Puțini dintre poeții români au
provocat atâtea valuri la debutul lor în literatură ca Lucian Valea. Păstrând
proporțiile, ne-am putea aminti de începuturile lui Mihai Eminescu, sau mai
încoace, de Nicolae Labiș. Căci apariția adolescentului ardelean pe scena
liricii aducea cu sine, încă în plină mare conflagrație mondială (anii
1941-1944) comentarii nu doar pătrunse de patos, ci de-a dreptul pătimașe.
Multe dintre vocile literare cu autoritate intrau atunci în zgomotoase dispute,
alcătuind practic două tabere distincte : una, mai numeroasă, a analiștilor
elogiativi, alta, la fel de vioaie, a contestatarilor. Exista și o linie de
mijloc, cea a judecăților echilibrate, reprezentată, să spunem, de Petru
Comarnescu și Ion Negoițescu, în fond și aceasta favorabilă foarte tânărului
poet, dar care nu ignora nici riscul căderii sale în artificialitate, dacă nu
ținea seama, pe viitor, de anumite imperative, cum ar fi contactul cu poezia
occidentală a vremii, una fundamental novatoare. Toate aceste opinii, să
precizăm, se referă doar la cele două
cărți de poezie, apărute în 1941 (Mătănii
pentru Fata Ardeleană, Buzău, colecția Zarathustra)
și 1942 (Întoarcerea lângă pământ,
editura revistei Tribuna, Brașov), conturând în fapt prima sa vârstă poetică. Nu
avem în vedere debutul său absolut, din 1939, sau alte colaborări, mai mult sau
mai puțin ocazionale, cu versuri, la
publicațiile timpului. Așadar, totul se petrecea în contextul unui peisaj
literar extrem de tulbure, dar și într-o tensionată atmosferă politică. Mulți
poeți și prozatori se considerau datori, atitudinal, cu privire la războiul în
care și România fusese antrenată. În
Ardeal, care pierduse, prin dictatul samavolnic din 1940 regiunea sa
nord-vestică în favoarea Ungariei, existau iarăși premisele unor lupte,
inclusiv cu armele artei, pentru redeșteptare națională, precum în cazul
generațiilor mai vechi. Încât mulți dintre poeții transilvani, și nu numai,
și-au asumat aceste lupte, transformând literatura într-o baricadă și considerând exprimarea noii
noastre „pătimiri” adevărata lor prioritate, ca la Goga. Între „poeții
luptători”, cum i-a numit Gh. Moldoveanu în ziarul Ardealul (15 mai 1943), ca
urmași ai unei ilustre linii (Andrei Mureșeanu, Coșbuc, Șt. O. Iosif, O. Goga,
Aron Cotruș), apărea, alături de V. Copilu-Cheatră sau M. Beniuc, și Lucian
Valea. Urgențele social-politice nu constituiau însă o prioritate pentru toți.
Mulți poeți importanți din generația
războiului, mai ales la București, precum cei din jurul revistei Albatros,
dar și alții, cultivând un nonconformism cu puternic substrat polemic,
trecuseră aproape violent, în numele înnoirii, la depoetizarea liricului. Ne
gândim în special la Geo Dumitrescu, mai vârstnicul Dimitrie Stelaru sau Ion Caraion și Constant Tonegaru. Toți erau împotriva
oricăror rețete clasice, încercând să impună poeziei stilul ziaristic și
limbajul colocvial. Dar și abandonarea realității în beneficiul imaginarului.
La acest capitol excelau și destui ardeleni, școliți și cu talent, dintre care
unii vor pune bazele Cercului literar de la Sibiu (Radu Stanca, Șt. Aug.
Doinaș, Ioanichie Olteanu, Eta Boeriu, Ion Negoițescu etc.), ca adepți ai
hegemoniei esteticului. Definindu-se ca „poet luptător”, Lucian Valea lăsa
impresia că se desparte de congenerii săi estetizanți. El părea definitiv
acaparat de comandamente mesianice și etniciste. Suferința Ardealului și
existența într-un spațiu rural, doldora de ancestralitate, alcătuiau substanța
poeziei sale, copleșită de misionarismul ei social. Era o poezie a avânturilor
juvenile, dar se putea ghici că, subliniind în chip hiperbolic trăsături
etnice, de forță și simțire, ea trebuia să mobilizeze la maximum instinctul național.
