Scriitorul – destin şi opţiune
„CA UN RÂU SUBTERAN, MATEMATICA MI-A INFLUENȚAT POEZIA”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Îmi amintesc cum eram copil mic și visam deja să scriu o carte. Una singură. Când eram întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, răspundeam: „scriitor de-o carte”. Chiar și mai târziu, când îmi păstrasem intact visul acelei cărți singuratice, tot nu știam ce trebuie sa fiu pentru asta: scriitor, matematician, poet sau jurnalist? După asta, destinul meu scriitoricesc a fost mereu și puternic întretăiat de tot soiul de opțiuni divergente. Ele s-au suprapus peste drumul meu care, cine știe, poate că ar fi trebuit să fie drept ca o lamă de Toledo. Dar n-a fost să fie așa. Sigur, când îți urmezi cu adevărat visul, treci printre greutăți „ca acceleratul prin haltă”, cum spunea Nicolae Steinhardt. Dar drumul apropierii mele de poezie a avut ocoluri neclare: ba vreo căsătorie nereușită și energofagă, ba vreo slujbă de IT-st pe vremea comunismului, care îmi toca și ea viața mărunt. Căci mă născusem sub o zodie sălbatică și într-o zare liberă. Dar toate acestea le-am conștientizat târziu. Și chiar și după 1990, când pentru mine începuse vremea libertății nețărmurite, mereu alte opțiuni piezișe, unele amare altele mai dulci, mi-au încetinit drumul literar.
Dar poate că destinul meu fusese scindat mai de timpuriu. Sau în aparență scindat. Mă născusem sub o stea dublă. Aveam o „malformație” congenitală: mă născusem cu două inimi, una de poet și alta de matematician. Până pe la 20 de ani, aceste două daruri mi s-au manifestat în consonanță. Ba chiar eram atras mai tare de matematică și de tainele ei, în aparență exacte. Dar continuam să scriu și poeme, mai ales fără certitudinea drumului ales. Mai apoi, cum spuneam, matematica și IT-ul nu m-au mai făcut fericit. Inima mea de poet a început să bată mai tare, iar cealaltă inimă a rămas încuiată într-un cocon de poezie. Și atunci destinul meu literar s-a clarificat și a erupt. Ca un delfin din apă, în lumina soarelui. Era în 1996 și publicam Petrogradul într-un pahar cu șampanie, cartea mea de debut.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Dacă mă uit la încărcările mele literare timpurii, de pe la 17-20 de ani, destule poeme de atunci păstrează o anume profunzime neașteptată și curată. Nu sunt scrise încă pe răni vii, cum mi s-a întâmplat mai apoi - ci pe visări imponderabile și noroase. Pe câteva am început să le inserez și în volumelele mele mai noi. Și poate că ieșieră așa și pentru că pe atunci scriam într-un loc magic. În grădina casei de lângă biserica Cașin, din București, într-un amestec imperial de viță de vie, flori, piersici și smochini. Acolo îmi plăcea mie să stau, să scriu și să visez cocoțat pe acoperișul bucătăriei de vară, sub o gigantică boltă de iasomie. Sub bolta aia fără seamăn de mirezme, mă cățăram zi de zi, visând un vis nețărmurit. Ca într-o cămașă ocrotitoare. Sub care timpul se oprea fără veste. Acolo, orice întâmplare, cât de mică, devenea viață trăită la maxim. Uneori se părea că dacă voi îndepărta puțin florile acelea gingașe, cu mirosul lor amețitor – am Îl voi vedea pe Dumnezeu, zâmbindu-mi îngăduitor.
