NOPŢILE ICLEJIEI LUI PACHI
“Mă duc să
mă ascund ca să scriu un roman”, îi ziceam nevestei şi fetiţei în
bucătăria aia de la bloc. “Sînt prozator.”
După ce-mi spuneam poezia din bucătărie o auzeam pe Melania spărgînd vasele. Melania era căsătorită cu mine. A rezistat douăzeci de
ani. Pe fetiţa noastră o cheamă tot Melania. Are optusprezece ani. E elevă la
un liceu din Paris. Am trimis-o acolo ca să nu
fie parte dintr-un divorţ încărcat de înjurături. A ajuns preşedinta unei “Maison
des eleves”. Seamănă cu mine. Organizează evenimente culturale cu
finanţări obţinute de la primărie.
Toate
proiectele ei au trecut de urechile vigilente ale funcţionarilor.
“Te duci,
din nou, la curvele tale de care m-am săturat”, îmi şoptea în ureche Melania.
După ce am
divorţat am început să călătoresc fără o ţintă anume prin Transilvania.
Am ajuns în Baia-Sprie în seara de trei august a anului
douămiipaisprezece. Îmi plac oraşele mici. Găseşti cu uşurinţă o pensiune. Te
cazezi. Te plimbi cîteva zile prin împrejurimi şi pleci mai
departe.
La ora
douăzeci şi unu fix mă aflam în faţa ghişeului doamnei Teodora Pachi, patroana
pensiunii Edelweiss situată pe strada Boczor Wolf,
la numărul cinci.
Doamna mi-a
dat cheia de la cameră, nu s-a uitat în buletin. “Vă conduc pînă la etaj” mi-a
spus.
Pensiunea Edelweiss avea parterul construit din piatră şi etajul cu
camera de hotel de lux din lemn. Cina urma să fie servită într-un salon cu
pereţii încărcaţi de trofee de vînătoare.
În pensiunea
Edelweiss era plăcut. Afară erau
douăzeci şi opt de grade.
***
Am mîncat două felii de şuncă, pîine prăjită, unt şi am băut un ceai.
Înainte de a urca în cameră am întrebat-o pe doamna Teodora Pachi cine a fost Boczor Wolf. Am felul ăsta de curiozităţi. Cred că dacă ai pensiunea pe o stradă cu nume ciudat… Boczor Wolf …mi se părea că sună pitoresc, e bine să cunoşti
istoria celui pe strada căruia locuieşti.
Mulţi habar
n-au cine a fost cel care a devenit nume de stradă.
Pe alţii
nu-i interesează. Alţii devin nervoşi cînd îi întrebi.
Doamna
Teodora Pachi s-a aşezat comod pe scaunul din faţa mea şi mi-a spus: “Domnule,
e un evreu din Baia-Sprie, născut în trei august una mie nouă sute cinci şi
mort în douăzeci şi unu februarie una mie nouă sute patruzeci şi patru la Fort
Mont Valerien în Franţa. Cel puţin aşa zic unii în oraş. A luptat prin Spania,
a eliberat Franţa, a fost şi inginer chimist. Cînd l-au condamnat, zic cei
care-l cred mort, a apărut o lozincă la intrarea într-un tribunal pe care
scria: “Boczor Wolf Hongrois chef Derailleur 20 attentats”.
A plecat din
Baia-Sprie cînd împlinise douăzeci şi trei de ani. A locuit la Paris la
următoarele adrese: 1 bis, rue Lomeau; 85, rue de Torbigo şi 9, rue Loillaux.
Avem la
pensiune un pliant unde găsiţi şi fotografii cu mormîntul lui, cu el tînăr, cu
el luptînd pe un front din Spania.
Numai
că…domnule, alţii zic cu totul altceva. Cică după război a devenit tîmplar şi a
locuit mulţi ani în arondismentul al 13-lea din Paris”.
Cu vocea
puternică a doamnei Teodora Pachi în urechi m-am dus în cameră. Am adormit
imediat. De nenumărate ori în acea noapte mi s-a părut că mă trezeşte un glas
de femeie care-mi şopteşte în urechea dreaptă: “Kelemberger
Anton Ignatius zis “Peniţă” a fost făcut praf”.