De aceea, chiar și abundenta sa poezie erotică din această perioadă capătă
uneori accente aspre, sociale,
contrastând cu nota de puritate și gingășie specifice universului feminin :
„De-ai veni cu mine să vezi cum robotesc țăranii, / Te-ai apleca să le săruți
osteneala și anii / Și-ai adormi, ca lângă un obraz, cu sufletul lor în poală,
/ Neștiind că visarea li-i neagră, de smoală. / Dar peste truda lor, zâmbetul
tău de lună plină / Ar împrăștia cofe de lumină” (Invitația întâia). Impactul mediatic în epocă era legat firește și
de vârsta noului autor. Lucian Valea aduna între coperțile celor două cărți
texte scrise la doar 16 și 17 ani, dar care vădesc, atât ca expresie, cât și ca
viziune, o surprinzătoare maturitate. Este probabil ceea ce entuziasma pe
comentatorii săi din tabăra favorabilă. Pentru aceștia proaspătul poet era nu
doar o promisiune, ci un veritabil star, având deja pe creștet aureola gloriei.
Încât presa, precum astăzi paparazzi,
îi urmăreau cu ardoare gesturile și viața privată, gata să divulge publicului
amănunte și picanterii. Un ziar scria că adolescentul Valea e îndrăgostit și că
s-ar putea căsători. În Universul literar
din 6 dec. 1941 Adriana Nicoară descrie o șezătoare literară la Brașov,
între alții cu Ionel Teodoreanu și Octav Șuluțiu, la care Lucian Valea, „deși
numai de șaptesprezece ani, entuziasmează sala”. Tribuna
din Brașov (21 aug. 1941), sub semnătura lui E. Bocșa-Mălin, tipărește o
caldă evocare a poetului adolescent, care tocmai debutase editorial cu Mătănii
pentru Fata Ardeleană. Un an mai târziu, în Porunca vremii, jurnalistul
Niculescu Olt, cel care lipise primul de numele poetului eticheta cu al doilea Goga, deplângea absența din
vitrinele librăriilor bucureștene a noului volum, Întoarcerea lângă pământ, în timp ce acolo se lăfăiau doar
„mediocrități”. Și încheie amenințător, în stilul dreptei : „Dar trebuie să
iasă odată și-odată în adevărata lui lumină”. E clar că primele două cărți
transmiteau întâi de toate un mesaj cu puternice reverberații empatice, care nu
putea trece neobservat, mai ales de către seismografele orientării
naționaliste. În „hora” disputelor intră și nume prestigioase. Un critic de
calibrul lui Octav Șuluțiu scria, referindu-se la primul volum al poetului :
„versuri fragede ca inspirație și robuste ca expresie”, „talent bine înfipt pe
picioare proprii și cu un instinct creator incontestabil” (Gândirea, nr. 5 / 1941). Tot
în Gândirea, nr. 9 / 1942, Nichifor Crainic observă că
eșafodajul tematic în al doilea volum de versuri nu s-a schimbat, ci doar s-a
adâncit și îmbogățit. „Strofe cum sunt cele din Împlinire sau din Revoltă
nouă, de-o îndrăzneală neașteptată și de o expresie robustă, violentă fără
vulgaritate, rareori s-au scris în lirica noastră contemporană. Cel care dă
glas durerii românești e un poet în toată puterea cuvântului”. Iar mai încolo :
„E multă expresie nouă și accent original. Dar e și o virtuozitate ce poate
ajunge primejdioasă dacă Lucian Valea va înțelege să facă abuz de ea. Pentru
viitor e necesară o primenire a temelor și a ritmurilor. Dincoace de ce vor fi
însă, putem scrie închizând volumul : Ardealul ne-a mai dăruit un poet !” . Și
universitarul Olimpiu Boitoș, analizând volumul de debut și vorbind despre
„tinerețea impetuoasă” a poetului, sinonimă „curajului care merge până la
atitudinea ireverențioasă”, se arată convins că „De la cel ce, la o vârstă atât
de fragedă, cum este a d-lui Lucian Valea, poate să ne dea asemenea realizări
de artă literară, suntem în drept să așteptăm multe alte biruinți” (România nouă, Sibiu, 17 mai 1941). De
altfel în articolul Scriitorii tineri,
profesorul ardelean remarcase deja, înaintea debutului editorial, „versul
energic, luptător al d-lui Lucian Valea” (România
