1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1. Aș spune că au avut și au un rol
determinant-alternativ, pentru că destinul îți determină opțiunea, iar opțiunea
– destinul. Pe la vreo șase-șapte ani, primisem cadou de ziua mea „Legende
istorice”, de Dimitrie Bolintineanu, o carte atât de viu și frumos colorată
încât m-am îndrăgostit de ea, de mireasma literei tipărite și multă vreme am
dormit cu volumul sub pernă. Apoi am descoperit în cufărul bunicului reviste și
cărți cu file îngălbenite sau roase, cu un altfel de miros, dar la fel de
inefabil și memorabil. Mi se rupea inima văzându-le atât de îmbătrânite, drept
pentru care, pe unele dintre ele, mai ales cele cu pilde populare sau
interpretarea viselor, le-am transcris mai târziu în caietele acelea cu 100 de
file. Apoi orele de caligrafie la școală, misterioasele portrete grafice ale
scriitorilor din manuale, pe care le reproduceam în tuș la scara 1 : 1.
Cum nu era vorba de vreo opțiune la acea vreme, cred că destinul a creat
contextul pentru a mă familiariza cu el. Fascinat probabil de frumusețea
picturilor din „Legende istorice”, am început apoi să desenez, să pictez, iar
ai mei m-au dus o vreme la cursuri de profil. Se pare că n-a fost să fie, sau a
intervenit destinul, care nu mi-a mai dat voie să devin artist plastic decât în
vacanțe, când mergeam cu un șevalet construit de mine să pictez împrejurimile satului.
[Doamne, ce bine, ce frumos e să-ți amintești copilăria, să o retrăiești!
Mulțumiri anchetatorului pentru această provocare.] Cât despre opțiuni, pot
spune că am încercat să cochetez cu teatrul, dacă teatru se numește
improvizația aceea cu păpuși pe care o pusesem la cale cu sora mea și un vecin,
într-o încăpere nelocuită a casei părintești, unde am construit scena,
decorurile, personajele, locurile pentru spectatori și unde am semnat aproape
totul, de la bilete de intrare sau afișe până la regia muzicală sau de studio.
Țin minte că a fost prima prestație artistică pentru care am fost remunerat cum
se cuvine, ceea ce m-a determinat să organizez în toți anii următori până la
plecarea în armată o trupă de colind, cu „Steaua” și cu „Plugușorul”, care a devenit
în curând renumită în comunele din jur, nu doar pentru că avea de interpretat o
scenetă cu Nașterea Mântuitorului și tradiționalele colinde, sau pentru că personajele costumate adecvat
(Irod, craii, soldatul, ciobanul, toboșarul, capra etc.) și recuzita erau din
resurse proprii, la fel ca sania (sau căruciorul, după caz) pentru transportul
costumelor și al bidoanelor cu vin, ci mai ales pentru că începuse să fie
urmărită de Miliție. Ei, și în armată am decis să scriu. Sau poate că destinul
m-a întors spre poezie. Fiind furier de companie, am avut destul timp să umplu
cu sonete vreo două caiete de 200 de pagini, care mi-au fost confiscate de un
colonel de la batalion venit în control cu doar două săptămâni înainte de
liberare. Lăsat la vatră, liber cum se zice, n-am prea știut ce să fac cu
libertatea, am lăsat-o să-și facă de cap cu mine, până când am început să mă
întreb care e viața mea. M-am gândit bine și în cele din urmă am optat
pentru literatură. Dar imediat după opțiunea mea a intervenit din nou destinul,
care m-a făcut să „ard de viu chinuit ca Nessus”, pentru a-i da dreptate lui
Eschil, care spunea: “a suferi spre a înţelege”.