***
Soarele dimineţii intra pe fereastră. M-am trezit plin de dorinţa
de a ieşi la plimbare pe strada Boczor
Wolf din Baia Sprie. Bîiguielile nopţii
mi-au apărut în urechea dreaptă făcînd duş cu apă călduţă. Anton era numele meu iar Ignaţiu mi-ar fi
plăcut să-l am trecut în buletinul de identitate. “Ciudat”, mi-am spus.
Dacă mă gîndesc la Melania, nevastă-mea, e de spus că pînă şi acel “mă duc
să mă ascund ca să scriu un roman” a fost un plagiat după Augustin Buzura.
Prozatorul îi spunea nevestii-sii la fel. Aia n-a divorţat chiar dacă Buzura lipsea cîte o
jumătate de an de acasă.
L-am întrebat odată dacă-i place că apare în manualele şcolare şi dacă
simte ura elevilor care-şi dau bacalaureatul din “Vocile nopţii”.
Eram la o prietenă invitaţi la masă. Şi eu dădusem bacalaureatul din
“Vocile nopţii”. “Dacă ar fi să-l dai şi dumneata, l-ai lua cu notă de
trecere?”. Buzura a stat îngîndurat. Mi-a răspuns chibzuit: “Dacă aş avea timp
să mă pregătesc, cred că da”.
În unele manuale şcolare apar cîteva din prozele mele. Noroc că nu fac
parte din bibliografia pentru bacalaureat. M-am întîlnit de cîteva ori cu
elevii unor licee din Bucureşti. M-au întrebat uimiţi dacă mai trăiesc.
Învăţaseră la şcoală despre scriitorul care-mi purta numele şi aveau speranţa
că e mort demult. Mai trăiam. Micul dejun era pregătit. Doamna Teodora Pachi
m-a întrebat ce doresc să mănînc la prînz. I-am spus că voi reveni la pensiune
către seară, că-mi doresc să mă plimb pe străzi, să cunosc oraşul şi să stau de
vorbă cu oamenii lui.
***
Îmbrăcat în pantaloni scuţi cu tenişii mei albaştri, cu o bluză cumpărată
anul trecut în Croaţia, cu pălărie largă de paie şi ochelari de soare, am ieşit
din pensiunea Edelweiss în soarele dimineţii. Strada Boczor Wolf e lungă, cu căsuţe mici acoperite de viţă de
vie. Dai într-o stradă numită Bogdan-Vodă cum mergi către Valea Chiuzbăii. Am
intrat în două pensiuni mari. “Vlad” şi “Rustic” cu piscine, cu pescării, cu
bucătăriile dinspre care veneau mirosuri de fasole şi ciolan de porc fiert.
Cînd mă plimb prin oraşe beau doar apă.
Un chelner de la “Rustic” m-a îndrumat către pădure. “Vin cîteva poteci şi
apoi Lacul Albastru, domnule. La apus îşi schimbă culoarea. Din albastru în
verde. E singurul din Europa care face aşa ceva”, mi-a spus acela. Merita să
încerc. Aşa că am luat-o către pădure. “Lacul Albastru” apăruse prin prăbuşirea
filonului Domnişoara în anul unamienouăsute douăzeci. De sus se vedea oraşul.
În ziua aceea am aflat suficiente lucruri despre Baia-Sprie pentru a mă
hotărî să stau o săptămînă şi să mă plimb în voie.
Un oraş unguresc înconjurat de sate de romîni. Un oraş aflat în
proprietatea reginei, cedat unor sîrbi cum au fost Lazarevisc în anul una mie
patru sute unsprezece şi Brancovisc în una mie patru sute douăzeci şi şapte. Un
oraş cu invazii de-ale turcilor, de-ale lăcustelor, cu incendii, inundaţii şi
ciumă. Un oraş cu mii de mineri, sute de meşteşugari, zeci de cerşetori şi cu o
fanfară înfiinţată în anul una mie opt sute şaptezeci şi şase.
Îmi plac plimbările lungi pe străzi necunoscute. La ora opt seara intram
triumfător şi flămînd în pensiunea Edelweiss. Doamna Teodora Pachi mă aştepta
cu cina gata. Am rugat-o să se aşeze la masă. Aveam chef
de poveşti. Pe la miezul nopţii am urcat în cameră. Îmi
era somn. Înainte de a adormi, am rememorat întreaga discuţie purtată cu
patroana pensiunii.