Nostalgia acelei bolți magnifice de iasomie sub care am visat la 17 ani, m-a urmărit toată viața. A plutit prin visele și prin amintirie mele, chiar și până la momentul meu real de debut, din revistele literare. Unul extrem de întârziat, căci s-a produs după 1990 și după cei 33 de ani ai mei. Am debutat în Adevărul literar și artistic și în Luceafărul, în 1992 și 1993. Dar până atunci, până în 1990 mai ales, voi fi continuat să scriu proze și mai ales poeme, și să mă duc în negrii ani 80, și la cele două Școli de mare rasă literară – Cenaclul de Luni și Cenaclul Universitas. Dar amânat și de vremuri și de ceva dinăuntrul meu, debutul meu întârzia. A fost poate o întârziere, să-i zic metodă: una neclară dar euristică, Care a adus cu ea în poezia mea și experiențe de trăite pe muchii extreme. Și le-a sublimat în cine știe ce mixtură mai nouă, o stare difuză peste care s-a suprapus și catalizatorul libertății anilor 90. Încât dintr-odată, parcă am început să scriu altfel. Iar bolta de iasomie - armătura mea de fericire care păruse pierdută de mult, s-a reîntrupat și ea, în poezia mea. Cu florile însângerate dar încă întregi. Pentru ea, mi-am numit ultima carte, Cupola de iasomie a lumii.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
Drumul meu până la prima mea carte, cea din 1996, l-am cam descris deja. Oricum, nu voi ști niciodată câte cărți nescrise am risipit până la ea. Și nici câte am risipit mai apoi între cele câteva lungi tăceri, de după 1996. Cât despre Petrogradul într-un pahar cu șampanie, scris după pofta libertății și a inimii, m-a adus în atenția confraților. O vreme…
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
La fel ca și devierile mele de la destin, influențele culturale puternice și benefice au fost multe. Începând chiar cu anii adolescenței, anii formatori. O umbră majoră interbelică, m-a atins atunci, venită pe cărări matematice. Este vorba de Belu Zilber. Când l-am cunoscut eu, Belu Zilber era vindecat și cicatrizat de marxism. M-a fermecat iute cu amintirile lui intense și uneori dezarmante, despre marile personalități ale culturii noastre. Dar și cu aburul acela plin de savoare și grație al conversației lui cosmopolite și rasate. Aburul dintr-o lume în mare parte apusă. Belu Zilber mă ținea ore în șir în biblioteca lui mare, cu volume legate frumos în piele, biblioteca din apartamentul său de pe bulevardul Pache, din București. Acolo, printre două picături matematice, am scris enorm într-una dintre cele mai faste perioade ale vieții mele.
Căci atunci a fost vremea și a altor dialoguri scânteietoare cu alți prieteni, de vârsta mea. Ei, care urmau să devină matematicieni de frunte ai României și ai lumii. Ca academicianul Mihnea Colțoiu, sau ca Preda Mihăilescu, colegul meu de bancă de la liceul de informatică Tudor Vianu, azi profesor la Universitatea din Göttingen. Preda cel provenit dintr-o dinastie de creiere. Căci era fratele regretatului antropolog Vintilă Mihăilescu, iar tatăl și bunicul său erau profesor universitar, și respectiv, academician. O familie al cărei farmec blând și sagace, m-a atins și m-a influențat, și el.
Mai târziu, a fost rândul cenaclurilor și a domnului Nicolae Manolescu, a lui Mircea Martin dar și a lui Laurențiu Ulici, să mă farmece și să mă învețe. Dintre toți trei, Laurențiu Ulici s-a apropiat cel mai tare de destinul meu. Era imediat ce publicasem și a doua carte, Pianul kamikaze. O citise cu atenție și m-a anunțat că vrea să scrie și să mă susțină de acum încolo cu tărie pentru că descoperise un poet cu totul aparte și cu o forță specială, spunea el. Stăteam mult de vorbă cu el în biroul lui de Președinte al Uniunii Scriitorilor, pe atunci în casa Monteoru. Când i-am vorbit despre Belu Zilber, mi-a spus că mie mi-a lipsit după Zilber, un mentor. Eram bucuros când îl auzeam. Ulici avea autoritate și mână bună. Dar nu a avut timp să scrie despre mine sau să mă susțină. S-a întâmplat să piară așa tragic, cum a pierit.
