„Scrisul vine cu forța unui Alfeu doritor
de comunicarea lumilor preumblate, se duce de la noi odată cu opțiunea
nepotrivită, ca să se întoarcă în alt moment, favorabil. Cum s-ar zice, nu
scăpăm de scris dacă avem ”destin” de…hârtie. Dar înaintea hârtiei/laptopului
se află viețuirile scăpate în afund și întâmplările revelatorii nu fac decât să
le exorcizeze, să le scoată la vedere, lucru migălos, dacă pentru aiasta
trebuie și concentrare. Secretul unei dăruiri, altfel spus gratuității în artă,
este un vis din care nu se mai iese, oricâtă utilitate am afla prin cutare
sertar literar sau în vreuna dintre arte.”
1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. La prima întrebare vă răspunde scriitorul din fiecare om, cel a cărui
vinovăție stă în faptul că scrisul e prea adânc pentru ca opțiunea privilegiată
de…soartă să (nu) fie doar catalizatoare. Scrisul vine cu forța unui Alfeu
doritor de comunicarea lumilor preumblate, se duce de la noi odată cu opțiunea
nepotrivită, ca să se întoarcă în alt moment, favorabil. Cum s-ar zice, nu
scăpăm de scris dacă avem ”destin” de…hârtie. Dar înaintea hârtiei/laptopului
se află viețuirile scăpate în afund și întâmplările revelatorii nu fac decât să
le exorcizeze, să le scoată la vedere, lucru migălos, dacă pentru aiasta
trebuie și concentrare. Secretul unei dăruiri, altfel spus gratuității în artă,
este un vis din care nu se mai iese, oricâtă utilitate am afla prin cutare
sertar literar sau în vreuna dintre arte. Și nu pare cu adevărat alegere, ci dor
de nesfârșitul artei, orizontul ei ”indefinit”. Nu am avut senzația că am ales
scrisul fiindcă, după marea dragoste, filmul, o nevoie de exprimare, mai la
îndemână, nu am găsit. Sunt în această formulă ca într-un provizorat, care se
lungește. Dar nu mai am timp de întoarcere.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2. Debutul a fost mai întâi la Suplimentul de-l
avea Scânteia Tineretului cu un grupaj de poeme, minunat prezentate de Mihai Coman
(altfel nu puteau să apară, trebuia să fie trecute prin filiera unui cenaclu).
Debutul vine, din păcate, cu fiecare critic care mă descoperă. Fiindcă de la
prima carte până acum s-au întâmplat cam multe ”debuturi”. Sau așa simt eu din
moment ce trec la pomelnic altă uimire, din partea unui lector avizat, că aș fi
prin literatura cea română. Să sperăm că voi trece de începuturile
interminabile fiindcă sunt voci cu spirit critic re/cunoscut care îmi dau,
dacă-mi permiteți moftul ista, girul. În privința celor care mă așteptau să
trec de experiment, am să spun că chiar cred în dumnealui. Altfel am fi statici
la sufletul nostru de literați cruzi. Cu avangarda (în toate etapele) mi se
pare că înaintarăm prin Europa, iar din experimente, un pământ bun, se nasc
universuri literare stabile. S-a dovedit că este și un ”moment evenimențial” în
istoria unui literaturi. O înnoiește, o împinge la drum. Nu cred că Herta
Miller ar fi părut criticilor români altfel decât…experimentală cu proza ei (poeticească
foarte și cu epicul subțiat), creatoare de univers ”carceral” cât o țară sau o
literatură întreagă. E bine că azi sunt și valuri de critici tineri, unii cam
pripiți sau prea arondați, ca și, de la un timp, „blogării”, care ocupă din ce
în ce mai mult spațiul alb dintre carte și cititorul obișnuit. Păcatul e că
sunt, între cei de-a dreptul profesioniști, și alții care se bagă singuri în
seamă, care ”ne arată” ce e prin cutare cărțulie. Lecturile vor merge spre
împrăștiere, nu se poate altfel, din moment ce timpul, tipul și ofertele s-au
strâmbat, strâmtorat, manipulat, ierarhizat, etc. O fi destin?