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
2. Debut poate fi prima poezie scrisă la 8 ani
împreună cu tatăl meu și difuzată la emisiunea „Cravatele roșii” de la Radio București România. Debut
poate fi considerată și prima poezie publicată în ”Orizont”, în care comuniștii
de atunci au intervenit schimbând primul și ultimul vers, „Vin cu vrerea mea toată în vreme” devenind
„Vin cu vremea mea toată în vreme”, iar finalul, „Adevărate vestiri la
gura furnalelor”, potrivindu-se ca nuca în perete cu celelalte versuri. Tot
debut poate fi și primul volum, „Visul în lucru”, publicat la Editura Litera, în
1979, la insistențele unui prieten, pentru că, sincer să fiu, nu m-a interesat niciodată
să debutez, să public, ci doar să scriu. Spre deosebire de majoritatea
confraților mei, aș putea spune că eu am debutat în presa scrisă după debutul
în volum. Și, fără falsă modestie, consider și acum că debutez cu fiecare
poezie publicată în presa literară. Pentru că, privind poezia dintr-o altă perspectivă,
adică văzând-o fără început și sfârșit, cred că debuturi pot fi considerate
doar poemele care rămân în istoria literaturii, poetul fiind un veșnic
debutant, cum spunea Arghezi, parcă. O să vi se pară ciudat ce vă voi răspunde
la întrebarea despre primele încercări literare. Scriam zilnic, cum spunea Ezra
Pound că trebuie să facă un poet în ziua de azi. Cu inspirație sau fără
inspirație, umpleam caiete întregi pe care mai apoi le ardeam în soba de
teracotă a casei părintești. Mai târziu, după ce îmi cumpărasem mașină de scris,
care trebuia înregistrată anual la
Miliție, adunasem mii de pagini dactilografiate. Aveam vreo 33
de ani când am citit că Léopold Sédar Senghor, un mare poet și primul
președinte al Senegalului, arsese tot ce a scris până la 35 de ani. Am procedat
la fel, am luat toată acea literatură de sertar și, împreună cu un prieten, am
ars-o pe marginea drumului dintre Lugoj și Buziaș. În perioada următoare, ca să
vezi că mitul Păsării Phoenix e bazat pe o realitate indubitabilă, destul de
multe dintre acele poeme arse mi-au revenit obsedant în memorie și s-au cerut
bătute din nou la mașina de scris. Am considerat că merită să rămână și
le-am păstrat. Pe mai departe, mi-am asumat însă o mult mai mare responsabilitate
în privința scrierii, refuzând cu încăpățânare să mai scriu atunci când muza era
plecată cu alții.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Drumul până la prima carte a fost prea ușor și
prea scurt. Aveam 21 de ani când am citit prima oară versuri în public, în Cenaclul
„Cuvinte românești” de la Lugoj,
fiind considerat revelația acelei grupări literare. A apărut apoi o plachetă a
cenaclului, în care figuram și eu cu un grupaj de versuri. E drept că
fascinația acelui „nume adunat pe-o carte” m-a făcut să accept propunerea unui
prieten de a scoate împreună un volum la „Litera”, singura editură de pe vremea
aceea care eluda (pe banii autorului) cenzura și critica literară. Volumul
trebuia să conțină 25 de poezii semnate de mine și 25 de colegul meu, însă
redactorii de la București
n-au fost de acord cu ideea, propunându-ne să scoatem fiecare un volum separat.
Cum eu nu aveam cei 5.000 de lei necesari pentru cele 500 de exemplare care
urmau a fi tipărite, am renunțat. Prietenul meu însă a dat curs propunerii și a
mers mai departe, după fiecare drum la București spunându-mi că Radu Albala și
Passionaria Stoicescu, redactorii de carte de la Litera, au întrebat de
mine, că ziceau că scriu bine și că mă așteaptă cu banii și restul poeziilor.
La insistențele colegului, i-am întrebat pe părinții mei dacă sunt de acord să
mă sponsorizeze. După răspunsul lor afirmativ, cu banii în buzunar, am
continuat drumurile spre București. Nu știu nici azi care erau criteriile de
selecție (literare sau politice) la acea editură, dar pot spune cu mâna pe
inimă că nu mi-au intrat în texte. Mai degrabă îmi cereau altele în schimbul
celor eliminate. Și, în câteva luni, mi-a apărut cartea. Aveam 22 de ani. Mă
lăudam cu această realizare a mea, expusă în vitrinele librăriilor (pentru că
sistemul de difuzare era foarte bine pus la punct în vremea aceea), tuturor
fetelor pe care le întâlneam, însă față de prietenii mei literați nu mă
mândream cu ea deloc. Aproape o renegam, deși Laurențiu Ulici, în rubrica sa
„Prima verba”, din România literară, concluziona: „Date fiind fragmentele
poetice promiţătoare şi tinereţea celui care le-a scris, nu vom spune că
paharul e pe trei sferturi gol, ci vom observa că un sfert din el e plin”.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. În primul rând, Odysseas Elytis (laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1979), apoi Virgil Mazilescu, Petre
Stoica, Franz Hodjak, Walt Whitman, Umberto Saba, Giuseppe Ungaretti, Georg
Trakl, T. S. Eliot (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1948), Saint-John
Perse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1960), Sfântul Francisc