Sigur că au mai fost și maeștri mei din cărți. Iar dintre cei timpurii, nu-i pot uita pe suprarealiști. Asta dacă tot au depistat unii critici în poezia mea un filon „care ține spiritul suprarealist al lumii” (Mihaela Rădulescu, Neuma nr. 3-4/2020). Ei bine, eram în facultate când m-am apucat să citesc poeții suprarealiști francezi. Și mi s-a întâmplat ceva interesant. Am început să receptez toate acele poeme, cu ascensiunile lor flamboaiante prin spațiile tremurătoare ale visului – ca fiind realiste. Mecanismul imaginilor lor mi se devoala pe loc și vedeam cu ochi aievea – lumile lor rupte în apareță de real, de vreun dicteu suprarealist.
Dar poate că această scanare în cheie realistă, această viziune realistă a unor lumi suprarealiste veneau și din altă direcție decât una a cine știe cărei însușiri de-a mea, nativă. Căci la Facultatea de matematică, poate între cele mai mici probleme pentru mine erau universurile n-dimensionale. Sau alte spații matematice, mult mai complicate. Erau lumi greu de adus în fața ochilor, dar de a căror realitate nici nu mă miram, nici nu mă îndoiam. Și erau numai bune de aproximat, imageriile suprarealiste. Ba mai mult. Gândiți-vă cum îmi exploda imaginația în clipa în care tot în facultate, la cursul de Analiză complexă profesorul ne spunea așa: „am să vă dau o metodă simplă de a vă reprezenta intuitiv, infinitul. Imaginați-vă că luați două cutii de chibrituri și le aruncați – una la stânga și alta la dreapta, pe o sfoară pe care pot aluneca nestânjenite, la nesfârșit. Cele două cutii de chibrituri sunt infinitul mic și infinitul mare”... Când infinitul se preface într-o simplă cutie de chibrituri, ca în acel „suprarealism uneori neomenesc” ce mi-a fost atribuit pe alocuri - atunci totul pare posibil. Ca să nu mai zic de teorema lui Gödel. Pe la 17 ani, Belu Zilber îmi arătase deja, demonstrația ei. Chestia e că teorema aceea îmi aprinsese imaginația. Înainte de Gödel, matematica părea că deține adevărul suprem. Al gândirii pure, independent de lumea fizică. Dar Gödel a transformat în ruine programul optimist al unor matematicieni și logicieni uriași ai secolului XX, că matematica este necontradictorie. Axiomele ei erau incomplete și adevărul matematic - o iluzie!... Dar asta a fost pentru mine, în mod bizar, încă o cheie matematică fină, spre literatură. O cheie ce se potrivea și la porțile Raiului matematic. Raiul imun la legile Cosmosului. Matematica, no man's land-ul Universului, mi-a influențat și ea, poezia. Ca un râu subteran.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Sunt scriitor și cetățean în propria mea țară. Sigur că am și opțiuni politice. Sunt eurocentric și euro-atlantist. Până la urmă ar trebui să ne venim toți în fire și să înțelegem valoarea și adevărul acestor direcții. Acum cu atât mai mult după taifunul covid, eu doar în acești parametri pot gândi orice raport dintre conștiință, politică și gândirea liberă.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Poezia română se află azi în toată spledoarea ei, la un indiscutabil nivel european și mondial. Pornită cu originalitate și cu o fastuoasă profunzime în anii 60, după ce trecuse prin deșertul proletcultismului. După 1990, poezia română contemporană a avut o prezență în lume pe măsura valorii ei, căci a fost perfect susținută de traduceri în cascadă, în varii limbi străine. Mi s-a întâmplat și mie. După ce o carte întreagă, Cupola de iasomie a lumii mi-a fost tradusă în lingua franca a lumii de azi, devenind The Jasmine Dome of the World, am început să fiu mult mai cunoscut în lume. Cam asta-i cu locul în care poezia română se află azi. Cât despre proza noastră, cu