***
Teodora Pachi: Cînd vine, domnule, pe seară, aud cîteva bătăi în geam, cu dosul mîinii. Şi
ieri a bătut. Întotdeauna se întîmplă aşa. Deschid uşa, intră, poartă o mască
atît de interesantă încît o cunosc după voce.
Anton H.: O mască de întinerire doamnă?
Teodora Pachi: Cu mulţi ani, aşa e făcută, o mască de tinereţe, domnule. Dau mîna cu ea, o
îmbrăţişez ca pe o rudă de demult, o poftesc să ia loc, o întreb pe unde a mai
umblat, de ce e veselă ori supărată. Are în mînă una dintre cele două trăistuţe
albe.
Anton H.: E o
trăistuţă plină, doamnă!
Teodora Pachi: Stă cît stă, domnule!
Anton H.: De
mîncat nu mănîncă, doamnă?
Teodora Pachi: Apoi pleacă, domnule.
Anton H.: Fără
să spună un cuvînt, doamnă!
Teodora Pachi: Ei, domnule, spune lucruri de neînţeles. Că unul n-are iniţiativă, că
altul e lipsit de pregătire sau fricos sau are un vecin mic de stat care
preferă să fie bătut.
Anton H: Decît
să treacă la acţiune, doamnă?
Teodora Pachi: Că-s bolnavi, cu rinichii, cu inima, cu plămînii, că-s plini de
reumatism sau prea graşi, că nici foarte
slabi nu-s, buni de nimic. Că mai bine
cu Ignaţie, domnule.
Anton H.:
Ignaţius, doamnă.
Teodora Pachi: Vecinul cu casa lipită de pensiune, domnule. E surd şi bate cîinele după ce se îmbată.
Anton H.: Care Ignaţius, doamnă.
Teodora Pachi: Surdul care umblă cu un măgar după el. Adună ouăle din împrejurimi de la
ţăranii cu găini şi le vinde proaspete la pensiuni. Dar, domnule, aţi picat cam prost în oraşul nostru!
Anton H.: Lucrul acesta mă cam lasă rece.
Teodora Pachi: Să nu faceţi caz din asta, vă rog.
Anton H.: A pus
la punct pe mulţi?
Teodora Pachi: Oho. Veţi păţi cum au păţit şi alţii pe care i-a chinuit cumplit.
Anton H.: I-a
şi bătut tot cumplit?
Teodora Pachi: Unii chiar au şi murit.
Anton H.: Cu
atît mai bine. Înseamnă că nu
voi deranja prea mult.
Teodora Pachi: Nu deranjezi cu nimic, domnule.
Anton H.: Cu ce v-aş putea deranja, doamnă?
Teodora Pachi: Cred că a suferit mult.
Anton H.: De ce a suferit?
Teodora Pachi: Acuma nu mai suferă, domnule. Îi face pe alţii să se
chinuie.
Anton H.:
Sînteţi în relaţii bune?
Teodora Pachi: De rudenie. Tatăl ei a fost într-o funcţie, cîndva, pe la biserica din
oraş
Anton H.: Aţi
avut şi mai aveţi atîta suflet să o mai ajutaţi încă?
Teodora Pachi: Cît am putut, pot şi voi putea, domnule.
Anton H.: Da, e
clar! Tatăl ei a fost pe la ceva biserică din oraş.
Teodora Pachi: Cred că şi dumneavoastră aveţi suflet şi-i ajutaţi pe cei neneorociţi,
domnule.
Anton H.: Aici
nu îndrăzneşte să intre?
Teodora Pachi: Aveţi mare noroc, domnule.
Anton H.:
N-aveam ce să caut pe aici.
Teodora Pachi: Înseamnă că sînteţi foarte liniştit.
Anton H.: Da şi
nu, doamnă.
Teodora Pachi: Ce vreţi să spuneţi?
Anton H.: Dar de ce vă incomodează acest lucru?
Teodora Pachi: Propriu-zis nu mă incomodează cu nimic. Doar atît că
nu mă simt bine cînd vă aud.