din Assisi, Vasile Andru, Victor Kernbach, Rabindranath Tagore (laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1913), Eugenio Montale (laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1975), Ghiorghios Seferis (laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1963). Ei sunt prietenii mei și gruparea
mea literară, cea mai literară din toate timpurile. Bineînțeles, fără a-i
exclude pe Eschil, Pindar, Homer, Dante, Shakespeare, sau pe Eminescu, Arghezi,
Bacovia, Blaga, de nelipsit în formarea oricărui om de cultură. Dar cea mai
mare influență asupra mea a avut-o o fată oarecare, întâlnită pe aleile unui
spital, care după lungi discuții pe teme literare, religioase sau filosofice m-a
întrebat care este părerea mea despre cutare și cutare lucru. Și de fiecare
dată când îi răspundeam, cu exemple din Heidegger sau literatura vedică, din Hegel
sau din Epopeea lui Ghilgameș, din Kant sau din Biblie, din Schopenhauer sau
din Panchatantra, îmi replica spunându-mi că nu e nicidecum părerea mea, ci
părerea formată ca urmare a lecturilor. Atunci am realizat că în capul
meu nu gândesc eu, ci toți aceia pe care i-am citit. Prin urmare, în încercarea
de a-i da afară din mintea mea, m-am hotărât să vând toate cărțile pe care le
aveam atunci în bibliotecă (ei bine, nu chiar toate; câteva, de suflet, nu
le-am putut înstrăina). Îmi repetam mereu: „cultura este ceea ce rămâne după ce
ai uitat totul” și timp de aproape trei luni am trăit (a se înțelege doar
mâncare și băutură) numai din cărțile vândute, la un preț de dumping (spre
exemplu: un exemplar BBT, care costa 5 lei, îl dădeam cu 1 leu, din care 50 de
bani îi reveneau hamalului).
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Mi-e foarte greu să răspund la această
întrebare atâta vreme cât în lumea de azi, dezumanizată, desdumnezeită, nu se
mai poate vorbi decât despre raporturi atipice: între persoane de același gen,
între multinaționale și guverne, între soroși și președinți, atâta vreme cât nu
mai există respect pentru valori, nici măcar în sânul familiei, de unde
pornește, de fapt, totul. Educația se face astăzi în detrimentul gândirii
libere, împotriva conștiinței, împotriva valorilor umane care au condus la
progresul societății, iar societatea devine una din ce în ce mai virtuală, tot
mai ușor de controlat prin propriile ei rețele de socializare. Cât despre
politică, în ceea ce ne privește, nu cred că mai poate fi vorba, din moment ce
ne lipsesc oamenii politici cu fermitate, cu viziune clară, iar ceea ce spunea
Eminescu în poezia Ce-ți doresc eu ție,
dulce Românie e una, ceea ce-i dorește Soroș, să zicem, e alta. Configurația
marilor puteri se schimbă azi după un criteriu economic, nicidecum politic. Se
pare că, în aceste vremuri, banul este zeul tuturor. Ca jurnalist, profesie la
care s-au înhămat mai toți literații după revoluție, am luptat și eu cu morile
de vânt. Iar după aproape 28 de ani de strigare în deșert pot spune că presa e
din ce în ce mai ignorată de către politicieni, ca să nu mai vorbim de justiție
sau de celelalte instuții ale statului. Și totuși, cred că trebuie să fim
optimiști, măcar noi, cei care scriem, cei prin care Cuvântul lucrează și duce
la îndeplinire cele scrise. Cu puțină răbdare, vom asista și la sfârșitul
acestei crize morale. Ca să vă răspund, totuși, la întrebare, l-aș cita pe Odysseas
Elytis, care spunea: "Nu mi-e milă de poeţii care au rămas fără cititori,
mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeţi”. E în primul rând vinovăția
scriitorului pentru situația în care s-a ajuns. Au fost mult prea multe
experimente literare, prea multe curente, prea mult deconstructivism, care au
lăsat în urmă un teren neroditor. Bine spunea Seferis, în Un bătrîn pe malul fluviului: „Cântecul ni l-am încărcat cu atâtea
muzici/ că încetul cu încetul se scufundă/ și arta ne-am împodobit-o într-atât/
că fața îi e roasă de zorzoane,/ și trebuie să spunem puținele noastre cuvinte/
pentru că mâine sufletul își înalță pânzele”. Se spunea într-o vreme că poeții
se citesc între ei. Și tirajele erau de la 500 de exemplare în sus. Astăzi,
când producția editorială a explodat pur și simplu, devenind de nestăpânit, paradoxal,
nici măcar poeții nu se mai citesc între ei. Pentru că tirajele sunt aproape
confidențiale, de la o sută la două-trei sute de exemplare cel mult, iar
difuzarea cărții e la pământ. Autorul oferă gratuit prietenilor, revistelor și
câtorva critici cărțile tipărite pe banii săi și cu asta evenimentul editorial
s-a încheiat. Bine, mai putem adăuga câteva like-uri pe facebook, date din
prietenie sau pentru imaginea copertei, nicidecum pentru conținut. Spuneam însă
că trebuie să fim optimiști și când spun asta mă bazez și pe faptul că în
ultima vreme, cel puțin în urbea noastră, la lecturile publice lumea vine, ascultă,
revine, așteaptă. Așteaptă ca scriitorul să-i ofere ceea ce-și dorește, iar nu
să înghită ceea ce dorește scriitorul să-i ofere. E o lege nescrisă a economiei
de piață, cererea și oferta, care funcționează foarte bine și în cazul de față.