ea nu s-a întâmplat chiar la fel deși ar fi meritat și ea să fie între primele voci ale lumii. În afară de Mircea Cărtărescu, alți prozatori români și-au găsit mai greu locul în limbile lumii. Poate că efortul e prea mare pentru traducători. Dacă ajungem la teatru, avem trei dramaturgi de talie internațională incontestabilă: Matei Vișniec, Saviana Stănescu și Horia Gârbea. Fiecare cu stilul său, strălucitor și avangardist. Și breasla traducătorilor a explodat la rândul ei, după 1990. Au fost făcute nenumărate traduceri din autori români, chiar și în limbi exotice. Circuitul invers a fost și el valabil. S-au făcut și lucrări monumentale. De curând s-a încheiat a treia ediție a integralei Shakespeare, coordonată de prof. George Volceanov. Și, ca o cheie de boltă a culturii noastre de azi, dl. Nicolae Manolescu și-a scos cea de a doua ediție a cărții sale monumentale, spumoasă și sagace: Istoria literaturii române. Pe scurt, sunt fericit că în ziua de azi, în literatura română de azi.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
„Pentru toate există o vreme, şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său: un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri; un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge; un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde; un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi” (Ecleziastul). Așa-i și scrisul. Când înțelegi că nu mai e vremea să taci, nu îți rămâne decât să aplici un program filonului tău, ieșit la lumină. Și poate că eu, rămas în urmă cu cărțile ce zăceau în mine și pe care aș fi trebuit să le scriu mai de mult, scriu azi cu o poftă exactă și voluptoasă. Am încheiat în sfârșit, o carte de povestiri fantastice la care am lucrat mai bine de 30 de ani, mai exact din clipa în care s-a născut fata mea. Singur pe Planeta femeie - se numește; sau Povestirile Planetei Nun. Complet gata este, de asemenea, și o carte consistentă de Dialoguri cu mari plasticieni români de azi. Este o carte care s-a născut în paginile revistei Formula AS, la Școala de interviu a Sânzienei Pop - mentorul cel mai prezent în viața mea, de aproape 30 de ani. Va fi un eveniment editorial, mi-ar plăcea să o public cât mai repede, dar la noi totul merge greu. M-am apucat de asemenea, de vreun an să traduc din engleză, poezie universală contemporană. Am descoperit astfel câțiva poeți de mare profunzime, printr-o aventură care a început la festivalurile internaționale de poezie. Încât chiar anul acesta voi publica un volum de poeme al scriitorului german Gino Leineweber. Și în câțiva ani, mi-aș dori să strâng și un volum de poezie contemporană balcanică.
Lucrez apoi, cum altfel, și la un nou volum de versuri. Deocamdată n-are un titlu. Pentru mine asta învederează că are de așteptat. Am constatat că până nu am un titlu la un poem, la un reportaj sau la o carte, până atunci bucata aceea nu e gata. Poate să fie și aceasta o deformare matematică - unde o problemă sau o teoremă trebuie să înceapă cu o ipoteză bine schițată. Și, în fine, lucrez cu pasiune și la o piesă de teatru. Începută în anii 80, se numește Nopțile unui cireș liniștit. Nu va fi o piesă de teatru cumințică, așa cum nu-i nici poezia mea. Dar titlul ei sper să îmi poarte noroc. La fel ca și ancheta dvs,, pentru care vă mulțumesc.
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
POETUL LA STALINGRAD (fragment)
1. Pe la BIG BANG fără un sfert
Singur în grădina Hesperidelor. Aici, moartea miroase a dedulcire,
a rozmarin,
a vulpi gingaș flămânzite la sân.
Peste tot adulmecă opricincii, câinii ăia în haite, cu petlițe bizare
(păsări de ceară, zăngănitoare).
