„Literatura, ca şi limbă, s-a
născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte, a vieţui şi a
supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede chiar că arta, în
zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci un mijloc de
supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu pot vorbi în
numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului (şi nu
numai) supravieţuiesc din produsul artei.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
1.
Mai întâi, într-un mod mai puţin poetic, doresc să informez cititorii (dacă vor fi) că
“vinovat” de aberaţiile mele se face iniţiatorul anchetei de faţă, vrednicul şi
insistentul Petruţ Pârvescu. Profesorul şi poetul Petruţ n-a dorit să mă lase în
afara momentului într-o perioadă (cam lungă) în care nu vedeam eficienţa încercărilor
mele literare. Dacă cineva va citi ceea ce cred despre problematica chestionarului,
să-şi imagineze că se află în faţa unei scrisori. Deşi scrisoarea se poate
bucura de aprecierea aparţinătoare genului epistolar, nu am pretenţia că
rândurile acestea să intre în literatură. Vă recomand să consideraţi că vă
aflaţi în faţa unui simplu document.
Aşadar,
am în vedere că “epistola” mea îndeplineşte o “misiune” strict practică,
comunicându-vă elemente personale, fără pretenţia de a le arunca în universalitate.
Este, pur şi simplu, intenţia de a cunoaşte un om în plan general. Sunt conştient
că nu voi depăşi empiricul sugerând, pentru alţii, o filozofie de viaţă. De
altfel anii până la profesorat au fost şi cu bune şi cu rele, fără a ieşi în
evidenţă cu ceva. Era acea cuminţenie care nu poate naşte genii. Erau însă
perioade când, prin versificaţii, credeam că impresionez. Cei care întreţineau
rubrici literare aveau păreri pro şi contra reuşitelor artistice. Retrospectiv
privind, se pare că destinul n-a vrut să fiu poet, ci un individ de construcţie
comună. Un poet îşi are universul lui, clădit fizic şi spiritual din resorturi
interioare, înrudit cu natura umană dar cu elemente misterioase cu tentă
emblematică.
Am
fost şi eu o fiinţă interogativă, cu dorinţa de a pătrunde în sensul
lucrurilor, impulsionat de ceea ce acumulam prin lecturi sau spusele
dascălilor. Sunt întrebări rămase fără răspuns şi astazi. Poate de aceea am încercat
desprinderea de realitate în felul meu, dar nu mi-a fost hărăzit un loc în
originalitate. Tot timpul aveam senzaţia că deţin o forţă mult prea mică pentru
a elucida misterele existenţiale. Am înţeles apoi că realitatea este vazută
altfel de fiecare din creatori, încercând şi eu să găsesc acele opoziţii
contrastante care să surprindă. E un fel de a simţi gerul în flăcări, imposibil
de imaginat pentru o gândire logică.
A
fost apoi un moment când am înţeles că versurile mele trebuie să plonjeze în
ficţiune, depăşind o realitate văzută ca un tablou static. Şi atunci, ce este
poetul? Un căutător de singurătăţi, un alpinist, un navigator…? Cert este că e
mereu în căutare de orizonturi, părând că deţine toate datele nevăzute şi
neştiute ale fiinţei umane ridicate la rang de universalitate.
Mai
aparţine poetul acestei lumi sau este produsul unei creaţii divine? Dacă nu se zbate într-o mediocritate poleită,
opririle lui în staţii nevăzute de alţii pot dezveli, fizic sau metafizic, alte
forme ale lumii cotidiane.
Destinul
lui este construit din erori, dezamăgiri, incertitudini şi mai rar din împliniri.
