie admişi în cenaclul naţional al elevilor “Săgetătorul” de pe lângă Uniunea Scriitorilor,unde au citit din creaţiile proprii. “Inocenţa, candoarea, mirarea fără hotar, dulcea iubire, lucrurile care apar de la sine şi dispar de la sine,mirajul tărâmului fermecat şi descrierea Împărăţiei jocului în care timpul nu se termină niciodată sunt doar câteva din  eternele  exigenţe ale scriitorului care abordează literatura pentru copii”, scria Augustin Eden în prefaţa la “ Amintirile bobului de mac”, o carte pentru elevi cu scopul implementării semnelor de punctuaţie într-un mod nedictaticist, carte aparută in 2003 la Editura “Geea ”.
Mai amintesc studii despre M.Eminescu, I.L.Caragiale şi L.Blaga publicate in revista “Hyperion” şi premiul la concursul naţional de creaţie “Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor” din cadrul festivalului internaţional “Lucian Blaga”, 2009, ceea ce demonstrează că nu m-am  îndepartat prea mult de sfera  îndeletnicirilor literare.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Mărturisesc sincer că nu m-am gândit  niciodată la acest raport în momentul creaţiei. Am simţit însă până în 1989 că îmi sunt limitate manifestările de voinţă. Cine era vinovat că poezia nu era publicată dacă până şi natura trebuia “înflorată” cu ceva politică comunistă? Eu care scriam sau cei care aveau decizia valorii artistice? Ştiu că adevăratul artist (nu şi în cazul meu), nu trebuie să vadă şi să simtă lucrurile ca artist, ci ca om sociabil, plin de bunăvoinţă, altfel meşteşugul distruge în el sentimentul şi sfârşeşte prin a îndepărta viaţa din operele sale, viaţa care constituie baza solidă a oricărei frumuseţi. Pe nesimţite arta ar depăşi viaţa reală. De câte ori va fi emoţionat el îşi va raporta emoţia în interesul artei sale, deci nu simte pentru a simţi, ci pentru a folosi senzaţia şi pentru a o traduce. Deci, conştiinţa artistului trebuie să trateze natura şi viaţa nu ca pe nişte iluzii, ci ca realităţi chiar şi atunci când e vorba de ficţiune. Din acest unghi n-ar fi o aservire totală a creaţiilor mele interesului politic în perioada amintită. De fapt mulţi au făcut concesii momentelor de “patriotism”, dar din păcate puţini au bunul simţ să recunoască. Dacă nu am putut beneficia în totalitate de o gândire liberă, ar trebui să ne mustre conştiinţa? A nu se înţelege că am ridicat ode unei epoci apuse, sper, pentru totdeauna. Vreau să înţeleagă acei care n-au cunoscut totalitarismul politic ce rezistenţă a opus scriitorul unui dogmatism excesiv al realismului socialist. Chiar dacă scrisul nu a încetat, circuitul literar a fost scurtcircuitat violent şi împiedicat să funcţioneze.
Atunci când ţi-e îngrădită gândirea, conştiinţa se revoltă,dezvoltându-se o anume rezistenţă într-un sens unic. Astăzi, când s-ar zice că avem pluralism politic de o joasă speţă, avem şi dezorientare literară. Consider că scriitorul n-ar trebui să intre în “hora” deşertăciunilor, dar să nu uite că este în slujba omului din această ţară, cu împliniri şi deziluzii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Dezgheţul literar, după o aproximativă stagnare, duce la reluarea contactului cu modernitatea. Era nevoie de recuperarea paradigmei moderniste, urmată de înnoirea structurilor lirice. Mai mult, apar  elemente postmoderniste în cadrul organizat al cenaclurilor literare. Pe nesimţite s-au conturat unele grupări literare care au  produs schimbări în forma şi sensul poeziei.
Îmi amintesc ceea ce am declarat într-un interviu acordat lui Paul Ungureanu: “Nu agreez poezia încifrată, ce nu lasă loc trăirilor sufleteşti. Ea are, în general, un mesaj ambiguu. Poezia trebuie să rămână o stare de spirit, deschisă şi cititorilor de rând”. Cu toate acestea am renunţat, în parte, la ceea ce credeam, precum că rimele mulţumesc toate vârstele. Revenind, cred că în prezent, literatura va fi influenţată de ştiinţă (tehnologie). Legile care guvernează relaţiile dintre reprezentări formează un fel de ştiinţă a perspectivei interioare. În limitele în care se produce viaţa, greu de definit ştiinţific, intervine artistul care încearcă să o redea metafizic. El sensibilizează cititorul, chiar dacă pare a pendula într-un fel de libertinaj.
Dacă se spune că mileniul III va fi religios sau nu va fi, am putea crede că literatura va sluji preceptele religioase (în slujba omului), netezind drumul istoric al cunoaşterii, calea spre divinitate. De fapt este un cerc benefic, mereu născător de idei, între artă, ştiinţă şi religie.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Fiecare îşi adaptează răspunsul după propriul parcurs literar şi, oricâte păreri ar fi, timpul propice creaţiei este fluctuant. Totuşi, “acumulările” ar fi bine să se producă de timpuriu. E nevoie de timp pentru “şlefuire” pe drumul stilului propriu. Fără schiţarea unor proiecte nu există dinamismul interior, scriitorul vâslind spre orizonturi iluzorii. Deziluzia în artă nu este totdeauna benefică. Poetul trăieşte prin poezie sau pentru poezie? Prin poezie trăirea cotidiană ar fi dificilă, aceasta devenind un paleativ. Sărăcia poetului este, în general, universală, ca un mesaj primit de Cervantes:“ dacă un poet zice că e sărac, să fie crezut îndată pe cuvânt, fără jurământ şi fără alte dovezi”. Recunosc, rândurile anterioare se vor o scuză la pauza lungă în scrisul meu. De la o vreme încoace a intervenit părerea de rău pentru timpul pierdut. Într-o primă etapă am reluat manuscrisele şi mă aflu în faza coagulării volumului ”Planare verticală”. Sunt conştient însă că “întâlnirea” cu poezia este mai greu de realizat în ceea ce mă priveşte, cel puţin în raport cu momentul actual. Pe de altă parte, mă bucur că frumuseţile mai au influenţă asupra sufletului atât cât spledoarea cerurilor înstelate să mă înfioare. Mai am în vedere reluarea unor proze scurte care s-au născut din trăirea unor întâmplări dramatice din viaţa unor oameni. Ele încearcă să definească făptura umană ca o lume prescurtată. Să vedem dacă timpul va avea răbdare…