Tu stai și aștepți. Alături, Regina din Saba, ucigașă,
renovată niţel,
mai adie-o duhoare,
un malaxor de stafii,
licitate de tine şi cu care te-mbii
Când nici spaimă și nici menestrel,
Înger la masa tăcerii, angajat în acord
în grădina ta zombie, în grădina-fiord
mai atingi o diluare
constantă-ntr-un fel...
Pe zidul grădinii, o mână a pictat o Apocalipsă și hazlie și cruntă: forme deviate, apariții amalgamate... ochi mari, suferinzi;
le privești lung: tot nu te recunoști în pozele astea haioase și nevrotice, făcute demult...
Ora exactă vine iar. Opricincii, Regina, merele daurite își încep valsul
- pas mărunt, pas bătut, pas scindat –
explodează toți deodată din zidul grădinii Hesperidelor:
un asalt imparabil în culori de must şi de mir,
o grijanie biruitoare,
festin de păsări de ceară, zăngănitoare
a început să mestece Lumea și o scufundă...
Lumea care tresare în somn la spovedania asta silită... periodic uitată, reamintită,
și adoarme la loc - un chit uriaș, împietrit
cândva într-un vis născut
pe la Big Bang fără un sfert...
2. Poetul la Stalingrad
Bubuitul tunurilor ne-a înconjurat.
Eu încă exist... Fac greva morţii,
alături de camarazii mei germani,
și ai bunicului meu,
înslinoşit pe chip cu un zaţ imparabil
de amintiri...
Exist, mă petrec mai departe prin Stalingradul ăsta încuiat în moarte și pulverizat prin Cosmos
Un Stalingrad rătăcit în poeme totdeauna ratate,
Stalingradul cu Volga explodând din coșmare continui,
Explodând împreună cu sângele liniştitor și gros, înghețat pe mânile și pe uniformele soldaților – albite ca niște prapuri,
aneantizate deodată cu carnea și cu oasele lor prin tranșeele lichefiate
și împietrite pe veci: stalactite ale ororii... ale dezintegrării...
De-acum timpul nostru s-a scurtat. Uruitul infernal al tancurilor se apropie.
Sau poate-i doar iubita care s-a trezit și își clamează lingoarea și semnul ratării
care-i tot dau târcoale, flămânde ca niște fiare bătrâne cu colții și tiarele debălăsate
prin tranșeele înghețate... ridicate până la cer...
*
Mult mai târziu, când şi când, tatăl meu se mai oţăra: „Futu-i în cur pe mă-sa de nemţi că s-au dus peste ruşi şi i-au adus peste noi! Nemţii m-au nenorocit pe mine, nemţii şi ruşii, fire-ar mama lor a dracu'!”.
Și dădea cu portofelul de pământ, circăreşte, dacă i se părea lui că nu mai sunt destui bani. Iar asta se întâmpla mai ales în concediu şi mai totdeauna la Sinaia, pe la începutul anilor '60. La Sinaia unde ne ducea să stăm toţi trei, el, eu şi mama, în mansarda din „Vila Nelly” a lui tanti Nelly născută Pachmann, mătuşa sau cam aşa ceva din partea mamaiei Iacob, mătuşa din lanţul ăla de rude cu nume exotice, cam toate nemțești și ele, deși erau din ramura noastră cehească: Chapek, Franz, Ahile.
- Şi turcii, tăticu'! - plusam și eu, investeam la bursa noastră de tabieturi. Iar tata o prinsese din zbor. Așa că ori de câte ori, adică rar, îşi începea ritualul-scenetă cu trântitul de portofel, o lua în ordine: „Futu-le muma'-n cur de turci că ei m-au nenorocit, turcii şi nemţii şi ruşii!”
*
Dar tot în acei ani blânzi, de la începutul vieții mele de la Sinaia, unchiul Ahile, fiul lui tanti Nelly Pachmann, îmi povestea serile, cum el luptase la Stalingrad și cum scăpase de-acolo, din capcana aia nețărmurită, a morții.