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Drumul editării primei cărți a fot greu. M-am
plimbat printre pirați de editori și am ratat, cred, prima carte. Compozita și
necorectată, apoi și pe a doua. Dar, cu greu, am ajuns și la prima, care chiar
este experimentală, Irozi. Îmi place
și azi, iar surpriza a venit de la o fostă elevă, care a trecut-o printre
primele 10 cărți preferate. Aventura editorială a fost iar un fel de…început, Hidrapulper, la Ideea Europeană. Dar
trebuia să mai aștept pentru lectura prozei, în timp ce poezia apărea din când
în când și părea mai…vizibilă. Am avut alt …”debut”, În exod, prima proză
publicată la Cartea Românească. M-a impresionat o absolventă de liceu, care
urmează facultatea afară, cum a reușit să simtă cartea, această carte neprimită
de critici. Cu volumele În două lumi, roman, sau versurile din Mama întreabă
dacă stau până seara lucrurile s-au mai desțelenit. Așa că au urmat Vremea Moroiului, proză, și Când se duc în uitare, poeme, care par
să aibă altă cărare.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. M-au împins de la spate lecturile, multe. Și
filmele. Din facultate am frecventat Cinemateca și cred că mai mult m-a
…infuențat/determinat filmul în scriere, atât de puternic în vremea
adolescenței și maturității mele față de premiantele de azi. Personalitățile
care au marcat lăuntricul (memorialistic) există, mai întâi profesoara și
prietena Cornelia Comorovski, apoi oamenii întâlniți pe la diverse ”locuri”,
școală sau fabrică, tren sau spații ființiale, casa părintească, satul de
origine, orașul meu Râmnic (cel sărat), orașul meu Ploiești, orașul drag
București. Locurile sunt …personalitățile care m-au marcat fiindcă nu sunt vii
fără oameni anume în ele. Mama, de pildă, e acolo, în locul, acasa ei, și
ajunge în scrisul meu din această însoțire. Dar poate că și lecturile sunt
locuri. Eu așa am parcurs cărți și cărți și cărți și.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Nu trebuie să existe legătură între scriitor și
putere. De nicio putere. Posesia e otrăvitoare, partinică în măsura în care nu
se probează rezistența la această diavoliță (și actuală). Una e să ai opinii
politice, alta să faci pactul. Nu trebuie să-ți dai sângele pentru vreun factor
de putere fiindcă semnezi propria posedare. Sigur că nu există om să nu aibă
aderență la o ideologie, dar nu cred benefică trecere dincolo de spectacolul
său. Dovadă că falia de azi vine din prea multă lipirea la vreo tabără
politică, e mult spus ideologică. În momentul 89 părea benefică implicarea
scriitorului în politică. Și am dat de câtamai ura pe plaiurile noastre. Ura e
greu de purtat. Mai ales că te necinstește pe furiș. Ca să ai libertate, nu te
închizi într-o groapă. Nu inițiatic, ca personajul lui Kobo Abe. Acolo e un
sens, o…libertate în spațiul strâmt devenit loc, ființă. În politică groapa e
și minată. Cred în conștiința scriitorului, dar și dumneaei s-a fost mutat și
strămutat așa de mult încât pare pe cale de dispariție. Dacă n-o fi murit. Dacă
am avea …”conștiință” nu ar fi instalată o așa ierarhie (fixă, osoasă,
aleatorie de multe ori) în lumea scriitorilor, nici atâta vitalitate kitsch
prin lumea noastră festivă. Veleitarii umblă pe la case împărătești, valorile
prin colțișoare de provincie sau de capitală, festivalurile și premiile merg
fără purtătorii lor, adică sunt …independente, dar cu buget. Ei, și dacă
existența scriitorului depinde de…buget, cum mai poate dumnealui să fie liber.
Viciul s-a instalat deja, amestecul de valori, impurul se trezește că e pur. De
aceea nu mai așteptăm provincia, așteptăm…timpul. Să curățească el, domnule, ce
ie de curățat. Conștiința e și nu e.