nouă, 19 dec. 1940). Și tot înaintea acestui debut Ovidiu Drâmba spunea
despre Valea : „cred că va face figură autentică în tânăra noastră poezie” (Țara, Sibiu, 10 apr. 1941). Aproape
encomiastic este Vasile Netea în Vremea
din 18 oct. 1942 : „La o vârstă când Coșbuc
și Octavian Goga și chiar Mihai Eminescu, se luptau din greu cu influența
lui Alecsandri sau a lui Bolintineanu și abia pătrunseră la revista lui Iosif
Vulcan, d. Lucian Valea e autorul a două volume de versuri tipărite (…) Acesta
e (…) noul poet al Ardealului”, iar „apropierea și uneori chiar comparația cu
poezia lui Octavian Goga nu e deloc îndrăzneață, Lucian Valea izbutind să se
realizeze în tonurile cele mai grave și mai profunde”. Aprecierile lui Vasile Netea, generoase în elogii, sunt „aprobate” la rubrica DA ! (Viața, 24 oct. 1942), autorul nesemnat
considerând judecățile criticului pe deplin justificate. Cum intervin și
comentatori care-i cer lui Netea
atitudini mai temperate, acesta revine, și la 1 nov. 1942, în Vremea, pare chiar mai apologetic :
„Lucian Valea se detașează în mod
categoric de mulțimea acestor versificatori inoportuni, dăruindu-ne o poezie căreia, pe lângă un
vibrant conținut patriotic, nu-i lipsește nici atributul valorii estetice
(…) Lucian Valea e unul din foarte
puținii tineri care au izbutit în aceste vremuri să-și creeze un stil și o
expresie proprie în atât de dificila poezie patriotică (…) Valea își merită cu
prisosință elogiul de a fi considerat un nou poet al Ardealului”. În Comentarii
critice (Brașov : Ed. Gazeta Transilvaniei, 1942) Aurel Marin,
analizând volumul Mătănii pentru Fata
Ardeleană, remarcă la Lucian Valea „versurile sale bătăioase”, „aerul de bravadă”, și că „autorul acestor
nestăvilite șiruri, nedisciplinat și gata să dea cu barda-n Dumnezeu, reușește
să realizeze câteva poezii pentru care i se șterg (…) toate greșelile”, fiind
vorba de „un poet ajuns la maturitate, cu subtilități care țin și de
neliniștile sale dar și de tehnica apropiată de desăvârșire”. Tot un apologet,
dar în cheie sentimentală, se dovedește și Ben. Corlaciu, în articolul Poeții și poezia ardeleană : „Lucian
Valea : masiv în vers și atât de blând în faptă și-n vorbire, că toate porțile
inimilor i se deschid. E ultimul sosit în țara lui și-a noastră, dar primele
rânduri l-au primit cu brațe largi și trâmbițări de veac nou” (Seara, 16-18 dec. 1942). Și L. Voita,
într-o cronică literară, scriind despre volumul de debut, observă că „poezia sa
aduce toată impetuozitatea adolescentului scăpat de sub toate rigorile (…) O reușită șarjă
care stă atât de bine tinerilor când țâșnește din disponibilitatea sufletească,
aceasta e poezia lui Lucian Valea” (Curentul
literar, 22 martie 1941). În Universul literar (7 febr. 1942) Paul Lahovary comentează
un număr din Claviaturi (caiet de poezie brașovean, care apărea încă
din mai 1941, în fapt un proiect al elevilor Lucian Valea și Mircea Bogdan, dar
pus sub direcția mai vârstnicului Gherghinescu Vania). Cu acest prilej autorul
comentariului îl vede pe Lucian Valea „devenind o realitate culturală puternică
a vieții românești”. Ziarul Viața (11 sept. 1943), condus de Liviu
Rebreanu, explică destul de convingător urmările negative ale asocierii
tânărului poet cu autorul popularelor Cântece
fără țară : „Lansat imprudent prin formula al doilea Goga, (…) Lucian Valea a fost discutat în presa noastră
literară prin această perspectivă, ceea ce a dăunat obiectivismului (…) Fiindcă
Lucian Valea este un poet în mers cu vremea, a cărui poezie emoționează și
dinamizează”. Iar numai peste 5 zile, supralicitând, în același ziar, cu
privire la „condeiele ardelene impuse în Capitală”, Doina Peteanu îl trece în fruntea listei pe
Lucian Valea, urmat de Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaș, Ion Th. Ilea, V.