Deci ar putea fi asimilat cu omul obişnuit. Eul lui este totuşi diferit pentru
că pătrunde în proporţii diferite în
conştiinţa celorlalţi, ajungând să trăiască şi să se manifeste în diverse
forme. În felul acesta poetul îşi etalează, prin creaţia sa, latura istorică a
fiinţei umane. În deplină conştiinţa de sine poetul face din toate aspectele şi
evenimentele societăţii probleme de rezolvat, în centru fiind însăşi existenţa
umană. Din această problematică şi din statutul său dialogic se naşte limbajul
său specific, deci oricum diferit de al omului obişnuit, care îi oferă posibilitatea
proiectării unei alte existenţe, a unui univers strict mental, spiritual. În
acest sens remarcăm o analogie cu oamenii primelor timpuri, dar şi a celor din
zilele noastre cu puţină educaţie, care nu puteau înfrunta pericolele
existenţei decât în mică măsură prin mijloace obiective. A apelat (şi apelează)
la religie, magie, mitologie, mijloace subiective mai uşor de inventat şi mai
ales de folosit. Dar aceste forme subiective de manifestare sunt elemente
constitutive ale genezei structurante a artei, implicit a literaturii. Iată cum
şi poetul foloseşte cuvântul ca un instrument convenţional în “emisfera
simbolică” a ontologiei umane, cum remarca Traian Herseni în lucrarea
“Literatura şi civilizatie, încercare de antropologie literară”.
Literatura,
ca şi limbă, s-a născut din necesitatea omului de a cunoaşte şi a se cunoaşte,
a vieţui şi a supravieţui, a comunica şi a se comunica. Herbert Read crede
chiar că arta, în zorile civilizaţiei umane, n-a fost o activitate gratuită, ci
un mijloc de supravieţuire. Nu ştiu cât adevăr cuprinde afirmaţia şi nici nu
pot vorbi în numele cuiva. Mă întreb câţi dintre artiştii în mânuirea cuvântului
(şi nu numai) supravieţuiesc din produsul artei. Poate doar cei care au fost
înzestraţi cu un talent aparte dublat de o muncă asiduă. Mai rare sunt cazurile
când munca suplineşte talentul. Prin urmare cred în destin, nu însă în sensul
lui antic. Implorarea zeilor sau rugăciunile nu-ţi pot schimba soarta. Poţi
însă lupta pentru ceva, să optezi pentru un anume drum din clipa universală a vieţii
tale efemere. Oare nu există, la un moment dat,o suprapunere a opţiunii cu
destinul? Şi apoi, ce judecată emiţi atunci când un grup (sau chiar un individ)
hotărăşte soarta unui întreg popor, egalizând destinul colectivităţii? De aceea
libertatea de a alege devine primordială, din păcate fiind sursa inepuizabilă
şi perpetuă în lupta omului cu acei care se cred stăpâni până şi peste suflet.
Atunci
când spui “destin”, inevitabil se face legătura cu voia lui Dumnezeu şi, mai
ales la o tragedie se spune “aşa i-a fost destinul/soarta”. Dacă apelezi la Biblie vei vedea că nu Dumnezeu este
vinovat pentru neîmplinirile noastre. Teme importante din viaţă sunt abordate
cu aceeaşi consecvenţă de către cei peste patruzeci de autori, pe parcursul a
circa 1500 de ani, interval în care a fost
scrisă. Niciunde nu vei întâlni modalitaţi de pedepsire a greşelilor
omeneşti, din contră poţi descifra căile prin care Dumnezeu cheamă cu iubire şi
îndeamnă la armonie universală. De altfel, universalitatea şi valabilitatea
Bibliei, cu autori din toate categoriile sociale, scrisă în locuri diferite, în
momente diferite şi pe trei continente, rămâne şi astăzi unică prin învăţături,
unică prin influenţa asupra literaturii, unică prin influienţa asupra civilizaţiei.
Părerea
mea este că omul trebuie să se înscrie în parametrii bunei convieţuiri,
conştient că are un destin, dar niciodată să nu renunţe la “luptă” pentru că şi
realitatea poate fi transformată, mergând uneori până la ideaţie.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
3.
Care a fost drumul până la prima carte?
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
2,3,4.
Nu ştiu dacă are prea mare importanţă momentul debutului. El trebuie să fie
consemnat pentru cei care rămân în istoria literaturii ca o bornă în evoluţia
scriitorului. Este şi momentul concretizării încercărilor într-un produs
literar văzut de specialişti ca fiind al tău, cu valenţe proprii care-ţi dau dreptul
sa-ţi fie pronunţat numele.