Anton H.: Aveţi dreptate. N-o cunosc dar simt că n-o pot suferi.
Teodora Pachi: Vedeţi, domnule
Anton H.: Sînt
proşti şi fricoşi. Trebuia căutată şi prinsă.
Teodora Pachi: Am căutat-o, domnule. Degeaba.
Anton H.:
Spuneţi că a fost căutată la modul foarte serios?
Teodora Pachi: Da
Anton H.: Atunci cum de n-au putut s-o prindă?
Teodora Pachi: Ştie tot ce se face în urma ei.
Anton H.: Nici nu mă îndoiam de asta.
Teodora Pachi: De fapt nu e căsătorită dar are o fată.
Anton H.: Am înţeles.
Teodora Pachi: Dintr-o căsătorie, cred. Uneori fata o caută pe mama
ei.
Anton H.: Dar nu ştiţi precis. Să înţeleg că femeia asta nu iartă pe nimeni?
Teodora Pachi: Fără discuţie, a pus pe mulţi la punct.
Anton H.: N-a
rămas cu nici unul în relaţii bune?
Teodora Pachi: Cum să nu. Cu cîţiva v-aş putea face cunoştinţă.
Anton H.: Şi cu ce se ocupă ei acuma?
Teodora Pachi: Circulă ca şi dumneavoastră. De colo-colo.
Anton H.: Vă aveţi atît de bine cu ei?
Teodora Pachi: Desigur.
Anton H.: Nu văd cu ce vă încălzeşte?
Teodora Pachi: După ce o veţi cunoaşte, o să-mi daţi dreptate.
Anton H.: Ce să
discut, doamnă. Despre greutăţile şi amărăciunile ei. E plină lumea de din
astea.
Teodora Pachi: O să aveţi ocazia. Cu siguranţă se va întîmpla.
Anton H.: Asta
da inteligenţă. Sînteţi foarte deşteaptă doamnă Teodora.
Teodora Pachi: Este şi normal să fiu.
Anton H.: Într-adevăr.
Teodora Pachi: Fiţi sigur de asta. Nu veţi uita cîte am făcut
pentru dumneavoastră. Nu ştiu cînd va veni ziua în care o s-o ducem bine cu
toţii.
Anton H.: Nici nu vă puteţi închipui cît de ferit mă simt în compania
dumneavoastră.
Teodora Pachi: Fiţi convins şi de asta.
Anton H.: Sînt
bun, am şi o parte negativă. În
camera de sus nu există sobă, doamnă, şi nici nu se poate pune. Din lipsă de
spaţiu. Fiţi fără grijă, nici măcar n-aş concepe să mă mut pentru atîta lucru.
Teodora Pachi: Să-mi spuneţi dacă scap vreo vorbă nelalocul ei.
Anton H.: Nu vă
faceţi griji. O să mă bucur de ospitalitatea pensiunii Edelweiss.
Teodora Pachi: Exact.
Anton H.: Mă
voi strădui să nu dezamăgesc.
Teodora Pachi: O să o vedeţi?
Anton H.: Pe
cine?
Teodora Pachi: Poate veni şi cu o rochie albastră
Anton H.: Vă
cred. Şi eu mă gîndeam la o rochie albastră. Umblă după potcoave de …doamnă.
Teodora Pachi: Cum adică, domnule?
Anton H.: Bine dar ce-ar putea să caute aici?
Teodora Pachi: Umblă peste tot şi nu-şi uzează pingelele. Este
extraordinară, păcat că nu o cunoaşteţi.
Anton H.: Încă.
Teodora Pachi: Dacă doriţi, vă pot sta la dispoziţie, vă pot da tot
sprijinul pentru a vă ajuta să reuşiţi.
Anton H.:
Mi-aţi face un mare serviciu şi v-aş fi recunoscător.
Teodora Pachi: Pentru mine nu e greu. Nu aveţi şi pe altcineva care să vă sprijine?
Anton H.: Ăsta
n-ar fi un inconvenient.
Teodora Pachi: Sînt foarte bucuroasă că-mi cereţi sprijinul. Poate că veţi reuşi.
Anton H.: N-aş
vrea să vă supun la un efort prea mare.