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

CASTELE DE NISIP (I)

Clopotul,
ascuns de un strămoş talentat 
şi-a mişcat limba
română
mai aproape de tine.
Dangătul lui răstoarnă nume
proprii
şi visăm în fiecare seară
la o altă identitate
adormită prea devreme.
Tu,
stai acolo,
seară-n dimineaţă clocind
oul columbian.
Eu,
aştept minunea
când închistarea se va sparge,
sub umbra de ninsori
şi cineva cu arcul neîncrederii
va trage.
Degeaba te întrebi de ce urlăm,
scrâşnind printre talente
şi-apoi adormi îmbrăţişat
de omenescul contestat şi-adevarat
“festina lentae”.
De vrei să ieşi din labirint
crescând rezerva de indiferenţă,
vei condamna la moarte lentă
nu flacăra, ci lumânarea.
Şi totuşi mai există o şansă
în pseudomaternitatea adormită 
a cuvintelor,
va trece timp să o găsim,
amagiţi de lumina întunericului
spre glorie
vâslim, vâslim, vâslim…

CASTELE DE NISIP (II)

Rămăsesem, fratele meu,
la refrenul cântat (se pare)
de amandoi,
ca mateloţii ademeniţi de sirene
pe creste de cantoane.
S-ar crede că e singura cale
şi tot  “vâslim, vâslim, vâslim”
să ajungem pe unghia speranţei
din al nouălea cer.
Pană atunci, nu te întreba
ce facem cu vieţile noastre,
fiecare cu vâsla lui
şi, acolo, sus
ajungi dacă ştii să citeşti
în pietrele din cuvânt
desprinse din blestemata cetate.
Se pare că cerşim furtuna 
din  linişte
sau amintirea de humă
a strămoşilor
fugind de hormonii tehnocraţi,
ascunşi între balcoane.
Sub protecţia lor
scot capul hidos dărâmând zidul
istoriei
într-un joc de consens.
A venit vremea  îmbogăţirii,
umpleţi buzunarele,
de sub ochi,
cu ce mai poţi captura
din nisipul crestei înşelătoare,
dar nu uita să laşi
câţiva stropi de talent,
să crească şi alţii cuvinte
devoratoare.