În ceea ce privește raportul dintre scriitor și putere, dați-mi voie să întreb
și eu: care scriitor, care putere?
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. Am un mare respect pentru literatura română
contemporană, pentru limba română și tot ce se naște înlăuntrul ei. Probabil de
aceea nu mi-am părăsit țara, nici măcar nu m-am gândit să o fac. Chiar dacă e o
literatură tânără, care are mare nevoie de mari scriitori pentru a fi cunoscută
mai bine în afara granițelor, este una dintre cele mai vii literaturi ale
lumii. Din păcate, mediatizarea ei în plan universal se face în prezent, atât
cât se face, fără program, pe bază de interese și cumetrii. Mulți poeți tineri
talentați de la noi se descurcă cum pot, pe cont propriu, în afara rețelei
oficiale, leagă prietenii cu tineri poeți de aiurea, pe care îi traduc și îi
publică aici, fiind traduși și publicați la rândul lor de către aceștia. Un
exemplu ar fi Poesis internațional,
care este mai mult decât o revistă, aproape un fenomen. Tinerii scriitori de
azi nu mai sunt nevoiți să-și părăsească țara pentru a se face cunoscuți în
lume, ca Eliade, Cioran, Ionesco, e de ajuns să-și facă un blog, un site, iar
prin intermediul rețelelor de socializare să intre în legătură cu confrații lor
de pe alte meridiane. Aceasta este, trebuie să recunoaștem, și partea bună,
utilă a internetului, care ca orice lucru din lumea asta are și avantaje și
dezavantaje. Mai sunt, apoi, festivalurile literare cu participare
internațională, de la noi sau de aiurea, unde la fel se creează punți între
scriitori și literaturi. La urma urmei, valoarea nu ține cont de granițe, ea
răzbate oricum, oricât ar fi ținută, cum se spune, sub obroc.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Da. Pentru mine cel puțin, există un timp anume
pentru creație, dar și un program al celui ce creează. Timp pentru creație găsesc
atunci când reușesc să mă eliberez de îndatoririle zilnice de la ziar
(Actualitatea) și de la revistă (Actualitatea literară), iar asta se întâmplă
mai cu seamă în weekenduri și în vacanțe. Dar eliberarea despre care vorbeam nu
e îndeajuns, trebuie să mă retrag în lumea mea interioară, să aștept cuminte
acolo, singur, cu propriile gânduri, momentul în care inspirația dă năvală.
Ceea ce aștern apoi pe hârtie sau pe ecranul laptopului poate fi continuarea
unui program sau începutul altuia. A treia mea carte, eternelia, Editura Marineasa, Timișoara, 2006, a fost materializarea
unui program de cunoaștere și autocunoaștere, la fel cum pentru iubirea nu bate la ușă (I și II),
Editura Brumar, Timișoara, 2013 și 2016, m-am programat să scriu tot ce simt, tot
ce știu despre dragostea dintre un bărbat și o femeie, despre dragostea dintre
om și Divinitate. Cel mai solicitant program mi s-a părut însă miniepistole, Editura Grinta, Cluj-Napoca,
2017, în care am încercat să adun toate concepțiile mele despre lume și viață,
ființă și timp, despre veșnicie, materie, antimaterie și despre spiritul
universal suprem care se sălășluiește în fiecare dintre noi, dar mai ales
despre această minune care este viața. În prezent, am demarat un proiect de
poeme în proză prin care încerc să spun ce a rămas nespus sau ce nu am putut
spune în proiectele anterioare. Este, dacă vreți, și un fel de refuz al meu de
a mă lansa în proză, cum fac mai tinerii poeți de azi, care abordează toate
genurile. O nouă carte? Când voi primi bani de la Consiliul Local,
care în ultima vreme a susținut financiar atât proiectele mele editoriale, cât
și revista Actualitatea literară. Sau
poate când vreo editură va îndrăzni să mizeze pe creația mea.