Versificaţiile
din adolescenţă nu m-au propulsat, fiind cunoscut în cercuri restrânse. Totul a
decurs mai mult decât normal, nimic din ceea ce se putea numi o “tânără speranţă”. Ca profesor “de ţară” eram
angrenat în atatea acţiuni de creare a “omului nou” încât nu-mi rămânea prea
mult timp pentru “Cântarea României”.
Apropiindu-mă
cu serviciul de Dorohoi au apărut şi oportunităţile unor contacte literare. Nu
mai ţin minte care revistă mi-a găzduit prima poezie, însă momentul este legat
de creaţiile elevilor mei care s-au dovedit mai talentaţi decât îndrumatorul lor
(adică au fost apreciaţi şi publicaţi). Acum vă întreb: Poetul este victimă sau
produs al întâmplării care-i hotărăşte destinul?! Pentru mine întamplarea de
a-l întâlni pe Valerian Ţopa,conducătorul cenaclului literar “Septentrion” din
Dorohoi a pus în mişcare resorturi interioare ale încrederii. Se poate spune că
destinul m-a ajutat să mă cunosc mai bine? Acum înţeleg că fiecare destin are
nevoie, pentru a se împlini, nu numai de vocaţie ci şi de o şansă, spre a
depăşi borna zero. Şi aceasta mai ales când nu ai din familie o genă a talentului.
Şi aşa, fiecare publicare a însemnat un debut, începând cu ziarul “Clopotul”,
apoi “Caiete botoşănene”, “Tribuna”, Familia”, “Semne”, “Colloquium”,
“Hyperion”, “Intertext”, etc. Perioada de la “Septentrion” a fost cea mai
frumoasă şi mai productivă într-o companie selectă: Valerian Ţopa, Stelorian
Moroşanu, Petruţ Pârvescu, Aurelian Antal, Lucian Costache, Dan Movileanu, Neculai
Căruntu, Mihai Schwaitzer, etc. Mulţi dintre aceşti truditori în ale scrisului
au devenit cunoscuţi aici, în zona “natală” sau pe unde i-a stabilizat viaţa.
N-am mai avut acelaşi suport literar şi, ca urmare, expresia vie a poeziei s-a domolit! Familia şi noile studii
la Facultatea de Drept Iaşi îmi ocupau
timpul. M-am “mulţumit” cu introducerea în antologia de poezie “Septentrion”,
1995, Editura “Geea”, nominalizarea în “Dicţionarul scriitorilor botoşăneni”,
2000, “NORD. Antologia poeţilor botoşăneni” 2009, Editura “Axa” Botoşani.
Între
timp îmi apăruse volumul de versuri “Ieşirea din sferă”, 1996, Editura
“Panteon” din Piatra-Neamţ, prin bunăvoinţa poetului Daniel Corbu, cu prefaţă
de regretatul om de litere Emil Iordache. Mulţi ani i-am dedicat talentelor
depistate la Şcoala “Al.I.Cuza” din Dorohoi. Cenaclul şcolar “Junimea XXI” prin
revista literară “Arcadia” a devenit cunoscut la nivel judeţean şi naţional fiind
răsplătiţi cu multe premii ajungând să fie admişi în cenaclul naţional al elevilor
“Săgetătorul” de pe lângă Uniunea Scriitorilor,unde au citit din creaţiile
proprii. “Inocenţa, candoarea, mirarea fără hotar, dulcea iubire, lucrurile
care apar de la sine şi dispar de la sine,mirajul tărâmului fermecat şi descrierea
Împărăţiei jocului în care timpul nu se termină niciodată sunt doar câteva
din eternele exigenţe ale scriitorului care abordează
literatura pentru copii”, scria Augustin Eden în prefaţa la “ Amintirile
bobului de mac”, o carte pentru elevi cu scopul implementării semnelor de
punctuaţie într-un mod nedictaticist, carte aparută in 2003 la Editura “Geea ”.
Mai
amintesc studii despre M.Eminescu, I.L.Caragiale şi L.Blaga publicate in
revista “Hyperion” şi premiul la concursul naţional de creaţie “Laudă
seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor” din cadrul festivalului internaţional
“Lucian Blaga”, 2009, ceea ce demonstrează că nu m-am îndepartat prea mult de sfera îndeletnicirilor literare.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5.