Octombrie, 2015, Dorohoi

vineri, 30 octombrie 2015

Cristina Prisacariu Şoptelea























“După părerea mea, nu există un timp anume pentru creație. Așa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puțin eu nu pot scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine și pleacă după bunul ei plac. Dar este mereu acolo și uneori răbufnește ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci știu că va fi o carte.”


1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Destinul și opțiunea – două dimensiuni existențiale, da, dar pe care cred ca le ”jucăm” fiecare după propriile noastre puteri, conștient sau inconștient. Destinul ne este hărăzit. Și am simțit asta atunci cănd am vrut să renunț la scris, la tot ce însemna ”culturalul”, cu grupuri și grupulețe. Până la urmă s-a dovedit că perioada respectivă a fost doar o perioadă de pauză, de întrebări și răspunsuri, de acumulări și  validare a echilibrului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele încercări au fost de prin școala generală, când organizam sebări școlare și alte evenimente ce implicau program artistic, recitări, etc. Îmi amintesc cu mare plăcere când, la serbarea de la sfărșitul clasei a VI-a  am citit o povestioară despre câțiva adolescenți, am schimbat  toate personajele, am adus tot ce se petrecea acolo în clasa mea, am regizat sceneta și am jucat rolul principal (bineînțeles!). Asta m-a ajutat enorm să-mi înving timiditatea exacerbată de care sufeream. Ce succes am avut! Și am realizat atunci cât de simplu este să faci oamenii fericiți cu o idee de-a ta, cu ceva de la tine putere, ceva din tine. Tot în aceea perioadă participam cu diverse articole la Cutezătorii – aveam cele mai multe diplome primite tam-nesam la școală, diriginta mea era tare încăntată! Toate acestea veneau pe fondul unor lecturi făcute în vacanțe, dezordonate dar multe-multe. Cu poezia a fost puțin altfel: profesorul de română din gimnaziu ne dădea o temă la fiecare nou poet pe care-l preda la oră: scria un vers pe tablă și, până la ora următoare, trebuia să știm poezia din care făcea parte versul respectiv, anul apariției și alte informații pe care le puteam găsi. Era un joc ce m-a prins foarte tare, citeam poezie toată ziua. Nu pot decât să-i mulțumesc domnului profesor Oniciuc pentru ”întoarcerea spre poezie”. Apoi, în liceu a fost întâlnirea cu d-nul profesor Bișoc. Un mare tip, la orele lui aproape nu respiram, să nu pierd un cuvânt din ceea ce ne povestea, pentru că ceea ce ne spunea el nu găseai în nici un manual din România neagră a anilor 80. Cumva, s-a prins că scriu poezie. Și în timpul unei ore a citit în fața  clasei câteva poezii de-ale mele. Am considerat asta primul meu premiu câștigat.
Debutul oficial s-a produs cu un grupaj de poezii în Suplimentul Caiete Botoșănene al revistei Ateneu - Bacău, apoi a venit primul premiu oficial, căștigat la Bistrița, Bistrița, cea mereu plină de poezie și de care mereu mi-e dor.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Drumul până la prima carte a început cu premiul de debut acordat de editura Moldova din Iași la concursul ”Porni Luceafărul…” în 1993. Dar nu am avut un dialog constructiv cu editura și cartea nu a mai apărut. De fapt în scurt timp editura a dispărut. Volumul premiat a văzut lumina tiparului zece ani mai târziu, la insistențele lui Gellu Dorian, cu titlul ”Singuri cum stăm”. 