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
ninsoarea cea mare de pe muntele mic
ninge ca într-o simfonie de mozart ca într-un
tablou de da vinci picasso matisse ninge ca într-un poem de silade în timp ce
te privesc ca pe o minune căreia îi sunt martor în timp ce beau un vin frizante
secco bianco și fumez havana da și vă vorbesc despre ninsoare pentru că-mi plac
zăpezile zăpezile din copilărie zăpezile de pe kilimanjaro zăpezile de la stâna
de vale
și mă bucur ca un copil pentru că trebuie să fii
un copil ca să poți intra în împărăția cerurilor acum când se întorc zăpezile
de altădată acum când se întorc clepsidrele când se albește veșnicia ninge ninge
ca în fotografia făcută în cimitirul catolic acum treizeci de ani când aveam
treizeci de ani și spuneam că morții sunt ca fulgii de zăpadă care se topesc în
palmă și spuneam
că viii sunt ca fulgii de zăpadă care se topesc în
palmă și ne plimbam prin ninsoare și ne pozam printre cruci printre morți
printre vii amintiri amintiri ale vieții și morții vei spune peste care ninge
ninge ca în visul unei nopți de iarnă ninge ca într-un film de spielberg ca
într-un documentar national geographic ninge ca în albă ca zăpada și cei șapte
pitici ninge ninge ninge
[insert]
în parcarea din fața blocului sosesc întruna
limuzine bmw audi opel volkswagen și dacia roțile lor desenează un labirint pe
zăpadă și zăpada îngheață în acel labirint prin care trece femeia care se
întoarce de la muncă femeia de șaizeci de ani și bărbații care se întorc de la
muncă bărbații de șaizeci de ani pentru ei ninsoarea e o precipitație obișnuită
urmele lor pe zăpadă sunt doar niște urme iar zăpada o altă formă a apei care
circulă în natură și dă viață vieții și îngheață cum îngheață toate când
dispare lumina când dispare căldura când dispare speranța înghețat e și
scrâșnetul roților pe zăpada înghețată înghețat și mersul femeii de șaizeci de
ani și sunetul pașilor ei și lătratul câinilor de cartier și cântecul cocoșilor
care anunță primăvara dar cine se gândește la primăvară când ninge și ne
înzăpezim în ninsoare și ninsoarea continuă da continuă
[off]
v-am introdus în peisaj dar peisajul e off pentru
cine nu iubește zăpada cine nu iubește zăpada nu iubește puritatea îmi spun în
timp ce-mi setez ca desktop background un slideshow cu imagini de la muntele
mic iată bradul alb o minunăție cu vârful în cerul alb altă minunăție iată
liniile de înaltă tensiune albe și antenele de telefonie internet tv albe până
și wi-fi-ul e alb
cel mai greu este să scrii despre alb îmi spun
[negru pe alb despre alb] despre o pustietate albă în care totul e alb și nu se
întâmplă nimic și până și nimicul e alb pentru că din alb pornește totul spre
alb îmi spun dar sunt eu oare atât de alb [vorba vine] ca să pot vorbi despre
alb și în atâta alb cum te poți murdări mă întreb de n-ar fi gândurile negre
gândurile gri
apropo de peisaj e aici un peisaj interior pe care
vă invit să-l urmăriți cu atenție dacă vreți să rămâneți în peisaj dacă vreți
să rămâneți pentru că în alb nu rămâne decât albul albul începutului și albul
sfârșitului albul etern care acoperă totul așa cum uitarea acoperă toate albul
etern în care suntem ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă în palma cui
în palma cui
[on]
să știți că acum când vă vorbesc despre ninsoare
nici măcar un fulg nu se ninge dimpotrivă dar pentru că toți văd totul în negru
eu vreau să vă vorbesc despre alb despre albul unor zăpezi ce au fost [où sont
les neiges d’antan?] albul unor zăpezi care vin pentru că secolul douăzecișiunu
va fi religios sau nu va fi deloc [andré malraux] și vreau să vă-ntreb în ce
secol trăim în ce viață în ce moarte și ce urme lăsăm în albul etern care
acoperă totul așa cum uitarea acoperă toate când noua zăpadă se așterne peste
cimitirul catolic peste toate cimitirele ca o amintire a vieții ca o amintire a
morții asta e întrebarea nu a fi sau a nu fi dragă will lgbt bullshit hai să
punem punct acestei filosofii hai să ne bucurăm de albul zăpezii câtă vreme
suntem ca fulgii de zăpadă care se topesc în palmă câtă vreme suntem ca fulgii
de zăpadă în marea ninsoare de pe muntele mic
Nicolae Silade, feb., 2020 Lugoj