Mărturisesc sincer că nu m-am gândit
niciodată la acest raport în momentul creaţiei. Am simţit însă până în
1989 că îmi sunt limitate manifestările de voinţă. Cine era vinovat că poezia
nu era publicată dacă până şi natura trebuia “înflorată” cu ceva politică
comunistă? Eu care scriam sau cei care aveau decizia valorii artistice? Ştiu că
adevăratul artist (nu şi în cazul meu), nu trebuie să vadă şi să simtă
lucrurile ca artist, ci ca om sociabil, plin de bunăvoinţă, altfel meşteşugul
distruge în el sentimentul şi sfârşeşte prin a îndepărta viaţa din operele
sale, viaţa care constituie baza solidă a oricărei frumuseţi. Pe nesimţite arta
ar depăşi viaţa reală. De câte ori va fi emoţionat el îşi va raporta emoţia în
interesul artei sale, deci nu simte pentru a simţi, ci pentru a folosi senzaţia
şi pentru a o traduce. Deci, conştiinţa artistului trebuie să trateze natura şi
viaţa nu ca pe nişte iluzii, ci ca realităţi chiar şi atunci când e vorba de
ficţiune. Din acest unghi n-ar fi o aservire totală a creaţiilor mele
interesului politic în perioada amintită. De fapt mulţi au făcut concesii
momentelor de “patriotism”, dar din păcate puţini au bunul simţ să recunoască.
Dacă nu am putut beneficia în totalitate de o gândire liberă, ar trebui să ne
mustre conştiinţa? A nu se înţelege că am ridicat ode unei epoci apuse, sper,
pentru totdeauna. Vreau să înţeleagă acei care n-au cunoscut totalitarismul
politic ce rezistenţă a opus scriitorul unui dogmatism excesiv al realismului
socialist. Chiar dacă scrisul nu a încetat, circuitul literar a fost
scurtcircuitat violent şi împiedicat să funcţioneze.
Atunci
când ţi-e îngrădită gândirea, conştiinţa se revoltă,dezvoltându-se o anume
rezistenţă într-un sens unic. Astăzi, când s-ar zice că avem pluralism politic
de o joasă speţă, avem şi dezorientare literară. Consider că scriitorul n-ar
trebui să intre în “hora” deşertăciunilor, dar să nu uite că este în slujba
omului din această ţară, cu împliniri şi deziluzii.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6.
Dezgheţul literar, după o aproximativă stagnare, duce la reluarea contactului
cu modernitatea. Era nevoie de recuperarea paradigmei moderniste, urmată de înnoirea
structurilor lirice. Mai mult, apar elemente
postmoderniste în cadrul organizat al cenaclurilor literare. Pe nesimţite s-au
conturat unele grupări literare care au
produs schimbări în forma şi sensul poeziei.
Îmi
amintesc ceea ce am declarat într-un interviu acordat lui Paul Ungureanu: “Nu
agreez poezia încifrată, ce nu lasă loc trăirilor sufleteşti. Ea are, în
general, un mesaj ambiguu. Poezia trebuie să rămână o stare de spirit, deschisă
şi cititorilor de rând”. Cu toate acestea am renunţat, în parte, la ceea ce
credeam, precum că rimele mulţumesc toate vârstele. Revenind, cred că în prezent,
literatura va fi influenţată de ştiinţă (tehnologie). Legile care guvernează
relaţiile dintre reprezentări formează un fel de ştiinţă a perspectivei interioare.
În limitele în care se produce viaţa, greu de definit ştiinţific, intervine
artistul care încearcă să o redea metafizic. El sensibilizează cititorul, chiar
dacă pare a pendula într-un fel de libertinaj.
Dacă
se spune că mileniul III va fi religios sau nu va fi, am putea crede că
literatura va sluji preceptele religioase (în slujba omului), netezind drumul
istoric al cunoaşterii, calea spre divinitate. De fapt este un cerc benefic,
mereu născător de idei, între artă, ştiinţă şi religie.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7.
