"Îmi este foarte greu să accept că „destinul” ar
îndeplini vreun rol în tot ceea ce are legătură cu literatura pe care o
practic. A fost de cele mai multe ori vorba de „opţiuni”, de alegeri pe care a
trebuit să le fac, mai mult sau mai puţin plăcute."
Iulia Militaru s-a născut în 1978, la Bucureşti. A studiat medicina, la
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, din Bucureşti, apoi limba
şi literatura română la Facultatea de Litere, din cadrul Universităţii din
Bucureşti. Şi-a obţinut diploma de masterat în Teoria Literaturii, în anul
2006, iar acum este doctorand în literatură română. Din anul 1999, este membră
în „Societatea medicilor scriitori şi publicişti români”. A publicat mai multe
cărţi pentru copii şi o carte teoretică despre poezie, Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei. În 2010, i-a apărut
primul volum de poezie: „Marea Pipeadă”, pentru care a primit premiile:
„Tânărul poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”, în cadrul
„Galei Tinerilor Scriitori”. Anul acesta, în noiembrie, împreună cu Anca Bucur
(poezie) şi Cristina Budar (grafică), va lansa cartea „Până la venirea apelor
tulburi”, la Casa de Editură Max Blecher. Volumul face parte dintr-un proiect
mai amplu, fiind rezultatul colaborării celor trei, în vederea realizării unui
dialog între diferite stiluri, arte (poezie, grafică, video, sunet) şi autori.
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt
dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa
dumneavoastră ?
Îmi este foarte greu să accept că „destinul” ar
îndeplini vreun rol în tot ceea ce are legătură cu literatura pe care o
practic. A fost de cele mai multe ori vorba de „opţiuni”, de alegeri pe care a
trebuit să le fac, mai mult sau mai puţin plăcute.
Şi totuşi, trebuie să recunosc, acesta nu-i decât
un mod egoist de a răspunde la o astfel de întrebare şi de a mă aşeza pe mine,
„scriitorul”, aşa-zisul autor al cărţilor care apar sub numele meu, în centrul
lumii pe care o creez. Nu, un răspuns sincer la întrebarea dumneavostră ar fi:
nu este niciodată vorba de „opţiune”, ci doar de o dorinţă care precede totul
şi care îţi impune şi coordonează fiecare mişcare, fără să o ştim. Destin? Dacă
vreţi o puteţi numi şi aşa, dar cred că-i mult mai mult de atât. Ea îşi alege
singură obiectul şi te împinge spre el fără să ai vreun cuvânt de spus. Nu ştiu
dacă este înnăscută sau dobândită. De fapt, nu ştiu nimic despre ea şi, de
aceea, e bine să mă opresc aici.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori,
arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a
produs (cu adevărat) acest eveniment?
Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Debutul meu cred că s-a produs odată cu apariţia
cărţii „Marea pipeadă”, la
editura Brumar, în 2010. Primele încercări literare? O să v-o povestesc chiar
pe prima, fiind destul de amuzantă. Învăţasem să citesc şi eram tare fericită
că nu mai trebuie să mă rog de unul şi de altul să facă asta pentru mine. Aşa
că, am început să caut câteva poveşti care mi se păreau mie mai interesante, pe
atunci. Prima la care m-am oprit a fost „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă făr’
de moarte”, la sfârşitul căreia am fost tare dezamăgită. Nu înţelegeam de ce
eroul a trebuit să se întoarcă. Am suferit foarte mult din cauza asta iar,
peste câteva zile, m-am hotărât să schimb sfârşitul şi să salvez eroul. Aşadar,
m-am apucat de scris. După ce am terminat, mi-am spus: „da, trebuie să mă fac
scriitor”. Poate că ăsta a fost adevăratul meu debut, nu ştiu.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Am scris de toate, de la poveşti, la roman şi poezie.
Uneori mai publicam prin reviste puţin cunoscute în lumea literară şi mă
întâlneam cu colegii şi prietenii mei de
la cenaclul lui C.D. Zeletin, organizat în cadrul Facultăţii de Medicină. Apoi,
am terminat facultatea, am ajuns la litere şi am publicat „Marea pipeadă”.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare
literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi
scriitor?
Cea mai mare influenţă a avut-o asupra mea poetul
şi eseistul C.D. Zeletin. Apoi, un moment important, a fost întâlnirea cu
scriitorul Chris Tanasescu. Pe atunci, de fapt, acum doi ani şi jumătate, nu
cunoşteam pe nimeni din lumea literară. Pe Chris l-am întâlnit din întâmplare,
la editura la care lucram. El a auzit că o să-mi apară o carte la Brumar şi
mi-a cerut manuscrisul să-l citească. Cred că pe atunci, mai mult din
curiozitate. Apoi, l-a citit, i-a plăcut, mi-a spus că trebuie să-mi scrie
cineva pe coperta IV (că aşa se procedează pe la noi, altfel nu se uită nimeni
la carte) şi că, dacă nu am cine, mă poate ajuta el. Mi-a dat şi câteva adrese
şi mi-a spus cui ar fi bine să o trimit. Astfel, m-am înprietenit cu el şi cu
Raluca Tănăsescu, iar „Marea
pipeadă” a ieşit la lumină. Poate că altfel, fără ei, nu aş mai fi răspuns azi
la acest interviu.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi
gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste
condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre
scriitor şi putere?