Are și nu are ”cetățenie”. Că scriitorul e mai mult cetățean cu carte de
muncă... Cea artistică va fi doar la pensie recunoscută.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Nu am un
„ochiu din afară”, de aceea, privind literatura actuală din perspectivă apropiată,
nu ai cum să te ferești de …anamorfoză. Așa că, recunosc subiectivitatea de la
căpătâi, în poezie un Dan Sociu mă convinge, dar îi citesc și pe Ileana
Mălăncioiu sau pe Aurel Pantea sau Ion Mureșan, ș. a., în proză dau de
Aldulescu sau Dan Lungu, dar mă întorc și la Nostalgia, în aria criticii
literare parcurg cronici semnate de tineri, dar nu pot să nu trag cu ochiul prin
Istoria…manolesciană sau la comentariile lui Gheorghe Grigurcu. Dacă ochiul ne
minte, atunci mai citesc și poezie sau proză cu ecou critic imediat, chiar
premiate, și descopăr că am vederi apropiate sau depărtate. Citesc Adela
Greceanu sau Komartin dar sunt empatică la Bosnia.
Partaj sau anaBASis, încerc Radu
Mareș și mă atrage un Hondrari sau Bogdan Hrib, de pildă. Apoi sar la noutățile
traduse și dau de Tavares sau Peixoto, de exemplu, și rămân mai mult timp în
aceste literaturi, relaxată. Nu știu dacă un val românesc cum este cel al
”egotiștilor”, din care sunt desprinse și…clasicizate cam multe nume, va fi
îndreptarul literaturii române. Lipsește stratul de dedesubt sau nu am au
antene pentru atâta suprafață, textură. În plus, și în poezie și în proză se
merge mult în ecou. Vezi multe cărți tinere, promovate de-a-n boulea. Mă aștept
ca în următorul deceniu amestecul să fie și mai drăcesc. Poate că fundătura
ține de perspectivă, cum am spus.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. În privința momentului privilegiat, cel al
scrisului, nu am un program. Am geneze lungi. Proza vine după ce s-a fost copt
locul, personajele, tema, dar sunt aluviuni de stări care pătrund chiar în
timpul…muncii. Poezie e ceva mai adâncă și vine deodată, musai trebuie să te
supui…inspirației. De fapt, nu ajungi la scris fără de trăiri anume. Textul
liric este un ecou al lor, rămășite abia conștiente dintr-un vis mai mare, pe
care niciodată nu ți-l poți aminti întreg. Proza, în schimb, adună și suprafețe
din zilnicele noastre, are amploare, spațiu, dar nu știu dacă mai are și
”timp”. De aici pentru mulți cititori e mai comod să parcurgi texte prozastice
(chiar și în poezie). În momentul de față am un proiect în proză și unul
poeticesc, dar nu trecui la…(con)text. Încă mă uit la spată (ca s-o mânuiesc),
dacă e să aduc o imagine a mamei la vechiul război de țesut. Am nevoie de fire,
de culori, de …viața prinsă în covor și mai mult durează gestația decât scrisul
propriu-zis. Dar m-am învățat cu ”moftul”.
Faculataiv : 7 + UNU.
În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Am să aleg un fragment de proză și unul poematic,
spre evidențierea celor două ale mele porniri literare. Primul face parte din
romanul recent Vremea Moroiului,
celălalt din volumul Mama întreabă dacă
stau până seara:
7 + UNU.
a. Zale, însă, era sigur că Moroiu înjurase la
telefon, Futu‑ţi gradele mă‑tii care ţi‑am dat şi anu’ ăsta o stea şi scutire
de impozit pe viaţă, dacă o să mai fim şi după ! Intoxicare, a zis la prima emisiune ca
invitat din oficiu Zale, Manipulare ! Nu e vorba de...ţi‑ar dreacu’ de soldăţoi
proşti, dar moderatorul iar a cerut publicitate şi mulţi au schimbat canalul. Ratingul
nu mai era ca înainte.