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Cei care trebuie trecuți pe această listă sunt atât de mulți încât mi-ar lua zile întregi de muncă.
Primul care mi-a citit poeziile a fost un tip din Brașov, director de librărie, care se pare că, în calitate de unchi avea o mare trecere în toată familia Și a hotărât – la una din întâlnirile noastre de familie – că ”fata asta are ceva al ei, trebuie să scrie”. Citise primele mele încercări, eu aveam mari emoții atunci, pentru că era un tip cult, publicase deja, se cunoștea cu mulți scriitori. Am răsuflat ușurată, consideram primul pas făcut. Și am continuat să scriu.
Dar cel care mi-a deschis ochii și m-a pus cu adevărat la munca de Sisif a poeziei a fost Emil Iordache. Dumnezeu să-l aibă în paza lui, acolo sus! Era prin ”85, citise câteva poeme de-ale mele și mă privea circumspect. El a fost cel care, prima data când m-a văzut, mi-a dat lucrare de control! Mi-a pus în brațe căteva cărți de poezie și a cerut dovadă scrisă. Am făcut câteva recenzii pentru care cred că am luat notă de trecere. Cu Emil Iordache am lucrat efectiv pe text, cu tăieturi și contraziceri, cu nervi și multe țigări fără filtru. Pe el nu-l puteai fenta. A fost singurul și cel mai adevărat ”curs de scriere creativă” pe care l-am făcut. A fost un prieten adevărat care a crezut în mine și care m-a ajutat să mă regăsesc de căte ori rătăceam drumul.
Nu vreau să nu amintesc pe câțiva din cei ce-mi sunt aproape în viața cu poezie și nu numai. Liviu Șoptelea - a doua mea conștiință, omul fără de care rămâneam doar mama unui copil bun, Theodor Damian, prietenul și păzitorul cărților, care mă ceartă tot timpul și-mi contabilizează timpul scrisului, Gellu Dorian - prietenul tuturor, cel fără de care poezia nu găsea drumul prin Botoșani, care ne adună și ne nășește pe toți, fără măcar să ne dăm seama de asta. Și mulți, mulți alții, prieteni cu care mă întâlnesc în casa frumoasă a poeziei.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Între cele două fațete, cetățean și scriitor, exisță o linie atăt de fină, încât uneori este insesizabil călcată. Dar din istoria recentă ne parvin câteva nume de scriitori aserviți puterii, care au făcut doar deservicii semenilor lor, poporului în general. Eu, personal, nu sunt înscrisă în nici un partid politic. Dar sunt convinsă că puterea conștiinței celor ce se exprimă prin artă – oricare ar fi aceasta: dans, poezie, teatru, pictură, muzică, street-art – este o mare forță, peste care puterea nu va trece niciodată cu ușurință. Oamenii puterii vin și pleacă, dar vocea unui mare artist va rămâne totdeauna în conștiință, va fi mereu deschizătoare de drumuri.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Ca o minune, mereu schimbătoare și nouă mereu. Cu amendamentul că internetul ne pune sub ochi milioane de poeme, mii de poeți apăruți și dispăruți, cu viteza luminii. Nici nu avem timpul fizic necesar și nici posibilitatea de a citi tot ce apare în presa scrisă sau on-line. Mă rezum la a citi poezia prietenilor mei. Și, bineînțeles, marea literatură. Cunosc poeți din ”noul val” și îi citesc cu hotărâre și deferență, Am descoperit cu surprindere în fiul meu adolescent un poet al mileniului III, al poeziei care ne ajunge din urmă, cu viziune și spirit nou.
Însă, doar istoria va hotărâ ce va fi fost literatură și ce nu.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit  „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

După părerea mea, nu există un timp anume pentru creație. Așa cum nu există un timp anume pentru lumină. Cel puțin eu nu pot scrie după program. Poezia cuvintelor mele vine și pleacă după bunul ei plac. Dar este mereu acolo și uneori răbufnește ca un vulcan, acoperind cu lava fierbinte a cuvintelor orice altceva. Atunci știu că va fi o carte. Când lucrez la o nouă carte nu mai există nimic în jurul meu, totul este acoperit de cuvinte scrise. Zboară foi și capete de hârtie prin toată casa, din laptop curg listările pe care le arunc apoi la gunoi, căutând alte culori ale cuvintelor. O nouă carte? Hm, semnele se văd.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere

nici  un  semn dinspre dansul acesta senil

al aşteptării cum nici un semn nu vine dinspre oglinzile depărtate
oglinzi învelite în pânza transparentă
ţesută de Penelopa în tinereţe – privesc peste umeri
cum vin în urma mea puzderie de ceţuri
aprinse din zăpezi – iarna asta e pe sfârşite – te bucură deci
eu sunt o Fata Morgana urbană peste care trec
imagini desprinse din programul tv al acestei săptămâni
se derulează din ce în ce mai repede peste ochii mei închişi
peste mâinile mele uscate
peste picioarele mele reci
peste ochii mei părăsiţi la uşa unui fotograf

nici un semn dinspre dansul acesta regizat
pentru eternitatea unei pelicule din ceaiuri răsar
aburii unor imagini ce se leagă într-un film
documentar despre filozofii ce umblă pe străzi descheiaţi la pantaloni
şi despre poeţi ce scriu filozofii ieftine
de cabaret.



 

Octombrie, 2015, Botoşani