Unchiul Ahile era ofițer al armatei române și în mod bizar, nu le spusese camarazilor nemți că el vorbea germana la perfecție, din familie. La fel cum o știa și străbunica mea, maica-mare cehoaica. Iar ea, la fel ca unchiul Ahile mai devreme pe Frontul de Răsărit, refuzase după 1944 să mai vorbească o boabă nemțește în casă... Doar pe tata, singurul ei nepot, îl mai ajutase maica-mare, în secret, să-și perfecționeze nemțeasca. De-ajunsese tata, inginerul de elită, să fie trimis de statul român, în tot spațiul german al lumii, după asta.
Pe când la Stalingrad, tocmai muțenia asta nemțească îl salvase pe unchiul Ahile și compania lui de soldați. Căci într-o noapte, el i-a auzit pe ofițerii germani cum șopteau între ei să abandoneze a doua zi poziția și pe români. Să plece, să se strecoare prin ceață și chiciură prin cleștele și printre tancurile rusești, cu soldații nemți în camioanele lor, rupându-se de ai noștri cu orice preț, fie și prin foc. Așa că a doua zi, unchiul Ahile și compania lui hărtănită de 45 de zile de asediu fără răgaz, au încercat mai întâi să-i oprească pe nemți, să-i ia și pe ei în camioane. Atunci a început măcelul. Românii și germanii s-au lichidat între ei, cu ferocitate. Până la ultimul glonț și până la ultima grenadă. Și ai noștri au scăpat vii, pe-un morman de cadavre nemțești și române. După care, conduși de unchiul Ahile, s-au târât zile în șir și-au ieșit din încercuirea morții, rusească.
Și abia când a murit Ahile Petrescu, matematicianul și profesorul de la Facultatea de construcții din București, am mai aflat ceva. Era mult după 1990, când era voie. Atunci, unchiul meu a fost îngropat cu Crucea de Fier pe piept.
*
De-acum haitele tancurilor sunt tot mai aproape. Vin peste noi zornăind asurzitor din șenile. Și de sub șenilele lor, zâmbește Apocalipsa.
La un Poker gigantic, jucată. La Stalingrad, la Pokerul lumilor, înghețat.
Pokerul jucat în orb, care cu bunic, care cu tații uitați acolo departe,
Pokerul pe care îl mai jucăm și azi, cu toții...
*
Poate că toate astea chiar le scriu în direct.
Printr-o legătură empatică cu Dumnezeu.
Ori numai cu un eu ciung de-al meu, poate...
Oricum, Pokerul negru mă umbrește și pe mine cu tiara-i debălăsată... Mă pipăie... îmi încearcă oasele și umerii înfiorător de volatili.
Tiara cu cili
definindu-mă:
eu, o palmă trimisă pe sărite, din genă în genă,
casierul de serviciu al strămoşilor mei,
întorcând obrazul întruna... în picioare, în genunchi și în corzi, într-un război al Lumilor,
personal...
*
Acum, între tancuri, la limita no man’s land-ul fluid pe care rușii îl sparg și-l împing, îl sparg și-l împing fără odihnă, prin viforniță - iubita s-a apucat să picteze.
De sub pensula ei, ca un psalm,
Cotul Donului explodează în miliarde de cuante de sânge!
Un general neamț se oprește mirat să privească-un minut, ce face iubita acolo, la Școala aia de pictură și poezie de la Stalingrad, constituită ad hoc -
culori prin teroare,
versuri prin moarte și sugrumare...
Din spatele generalului, câțiva panzer grenadiri se uită și ei mirați, sub grenade, gloațe și obuze, la picturile iubitei,
Pe când pășesc cu grijă printre morții cu mitralierele înfipte direct în carne...
*
Generalul neamț ordonă acum rezistența până la capăt.