Copilu-Cheatră, E. Giurgiuca ș.a. Latura misionară a liricii semnată de L.
Valea este subliniată, în treacăt, de Radu Teculescu (Tribuna, 18 martie 1943), dar meticulos și aplicat o face Vasile
Gionea. În Luceafărul (ian. 1944,
Sibiu), acesta analizează Aspecte din poezia patriotică și de război
actuală. Sunt trecuți prin sita criticii autori precum Axente Oprișan,
Preda Savu, Petru Paulescu, Gh. Cuza etc., astăzi cu totul nesemnificativi, la
polul opus, cel de laudă, situându-se
Emil Giurgiuca, Radu Gyr și Lucian Valea. Acesta din urmă era catalogat drept
„o apariție neașteptată, zgomotoasă (…) cu accente patetice, cu atitudini de
răzvrătit (…) consacrat în lirica patriotică actuală (…) Influența lui Goga se
resimte deseori. Poetul se crede hărăzit de soartă să fie interpretul vrerii
celor mulți și obidiți, din a căror plămadă s-a născut”. V. Gionea consideră că
tânărul Valea, prin vocația sa mesianică, reface „atmosfera poeziei lui Goga”,
dar convertește liric și influențe din Aron Cotruș (duritatea expresivă),
Macedonski (grandilocvența și hipertrofia eului) sau Eminescu, în erotică.
Exegetul este convins că poeziile lui L.
Valea „cu temă socială și patriotică își păstrează individualitatea și trăiesc
prin stăpânirea sigură a tehnicii versului, prin proprietatea și plasticitatea
expresiilor, (…) prin atitudinea de încredere și frondă pe care o au (…) Dar ca
să reziste timpului (…) va trebui să se desprindă de influențele sub semnul
cărora stau și să abandoneze expresia locală”.
Cum se vede, mulți dintre comentatorii aflați în tabăra elogiativă nu se
sfiesc să-l atenționeze pe poet asupra
pericolelor care-i pândesc succesul. V.
Gionea se referă la câteva influențe vizibile, dar mai ales la excesele
localiste de orice fel. Ne amintim cum și Nichifor Crainic, încă din 1942,
considera că în cazul lui Valea virtuozitatea în exprimare, prin întrebuințare
abuzivă, „poate ajunge primejdioasă”.
Dar semnalarea unor astfel de primejdii
se întâlnește și la comentatorii săi moderați. Primul este Ion
Negoițescu, afiliat poeților cerchiști, autor de texte ermetizante și deliberat
absconse și profilat mai apoi pe critică. Situat de partea cealaltă a
baricadei, între adepții esteticului ca unic decident al valorii, Ion
Negoițescu se impunea ca un spirit setos de înnoire, într-o viziune modernă și
europeană. Într-un articol intitulat Poeții tineri în Ardeal (Țara, 6 iulie 1941), tânărul critic fundamentează
de fapt propria profesiune de credință. Întâi, el respinge „credința într-un
mesianism național românesc al poeziei”, care contaminase majoritatea noilor
autori ardeleni. Combătând tendințele etniciste, Negoițescu susține că „Poezia
românească e esențial românească prin limbă”, nu prin supralicitarea
identității etnice. Iar ca susținător al reformelor de tip european el
consideră că „tinerii poeți ardeleni, cu unele excepții, suferă tocmai de lipsa
orizonturilor extranaționale”. Apoi
criticul trece, în chip succint dar memorabil, la subiectul care ne interesează
: „De pildă, acest atât de înflăcărat
talent Lucian Valea, riscând să consume un dar atât de pur ce i-a făcut natura…
Desigur că poezia lui are uimitoare sclipiri, izbucniri care prefigurează marea
așteptare. Ea nu se poate împlini decât
prin condițiile ce noi le-am fixat mai sus. Și ca dovadă, e destul ca cititorul
să considere cu puțină atenție poemele lui Valea și se va convinge câtă
efemeridă ascunde amăgitoarea duritate a versurilor”. Sigur, condițiile la care trimite „mai sus”