Doar accidentul din
iadul alb, cu doi morţi, copilotul şi medicii care urmau să facă un transplant
urgent, salvaţi în ultima clipă de moţi, a dat o pompă de aer televiziunii invitatului
Zale Brăduţ. Ei au transmis ştiri despre accidentul aviatic, începând cu orele
15,00, în auzul fără auz al autorităţilor. Că s‑au dus la faţa locului, în
munţi, echipe de la toate instituţiile, şi voluntari profesionişti, şi Smurdul,
nu era suficient, datorită lentorii cu care mergeau în cruciş şi curmeziş.
Lipsea un centru de comandă, cu tot ordinul existent la nivel de guvern, şi
fiecare grup o lua câţiva kilometri într‑o parte, la scurt timp în cealaltă,
derutat de veştile sau localizările contradictorii, şi asta nu doar la poalele
Apusenilor, ci chiar în televizor, la servicii, la minister. Noroc că o femeie
din comuna Horea Sat rămăsese cu ochii la munţi din cauza frigului şi bărbatul
ei nu era acasă, nu era acasă, cum nu a fost niciun moţ până pe la 18,00. Se
înnoptase şi nu mai venea, şi frigul stătea la fereastră şi în curte, stătea şi
pe munte, stătea şi sub zăpadă, stătea şi în aer şi trebuia, Maica Domnului şi
Isuse Hristoase Dumnezeule, să facă ceva, măi omule, e un avion în munte, s‑a
spus la televizor. Abia sosit, Todirică s‑a dus fără să mai mănânce în ghetele
deja ude la vecin şi vecinul, care era primar, a chemat satul şi tot Horea de
parte bărbătească a urcat în gheaţa lui Todirică până pe vârful muntelui
fiindcă aflaseră, de la doctorul cu telefon la locul accidentului, că era
zăpada de doi metri şi doi metri de viscol nu puteau fi decât printre brazii de
pe platou, la vreo zece kilometri, pe care i‑au făcut cu lanternele, dar mai
mult cu voinţa. Ea mergea înainte, altfel cum să treci muntele prin săgeţile
din talpă şi bătăile inimii, care ajunseseră gânduri. Dacă nu suntem acolo la
timp ? De câteva ori un versant s‑a întors pe cealaltă parte, dar Horea Sat, cu
primii trei oameni, a împins muntele cu îngerii şi aşa au intrat în pădure,
căutând cerul de pe platou. În faţa întunericului şi‑au desfăcut nasturii de la
scurtă, să fie mai uşori la mers, şi înainte nu au fost trupurile, strânse în
menghine de brad, a fost tot întunericul, dar luminat de un vârf de munte, care
nu era altceva decât locul. Locul accidentului îi chema, altfel nu aveau cum
pătrunde prin gheaţa şi umbrele ţepoase, prin negura ca o haină groasă, prin
propriul lor mers care, parcă, o lua înapoi. Primul sătean a ştiut că e aproape
de poiană când nu el, un sunet s‑a proptit în băţul de corn şi a strigat de
acolo, dar nu era ecoul lui, nu era încă. Doar vârful de munte s‑a oprit şi
asta a auzit mai bine, a lăsat gheaţa din picioare şi a făcut în ciorapii de
lână câţiva metri prin zăpada de 2 metri când un ţipăt de om l‑a ajuns şi
lanterna s‑a mişcat singură. A strigat la rândul lui, ecoul stătea spânzurat de
brad când iarăşi strigătul cuiva s‑a trezit singur printre trunchiuri. El,
ecoul, a fost deodată trei oameni vii, coborând deja spre platou, apoi
copilotul, patru medici care aşteptau moartea, aşa de aproape de respiraţia lor
încât îi unise în acelaşi gând, în cele din urmă şi pilotul şi rezidenta. Doar
că doctorul cu telefonul la 112 şi la celelalte instituţii ale statului de