Fiecare îşi adaptează răspunsul după propriul parcurs literar şi, oricâte păreri
ar fi, timpul propice creaţiei este fluctuant. Totuşi, “acumulările” ar fi bine
să se producă de timpuriu. E nevoie de timp pentru “şlefuire” pe drumul
stilului propriu. Fără schiţarea unor proiecte nu există dinamismul interior,
scriitorul vâslind spre orizonturi iluzorii. Deziluzia în artă nu este
totdeauna benefică. Poetul trăieşte prin poezie sau pentru poezie? Prin poezie
trăirea cotidiană ar fi dificilă, aceasta devenind un paleativ. Sărăcia
poetului este, în general, universală, ca un mesaj primit de Cervantes:“ dacă
un poet zice că e sărac, să fie crezut îndată pe cuvânt, fără jurământ şi fără
alte dovezi”. Recunosc, rândurile anterioare se vor o scuză la pauza lungă în
scrisul meu. De la o vreme încoace a intervenit părerea de rău pentru timpul
pierdut. Într-o primă etapă am reluat manuscrisele şi mă aflu în faza
coagulării volumului ”Planare verticală”. Sunt conştient însă că “întâlnirea”
cu poezia este mai greu de realizat în ceea ce mă priveşte, cel puţin în raport
cu momentul actual. Pe de altă parte, mă bucur că frumuseţile mai au influenţă
asupra sufletului atât cât spledoarea cerurilor înstelate să mă înfioare. Mai
am în vedere reluarea unor proze scurte care s-au născut din trăirea unor
întâmplări dramatice din viaţa unor oameni. Ele încearcă să definească făptura
umană ca o lume prescurtată. Să vedem dacă timpul va avea răbdare…
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.
Vă mulţumesc pentru înţelegere.
CASTELE
DE NISIP (I)
Clopotul,
ascuns
de un strămoş talentat
şi-a
mişcat limba
română
mai
aproape de tine.
Dangătul
lui răstoarnă nume
proprii
şi
visăm în fiecare seară
la
o altă identitate
adormită
prea devreme.
Tu,
stai
acolo,
seară-n
dimineaţă clocind
oul
columbian.
Eu,
aştept
minunea
când
închistarea se va sparge,
sub
umbra de ninsori
şi
cineva cu arcul neîncrederii
va
trage.
Degeaba
te întrebi de ce urlăm,
scrâşnind
printre talente
şi-apoi
adormi îmbrăţişat
de
omenescul contestat şi-adevarat
“festina
lentae”.
De
vrei să ieşi din labirint
crescând
rezerva de indiferenţă,
vei
condamna la moarte lentă
nu
flacăra, ci lumânarea.
Şi
totuşi mai există o şansă
în
pseudomaternitatea adormită
a
cuvintelor,
va
trece timp să o găsim,
amagiţi
de lumina întunericului
spre
glorie
vâslim,
vâslim, vâslim…
CASTELE DE NISIP
(II)
Rămăsesem,
fratele meu,
la
refrenul cântat (se pare)
de
amandoi,
ca
mateloţii ademeniţi de sirene
pe
creste de cantoane.
S-ar
crede că e singura cale
şi
tot “vâslim, vâslim, vâslim”
să
ajungem pe unghia speranţei
din
al nouălea cer.
Pană
atunci, nu te întreba
ce
facem cu vieţile noastre,
fiecare
cu vâsla lui
şi,
acolo, sus
ajungi
dacă ştii să citeşti
în
pietrele din cuvânt
desprinse
din blestemata cetate.
Se
pare că cerşim furtuna
din linişte
sau
amintirea de humă
a
strămoşilor
fugind
de hormonii tehnocraţi,
ascunşi
între balcoane.
Sub
protecţia lor
scot
capul hidos dărâmând zidul
istoriei
într-un
joc de consens.
A
venit vremea îmbogăţirii,
umpleţi
buzunarele,
de
sub ochi,
cu
ce mai poţi captura
din
nisipul crestei înşelătoare,
dar
nu uita să laşi
câţiva
stropi de talent,
să
crească şi alţii cuvinte
devoratoare.
Octombrie,
2015, Dorohoi