criticul înseamnă contactul cu poezia și gândirea occidentală, onorarea
criteriului estetic și revalorizarea
istoriei prin prisme contemporane. Însă
„condiția esențială e
cristalizarea intelectuală, unde intră în joc ideile secunde”. Așadar, dincolo
de tonul colegial, reproșurile sunt evidente, iar identificarea
vulnerabilităților din conceptul de poezie etnicist-mesianic nu face decât să respecte exigențele timpului. De harul lui
Lucian Valea (un dar atât de pur) criticul nu s-a îndoit nici o clipă. La fel
stau lucrurile și cu alt „moderat”, Petru Comarnescu. Într-un portret critic
intitulat Formația unui tânăr poet (Timpul, 30 ian. 1943), el se ferește de
sentințe clare, lăsând concluziile pe seama anilor ce vin și oferindu-ne un
melanj de laude și îndoieli : „Viitorul poetic al acestui tânăr precoce și
evident talentat rămâne o mare întrebare. Ipoteze optimiste pot fi susținute la
fel ca și celelalte. Lucian Valea are o vădită putere de asimilare și ușurință
de versificare, ce pot înșela, dar și pune pe gânduri”. Virulența critică
aparține, cum era și normal, contestatarilor. Deși puțini la număr, vocea lor
răsună necruțătoare, atingând uneori pragul vulgarității și insultelor. Asemuit
într-un ziar de dreapta (Porunca vremii)
cu Octavian Goga, apare imediat și o reacție (anonimă) în Evenimentul (19 oct. 1942) : „aflăm că pe firmamentul liricii noastre a apărut
meteoric al doilea Goga. Toată stima și
considerația noastră pentru persoana și talentul d-lui Lucian Valea, dar de la
d-sa și până la Octavian Goga e o bună cale”. În Ramuri (dec. 1942) Preda
Savu atacă frontal revista Gândirea și pe colaboratorii acesteia.
Autorul se crede în măsură să-i considere „netalentați” și simpli
„versificatori” pe Nichifor Crainic, Gherghinescu Vania, Lucian Valea și Radu
Gyr. Aspra judecată venea ca o pedeapsă pentru tradiționalismul și înclinația
lor naționalistă. Apărarea „acuzaților”
nu întârzie : în luna imediat următoare (27 ian. 1943) Vasile Gionea operează corecțiile
necesare. Despre Lucian Valea afirmă „că
este unul dintre poeții tinerei generații care reia tema națională c-o vigoare
cum demult n-a cunoscut poezia noastră”.
Dar atracția etnicistă a ardelenilor este taxată sever de către cei care
pledau pentru europenizarea scrisului și literaturii, în mod special de
redactorii și colaboratorii meteoricei
reviste Albatros. „Intoleranța față de ardeleni” , opinează însuși Valea în
cartea sa Generația amânată (Cluj-Napoca : Ed.
Limes, 2012, p.135) apare după intrarea albatrosiștilor
în redacția ziarului Timpul. Aici, la rubrica de note Catalog, ardelenii, cu excepția lui
Beniuc și Emil Giurgiuca, deveniseră
„oficiali” aflați în solda regimului Antonescu, iar naționalismul lor trecea
drept „cuzism”. Antagonismul dintre diversele publicații conducea repede la
polemici dure, etichetări și contestări vehemente. De pildă, între Viața lui Rebreanu și Timpul,
girat de foștii albatrosiști, nu
exista cale de conciliere. Prin urmare, după ce este lăudat în Viața (11 sept. 1943, la rubrica
DA), Timpul
reacționează prompt prin Ion Caraion, înserând la notele Catalogului ironii despre Lucian Valea și Ion Th. Ilea,
considerați „amatori” în comparație cu Beniuc și Giurgiuca. Dar atacurile
îmbracă uneori forme maligne. Geo Dumitrescu, scriind despre cele două volume
de versuri semnate de Valea conchide că e vorba de „îndrăznețe și mediocre
petice de demagogie lirică”, „pastișe precipitate la Coșbuc, Goga, Cotruș”.