Relaţia literaturii, şi implicit a scriitorului,
cu realitatea socio-politică de azi este paradoxală. Avem, pe de-o parte,
discursuri de angajare a scriitorului ca cetăţean responsabil în treburile Cetăţii,
acesta vrea şi trebuie să militeze împotriva puterii legitimate şi a sistemului;
în schimb, pe de alta, ne confruntăm cu folosirea acestui discurs în scopul de
a obţine sau menţine puterea: a dărâma şi a înlocui, ori a legitima; deci a
peretua o altă faţă a sistemului. Literatura devine astfel, doar un simplu
instrument de manipulare, angajată fiind în jocurile puterii (literatura în
scop educativ şi de sensibilizare a conştiinţelor). Nici literatura estetizantă
nu se abate de la acest control. Oferită ca obiect frumos, opera este lăsată să
fie privită doar ca divertisment ales, ca lucru care îţi atrage atenţia de la
treburile „serioase” ale
Cetăţii şi care, din acest motiv, trebuie marginalizat.
În realitate, despre o gândire cu adevărat liberă
nu se poate vorbi. Ea nu este nicidecum gândirea revoltată, ci gândirea care se
plasează în afara sistemului. Nici scriitorul, nici cetăţeanul nu pot face
asta, cel mult se pot revolta printr-un gest absolut de autodistrugere. Îmi
amintesc aici de cuvintele Angelei Marinescu: „Am trăit momente de extaz şi de
prăbuşire fizică şi morală în timpul comunismului. Şi poate că le-aş fi trăit
şi le-aş fi trans-scris la fel în orice altă epocă sau regim politic, dacă nu
aş avea credinţa că sunt (eu şi poezia mea) un produs strict al comunismului,
leneş şi carnivor, ca şi el, timid şi agresiv, ca şi el, profund imperfect căci
profund imposibil şi aristocrat, deci cu tendinţa de a se autodistruge, până la
capăt, ca şi el. Iar aceste cărţi ar putea fi o mărturi(e)sire.” Astfel,
moartea este doar un fenomenul caracteristic oricărui sistem şi oricărui
individ din interiorul lui, care tinde să-l distrugă şi să se autodistrugă.
Atâta timp cât literatura îşi va păstra caracterul
paradoxal de mai sus şi nu va fi lăsată să devină un fenomen colectiv (nu în
sensul literaturii populare sau al unei literaturi pentru mase, ci în direcţia
anihilării individualismului excesiv şi a mentalităţii de supravieţuitor –
gloria pe care o va obţine după moarte, numele care nu îi va fi şters din
istorie, anxietatea influenţei), ea va menţine o lume şi o cultură a morţii, în
care puterea reprezintă dorinţa supremă a supravieţuitorului. Indiferent de ce
spune sau pentru ce luptă (chiar şi pentru dreptate).
Fiecare scriitor este o mulţime, iar el trebuie să
devină un apărător al naşterii, nu al morţii; nu un supravieţuitor şi un
producător, ci un născător. Operele publicate ar trebui să nu mai fie semnate,
ci doar dăruite lumii, cu smerenie.
În acest sens, între scriitor şi putere nu există
posibilitate de reconciliere. Duşmanul cel mai aprig al literaturii, şi al
artei în general, îl reprezintă politicul; cel care este interesat să cultive
nevoia de putere şi de progres. El nu poate să existe decât într-o cultură a
morţii, care este în acelaşi timp şi o cultură a schimbării din ce în ce mai
nestăvilite.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din
această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Literatura mileniului III – o literatură care nu
mai poate să ajungă la cititori decât însoţită de celelalte arte, susţinută şi
adusă în lumina reflectoarelor de către acestea; o literatură fără autor şi
fără istorie. Din această perspectivă prefer să nu vă răspund la întrebare.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie
sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în
prezent? Pe când o nouă carte?
Cred într-un program al scriitorului. O nouă carte
o sa apară chiar anul acesta, în noiembrie, la Casa de Editură Max Blecher.
Este un proiect la care am lucrat împreună cu Anca Bucur (poezie) şi Cristina
Budar (grafică şi lucrare video), având la bază un dialog între stiluri, arte
şi autori, care aparţin unor timpuri şi şcoli diferite – unele, la prima
vedere, incompatibile. Scopul este de a-i aduce alături şi a contura pentru ei
un spaţiu în care armoniile şi împăcarea devin posibile.
Facultativ :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a
avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să
vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Vis 0
Într-o noapte, îi zbura prin
cameră un câine.
S-a întors pe partea dreaptă,
S-a întors pe partea stângă.
Credea că visează,
Dar câinele îl muşcă de fund şi-şi luă zborul
Pe fereastră.
Bucureşti, oct., 2012