Teodora Pachi: Ţinînd cont că veţi pleca departe de noi, de oraşul
acesta, eu vă voi sprijini. V-am spus că vreau sincer să vă ajut. Dacă, însă, v-aţi muta de aici la vecinul
nostru, aţi putea rămîne mai mult cu noi.
Anton H.: Cred că ştiţi că am motive serioase să tatonez atent terenul pe care calc.
Teodora Pachi: Dacă nu v-aţi înţelege cu el, puteţi încerca la
altul. Pe strada asta sînt mai mulţi vecini, domnule.
Anton H.: Dacă are recomandarea dumneavoastră, doamnă, sînt sigur că n-am a mă
teme de nimic.
Teodora Pachi: Veţi fi tratat cum se cuvine, din moment ce sunt eu la mijloc, domnule.
Anton H.: Nu-mi
închipuiam că ar putea fi altfel.
Teodora Pachi: Îmi închipui cît de greu v-ar fi să vă mutaţi.
Anton H.: Indiscutabil. Întocmai aşa este după cum spuneţi
Teodora Pachi: Cînd se strică vremea, mă întreb pe unde umblă. Cred
că îi este foarte greu. Cred că şi acuma se plimbă departe de aceste locuri. Totuşi e pe-aici prin preajmă.
Anton H.: Adică
n-a părăsit aceste meleaguri?
Teodora Pachi: Nu se teme de nimeni şi de nimic. Nu este departe de
noi. O cunosc. Îi ştiu obiceiurile, lasă impresia că a dispărut.
Anton H.: Îi este dor.
Teodora Pachi: Cum să nu-i fie?
Anton H.:
Oricum cu alimentaţia cred că o duce mai greu.
Teodora Pachi: Nu-I adevărat. Ultima
dată era destul de grasă, destul de bine făcută. Are din ce să trăiască.
Anton H.: Sper că m-am purtat decent.
Teodora Pachi: Am apreciat şi apreciez. Aţi cîştigat încrederea
noastră.
Anton H.: A noastră. Adică, doamnă?
Teodora Pachi: O să vedeţi, domnule.
Anton H.: La asta
m-am gîndit şi eu.
Teodora Pachi: Sînt sigură că o veţi cunoaşte.
Anton H.:
Credeţi că m-aş da în lături
Teodora Pachi: Bine. Dar n-o cunoaşte nimeni. Se întîlneşte cu oameni în oraş. În fiecare seară de după
tîrg se îmbracă în rochia roşie pentru unul Valer, şoferul de la fabrica de
pîine.
Anton H.: Dar cum mai umblă îmbrăcată.
Teodora Pachi: Păcat că n-aţi cunoscut-o.
Anton H.: Să nu
credeţi una ca asta, doamnă.
***
Se făcuse miezul nopţii. În patru august spre cinci august. În salonul
pensiunii Edelweiss din Baia-Sprie. Se lăsase tăcerea. Priveam un trofeu de
vînătoare. Îmi amintesc capul de porc mistreţ cu o ciudată linişte care urca
înspre ochii de sticlă. Lucioşi. Doamna Teodora Pachi se ridicase de pe scaun.
Intrase cu paşi legănaţi în bucătărie. Mi se închideau ochii de oboseală. Ochi
lucioşi. M-am frecat cu ambele mîini pe pleoape. Mă apucase o mîncărime
ciudată. “O să am ulcioare înspre dimineaţă”, mi-am spus. Am urcat în camera de
la etaj. M-am întins în pat. Cred că am trecut în vis în secunda care a urmat. Despre visul ăsta scriu de două luni de
zile. E zece octombrie anul două mii paisprezece. Masa din bucătăria
apartamentului de bloc e ca un atelier de lucru.
De la miezul nopţii din patru către cinci august, am
visat pînă-n opt august la ora şapte dimineaţa. M-am ridicat cu greu din pat.
Eram zgîriat pe picioare, pe mîini şi faţă de parcă intrasem în murariile din
pădure. De parcă alergasem prin tufe. Am luat micul dejun. Doamna Teodora Pachi
m-a privit tăcută.