Incriminatul este invitat la o „întoarcere lângă sinceritate și poezie”, căci „brutalele lui discursuri lirice,
acordate după ureche la sunetul original
al acestor precursori ardeleni, are o vibrație insuficientă (…) De altfel
tânărul poet răcnește cu tot dinadinsul, se dilată în imagini uriașe”, încât
„vorbele se potrivesc frumos uneori în pasiunea orală și asertorică a poetului
(…) dar lucrurile sunt atât de superficiale și decorate !” (Timpul,
6 febr. 1943). Avem aici pur și simplu o incompatibilitate de idei : Geo Dumitrescu , adversarul modelelor și formelor consacrate, cel care
milita pentru o artă a adevărului în dauna frumosului și punea la zid
derapajele autohtoniste, versus grupul celor care credeau sincer că poți sluji
în același timp și arta și poporul. În același an (1943), alunecosul Miron Radu
Paraschivescu, acum un fel de eminență la Timpul,
spune despre Lucian Valea, prea în
spiritul cântecelor sale țigănești, că e „bădăran, gongoric, hâd, pestilent”.
Evident, indecența acestor calificative n-avea nimic comun cu vreo judecată de
valoare cât de cât acceptabilă. Dar antagonismul celor aflați în dispută nu
avea doar cauze ce țin de orgolii inflamate sau de înțelegerea diferită a
literaturii. Probabil se ciocneau aici și ideologii mai complexe, structurate
în personalități puternice, reprezentând areale geografice, poate și istorice,
greu de armonizat. Dar e vorba și de orizonturi spirituale nearmonice, cum
credea însuși Valea. Nu întâmplător poetul adolescent era apărat mai ales de
presa dreptei politice (Gândirea, Viața,Tribuna,
Porunca Vremii, etc.), atacurile venind dintr-o zonă oarecum opusă : Miron Radu Paraschivescu intrase încă
din anii 30 ai trecutului secol în mișcarea comunistă, închinând, între altele,
un poem lui Vasile Roaită, iar mai tinerii Geo Dumitrescu și Ion Caraion, atât
de independenți în spirit, se țineau departe și de implicări politice, inclusiv
de cele înrădăcinate istoric. Cum se vede, în cazul lui Lucian Valea aflat la
începutul carierei poetice, elogiile fără rezervă și contestările s-au intersectat continuu. În consecință,
numai prin selectarea atentă a ceea ce rezultă concret din numeroasele opinii
calificate, dar și din lectura poemelor, poate fi decantată o poziție
echitabilă. Excesele, dintr-o parte sau alta, nu pot aduce adevărului decât
prejudicii. Deci cât păstrăm pentru patrimoniul liricii românești din primele
două volume ale poetului ? Însuși
autorul, care în Generația
amânată oferă clarificări minuțioase privind contingentele războiului și
destinul literar al acestora, ajută la lămurirea lucrurilor. Azi știm că prin
1990 Lucian Valea pregătise pentru tipar o antologie lirică intitulată Jucătorul de cărți în care includea 7
și respectiv 8 poeme din cele două volume ale adolescenței. Dovada cea mai
clară că nu s-a dezis decât de excesele localiste, cu adevărat parazitare,
conservând însă temperatura sentimentală a primei vârste poetice. E limpede : în toate volumele
care vor urma, începând cu Întoarcerea
lui Don Quijote (1972), asistăm la o importantă primenire, atât cu privire
la conceptul poetic, cât și la „instrumentarul” utilizat în creație. Ceva însă,
în profunzimile spiritului, care ține de psihologie și ancestralitate, se află
mereu în prelungirea universului conturat de poemele adolescenței. Poate o
consubstanțialitate cu etosul Rodnelor pe care s-au suprapus experiențele ulterioare. Într-un text intitulat Cartea (din Întoarcerea lângă pământ), tânărul Valea își definea fără ezitări
opțiunea și crezul poetic : „Nu am scris-o din dorinți deșarte, / Și nici
pentru glorie și aur ; / Dorul țarinilor de departe / Mi-a fost, nevăzut, pe
frunte laur”. Iar Întoarcerea lângă
pământ, poemul care dă titlul
volumului, constituie el însuși o mărturisire de credință : „M-a ars destinul
neamului la os / Și mi-a-mplântat în carne – crez – revolta. / Iubeam mai mult
pământul decât bolta, / De-aceea sufletu-i dădeam prinos”. Atunci, ca și mai
târziu, structura funciar sentimentală a poetului, cu neostoite vibrații
romantice, s-a dovedit a fi decisivă.
Victor Teișanu, ian., 2017, Darabani