Apoi, își începe impasibil ritualul. Cu un ultim efort, își saltă viscerele, încet înspre...
Noi ce să facem? Ne scoatem și noi din ranițe, binișor, cu mâini înghețate, visele noastre tumefiate... scurse în pământ la Stalingrad...
Visele noastre atârnând și ele, de viscerele generalului neamț...
Atârnând deodată cu zecile de divizii calcinate în capacana aia infinită - diviziile legate în fiare,
și-n pierdute poeme, legate...
Diviziile, deodată cu generalul dezvelindu-şi încet, într-o dimineaţă de psalmi asmuţiţi peste mare -
tigvele, de sub mângâierea dintâi,
a Pokerului fără căpătâi...
*
Așa am venit și eu pe lume.
Născut prematur, cu mult înainte de-a fi.
Născut într-o dimineață calmă de ianuarie 1943. La Stalingrad.
Acolo născut și crescut. Un erete,
la Stalingrad stropit cu benzină,
fără odihnă ținându-și cu furie de-atunci în clonț, chibritul
nicicând, izbăvitor...
3. Plajă la Stalingrad
La Stalingrad, de Crăciunul lui 1942, curvele răsăreau direct din Volga, strecurate prin tapetul ăla infernal, nesfârșit de balalaică și vodkă și carne și moarte...
Răsăreau, pluteau pe ape, zdrențele, primadonele clorotice, înspinate - chemând divizie după divizie la Corul cel mare al arhanghelilor
care-și dădeau cu sâc și bâzdâc,
văzând de câte oase e rost în cercul ăla de fier și neant...
În vremea asta Lev Tolstoi, bărbosul, centrul înaintaş de la „Octombrie Roşu” – fabrica aia din mijlocul Stalingradului, numai praf și ruine,
pe care nemții se tot încăpățânau s-o atace
cu o disciplină sinucigașă, pusă la patru ace.
Rușii se apărau și atacau și ei prin ploaia de gloanțe. Muriseră așa de mulți și dintre ei, că rușii-și făceau grămezi din morți şi-i împingeau pe gheaţă, că să se poată apropia și să atace iar, sub scutul morților.
În vremea asta, Lev Tolstoi schimba întruna kalajnicoave pe samagonkă,
doar, doar o mai atinge o dată și el, chimirul fetiţelor Morgana
ce curgeau tânguios printre obuze... pe Volga și pe la Cotul Donulului liniștit,
de parcă lumea toată, arpegiu cu arpegiu, ar fi înnebunit!
Bătrânul Lev, în timp ce sărea brusc dintre ruine
pe vreo companie de soldați germani,
așa cum sărea el pe vremuri, pe țărănci, la moșie.
Ca apoi să-şi taie iar, mâna dreaptă şi s-o arunce cu furie în mijlocul luptelor de stradă, feroce, cu tancurile difuzând prin boxe, întretăiată de rafale, „Sonata Kreutzer”...
*
La Stalingrad, făceam toți plajă disciplinat, pe căprării:
morții cu morții, viii cu viii...
Noi, cei încă vii prinși în încercuire, ne strecuram printre morți, la lumina hipnotică a trasoarelor
ca să mai prindem vreo rază ultravioletă, de katiușă;
Noi cei vii, cu măști de zăpadă, bronzați de foame și ger
Și purtând la picioare Moartea, drept giuvaer.
Așa că tot morții se purtau cel mai onorabil,
Aliniați și cuminți, cu burțile-n sus, în zăpadă, la plajă... cu ochi de fier,
Mușcând din țărână și aplaudând fără gesturi, îngerii din cer...
Îngerii care plonjau strecurați printre schije, în Volga și-n Don,
Îngerii, de-a valma cu curvele alea-nspinate care continuau să le ceară obolul înainte clienților
Ca să-i treacă peste atât de încărcatele, de la o vreme, ape ale râurilor
Lethe și Acheron...
Valentin Iacob, mai, 2020, București