Am certitudinea că-n dimineţile de cinci, şase şi
şapte august a intrat în camera mea de la pensiunea Edelweiss. Mi-a schimbat cearşafurile şi feţele de la
perini. A făcut curat. A aerisit camera.
Chemasem un prieten scriitor din Baia Mare să vină cu maşina. Doream să ajung în Baia Mare. Să găsesc un
tren care să mă ducă pînă în Bucureşti. Ajunsesem în Baia-Sprie cu un autobuz Fany venind din Suceava. Plecam cu
trenul către casă. Bagajul era gata. Sosise scriitorul. S-a uitat uimit la
picioarele şi la mîinile mele.
Am întrebat-o pe doamna Teodora Pachi ce înseamnă “Felsobanya”. “E
Baia-Sprie în ungureşte, domnule Anton”, mi-a răspuns proprietara pensiunii.
Nu-mi găseam pălăria. Nu mai aveam ochelarii de soare. Eram îmbrăcat de cinci zile cu pantalonii scurţi,
tenişii şi bluza.
Cînd am ieşit din curtea pensiunii, l-am văzut pe strada Boczor Wolf pe domnul Kelemberger Ignatius Anton zis
“Peniţă” care trăgea după el măgarul. Eram într-un Opel albastru care tocmai
accelera.
***
Întreaga lună septembrie au tîşnit din minte întîmplări cu scriitori
care-mi fuseseră prieteni. M-am fixat pe un dialog purtat cu Radu Săplăcan şi
Teohar Mihadaş în faţă la “Continentalul” din Cluj. Era luna august a anului
una mie nouă sute nouă zeci si unu. Ne opriserăm în faţa uşii de la intrarea în
hotel. Priveam frumoasele studente ale oraşului. Săplăcan era în formă
ca-ntotdeauna. “Ce zici bătrîne” l-a întrebat pe Teohar, “mai faci hărţi pe
cearşafuri de cu noaptea?”
“Orice om face hărţi la timpul lui. Toate la vremea lor”, i-a răspuns
Teohar Mihadaş.
***
VISUL
Culorile de celuloid ale dimineţilor din vis nu seamănă cu dimineţile. Eram
pe strada Boczor Wolf. Nu se numea în nici un fel. Căsuţele mici de-o parte şi
de alta aveau garduri din lemn. Pe stradă erau minerii, ieşiţi din schimbul de
noapte. Munceau în filonul de la Domnişoara. Sub Dealul Minei.
Urcatul potecilor în vis nu e obositor. Eram la Lacul Albastru. Nici urmă de lac. Doar murarii în care te
înţepai. Culegeam mure negre. Îmi umpleam gura cu ele. Siropul mirosea a
pădure. Din parte stîngă dinspre pădure a apărut. Am recunoscut-o. Era Iclejia
lui Pachi. Umbla călare pe o iapă neagră, fără şea. Avea două perechi de desagi albi plini pe o parte şi pe
ailaltă a spinării animalului. Mi-a făcut semn s-o urmez. Cînd calul merge la
pas, omul aleargă în spatele lui. În vis e foarte uşor să alergi. Mi-a arătat
dealul de la zardă. Bătea clopotul de slujbă. Am ştiut că e mănăstire. Iclejia
lui Pachi a rostit un singur cuvînt: “Felsobanya”. Şi-a văzut de drum intrînd
în pădure.
Domnul episcop Zborovschi mi-a oferit o chilie. L-a chemat pe călugărul
Kelemberger Ignatius căruia i se zicea “Peniţa” mănăstirii din
pricină că era de meserie copist de cărţi sfinte.
“Ai fost numit să-i arăţi acestui domn împrejurimile”, a zis episcopul
Zborovschi.
În vis oamenii vorbesc, dispar, apar alţi oameni care vorbesc şi care
dispar. Călugărul îşi pregătea măgarul. “O să mergem să adunăm ouăle din oraş
şi din împrejurimi”. Aşa am şi făcut.
“Adunăm toate ouăle de pe aici, domnule Anton. Episcopul le vinde doamnei
Iclejia lui Pachi care le duce tot la două zile în Debrecen. De aia avem averi
la mănăstire şi din pricina asta nu sînt ouă în ţinut. Luăm tot de la toţi”,
mi-a spus cu voce tare călugărul.
“E doamnă?” am întrebat răstit.