drept a simţit în geaca lui groasă, ce noroc să vină la aeroport pe
motocicletă, a simţit şi în glezne
moartea pilotului şi
a rezidentei. A strigat dinăuntru şi a strigat de afară şi atunci o adiere i‑a
fost aproape şi n‑a mai simţit nimic. Stătea ca un copac la pământ când moţii
au ajuns printre fiare şi oameni. Pe doctor l‑a ridicat în îmbrăţişarea lui
unul Todirică. Doctorul avea să întoarcă darul munţilor, după un an, tot prin
Todirică, în propriile braţe, care nu ţineau omul, ţineau muntele, ridicat la
cer. Dar în noaptea accidentului nu a mai fost nimic de făcut cu pilotul care
avea să spună după moarte, dar cine să audă decât Baba Vancea, că furtuna de
zăpadă zvârcolea brazii şi zvârcolea aerul şi zvârcolea pământul când a reuşit
să‑l coboare ca să poată ateriza fără un şoc prea mare, dar nu aşa de liniştit
încât să nu‑şi vadă coşmarul, trupul şi cabina împrăştiate şi ţepuşele de ger
cu geamuri în ele. A reuşit să dea un singur telefon, înainte să‑şi audă vocea
străină din măruntaiele lui. Şi a mai trăit o jumătate de oră fără să vadă
umbrele din jur sau desenele care erau brazi, dar puteau fi lupi, dacă gerul
nu i‑ar fi ţinut şi pe ei departe de vârful muntelui, unde nu era viaţă în
lacrimile de 24 de ani de pe faţa rezidentei, ci gheaţă curată ca noaptea.
Apoi, şi respirația fetei era tot agonie, mâna atârna lângă medicul care o
resuscitase mereu, dar după două ore l‑a cuprins şi pe el somnul şi era un
noroc că nu murea deşi timpul se oprise în brazii din jur. Sau din el ? Aşa, a
spus medicul mai târziu, am avut un răgaz de meditaţie, dar ne omora frigul. Nu
mai pleca din noi.
Când
muntenii s‑au aplecat peste umbrele îngheţate din platou, pulsul era mai bun la
medici, nu şi la copilotul cu un picior ceva mai departe. Şi doi moţi au luat
fata pe braţe fiindcă sufletul ei abia dacă mai era înăuntru. Până la maşina
Smurd, la câţiva kilometri mai jos, i s‑a lipit, însă, una dintre lacrimi, pe
obraz. Lacrimile nu s‑au văzut la televizor, s‑au văzut pe feţele celor din
jur, care n‑au mai aşteptat să confirme specialiştii moartea din cauza
hipotermiei, au privit‑o ei încă o dată. Oricum, cei trimişi la faţa locului au
reuşit să urce până acolo cu o maşină de teren, au filmat şi au zis că nu
răspund de rămăşiţe, nici de mortul dintre fiare. De metal. Şi atunci tot Horea
Sat a păzit noaptea care nu se mai termina fiindcă nu era lumină decât pe
feţele sătenilor. Când s‑a luminat de ziuă tot ei au scos cu funii restul
avionului, rămas fără om înăuntru, după ce o echipă Smurd reuşise, în sfârşit,
să‑l ridice din iadul alb, pătat de sânge şi carne chiar şi acum, în primele
raze de soare. Mai jos, moţii trăgeau şi de drum ca să poată coborî avionul în
sat pe o sabie ascuţită de munte. Moţii noştri.
b. cu
ziua departe
îi cade
o depărtare pe trup
apoi o
îmbracă
vântul
bate în tabla casei
cu paşi
mari
mama e
umbra lui
fuge
pielea de pe mine, spune
are să
treacă, spun
nu mai
trece
vântul
e deodată lucrul ei de mână
îşi
trage picioare de nuntă
dar
mâinile rămân afară
mama
întreabă când se face ziuă
vântul
pleacă din piele şi ea întreabă
cu
depărtarea din lâna spălată
din
lâna toarsă din lâna împletită
suflarea
e în mâinile tari
când?
Septembrie,
2015, Ploieşti