“Desigur. În burta ei a crescut plodul lui Pachi. De-acuma e văduvă”
Călugărul Kelemberger Ignatius era peniţa mănăstirii. O pictase pe un papirus pe Iclejia lui Pachi.
O privea ore în şir. La mănăstirea din Felsobanya episcopul numea lucrarea lui
Kelemberger un act monstruos care impunea penitenţe drastice.
“Mi-a dat treizeci de zile de post, domnule, m-a ameninţat că mă trece la o
jumătate de an de pedeapsă ca să mă propună pentru iertare. Doar el poate aşa
ceva. Păcatul ăsta e pentru episcopi. Dar ce aveţi la ochi, e pentru privitul
soarelui, domnule? ”
“Dacă mi-o arăţi pe doamna pictată, ţi-i dau ţie, Kelemberger”, i-am spus
călugărului.
Ochelarii îi cumpărasem la Milano în urmă cu trei ani. Costaseră două sute
de euro. I-am pus la ochii lui Kelemberger.
“Extraordinar. O să vă dăruiesc pictura pentru ei,
domnule. Oricum nu mai am voie s-o privesc. Nu că mă tem. Dacă face pe nebunul,
episcopul rămîne fără ouă, domnule Anton”.
În vis ajungi uşor în grădina mănăstirii ca să te
rogi. Mă uitam la Iclejia lui Pachi pictată de
Kelemberger. Un demon pusese stăpînire pe mine şi pe rugăciunile mele.
Învăţasem să mă prosternez în rugăciune privind cu coada ochiului pictura.
Demonul cel rău se apropia. Punea mîna pe organul meu genital. Nu se oprea din
frecarea trupului devenit viu pînă cînd nu ajungeam agitat. Apoi mă linişteam. În afara acestor
episoade dese, aveam un comportament exemplar. Cum nu eram călugăr la
mănăstirea episcopului Zborovschi, nimeni nu mă considera virgin şi n-avea nici
o obiecţie.
“Orice mirean,
domnule, are dreptul să-şi pingărească trupul şi prin masturbare. La noi
e strict interzis aşa ceva” , zicea călugărul Kelemberger.
De cîteva ori am avut impresia că mă urăşte, că mă
invidiază, că-şi doreşte să se întoarcă
la cele lumeşti. Se învăţase cu ochelarii. Îi purta şi pe întuneric. Ar
fi dormit cu ei. Îl fereau de ultraviolete.
Tinerii şi vîrstnicii care n-aveau neveste erau
priviţi cu îngăduinţă de către mănăstire.
“Lichidul seminal se elimină în timpul orgasmelor,
neeliminat aduce boală şi moarte. Aşa că stimularea organului genital e permisă,
domnule, şi la ejaculare”, mi-a spus cu compătimire episcopul Zborovschi într-o
seară liniştită de început de toamnă.
Cînd ţi se face dor de Iclejia lui Pachi, în vis, te
duci deasupra filonului Domnişoara. O aştepţi mîncînd mure. Vine negreşit. De
la mănăstire o dată plecat, era cu neputinţă să te mai întorci.
În Felsobanya era invazia lăcustelor. Mănăstirea episcopului Zborovschi
arsese. Mă plimbam printr-un oraş aproape pustiu. Păşunile aveau fîntîni
necurăţate. Lăcustele erau molima vremii. Stricaseră şi apa. Ochii vineţii ca
cerneala, ochii de apă în care te scufundai ca-n călimara lui Kelemberger
Ignaţiu zis peniţa mănăstirii. Fîntîni noi n-avea rost să se facă. Cele vechi
nu se puteau curăţa. Trebuia
răbdare. De unde veniseră acolo aveau să se întoarcă lăcustele. Vitele se
zăpăciseră de sete.
Oamenii părăsiseră oraşul. S-au dus către muntele unde
mai erau pîrîuri cu albie uscată acoperită cu frunze putrede unde domnea
cocleala laolaltă cu şopîrlele verzi cu dunguliţe roşiatice.
De la pîrîurile acelea, oamenii s-au dus mai departe către vîrful de la
Creasta Cocoşului. Acolo rîurile deveniseră firicele cu apă bună la gust.
Vitele au băut la un loc cu orăşenii.
“Poţi să-ţi umezeşti buzele, domnule Anton”, mi-a spus chelnerul care mă
îndrumase în patru august către Lacul Albastru.
Pădurile aveau poteci, drumuri strîmte unde ploaia năştea nămoluri în care
te împotmoleai. Piatra era atît
de aproape încît o puteai încărca direct în căruţe.
În Felsobanya sărăciseră cu toţii. Erau egali în toate cele. Au sosit căruţe de
la Debrecen cu stofă. S-a-mpărţit la toţi. Stofă cîntărită, şi nu măsurată, cu
greutăţi bune ori măsluite. Şi tot nu ajungea.Tot nu puteau scăpa de zdrenţele
de pe ei.
Drept şi cinstit nu mai puteai fi. Erai eliminat. Uitat. Oamenii îşi doreau
pîini din alea care se mîncau la Debrecen. Plătite şi nu cerşite ori luate cu
împrumut, ori din colbul drumului, ori din ageagul lui.
În păduri, pe păşuni, cel mai bine trăiau foştii servitori ajunşi cu timpul
porcari. Ceilalţi se descurcau cu greutate. Pînă a
trecut grosul lăcustelor. Încet
s-au pus pe picioare.
“Dă-mi un buletin de populaţie fals”, a zis un negustor către autorităţi.
“Deoarece ai intenţia să pleci în alt loc”, a răspuns un funcţionar.
Femeile se iubeau între ele. Bărbaţii nu mai aveau putere în ei. Cînd cîinii
începuseră să latre din nou în curţi, orăşenii îi duceau în tinzile caselor.
Nimeni n-a fost compătimit. Au trecut lăcustele. S-au aşezat treburile
orăşeneşti cînd au apărut cei deghizaţi în femei care-şi schimbau rochile în
fiecare zi pentru a nu da naştere la suspiciuni.
Pe călugărul Kelemberger Ignaţiu l-am recunoscut după ochelari. Pe vremea
lăcustelor era printre cei cu firea şopîrlei verzi. Acuma îl vedeai. Acuma nu-l
vedeai. Purta ochelarii în fiecare minut al zilei.
“Eu nu te cunosc”, zisese Kelemberger.
“Poţi să mă urmezi ca să scapi, Anton”, continuase
fostul călugăr zis peniţa mănăstirii din Felsobanya.
“De unde ai ochelarii ăştia, domnule”, l-am întrebat.
“Nu-i treaba ta. I-am moştenit de la bunicul.”
Kelemberger nu mai avea măgarul. Se îmbrăca în haine ţigăneşti cu coş în
spate. Umbla să repare oale de tinichea tocmai în Satu Mare.
Lăcustele au plecat pe vînt rece. Zilele deveniseră cenuşii şi ploioase. Cînd
au luat altă cale, au adus beznă în oraş.
Eram de nedespărţit. I-am arătat pictura în care apărea Iclejia lui Pachi.
Kelemberger s-a uitat curios. “Peniţa, Ignatiu, nu-ţi mai aminteşti”, i-am
spus. A dat din mînă. Ne-am dus în pivniţa depozitului de vinuri Zimermann. Kelemberger
a folosit un tîrnăcop şi o lopată de miner. Din groapa săpată a scos o casetă
în care erau trei ceasuri de mînă şi patru brăţări de damă din aur. “Om te fac,
Anton”, mi-a spus Kelemberger.
În groapă mai erau douăsprezece feţe de masă de damasc şi opt lighene albe,
emailate, cu muchia albastră. Kelemberger le-a pus cu grijă în groapă. Le-a
acoperit cu pămînt. Am bătucit cu tălpile pînă lutul a prins a semăna cu restul
pămîntului pivniţei.
“Astea i le lăsăm lui, Anton, nu-i frumos să-i iei omului tot avutul”, mi-a
spus Kelemberger. Îi căzuseră ochelarii în jos pe nas.
Din Felsobanya dispăruseră toate curelele. S-au făcut din ele pingele la bocanci. În tîrguri se
vindeau de cum le puneai pe tarabe. Pingelele se făceau cu maşinile de cusut.
Lăcustele au mîncat şi hîrtiile.
Orăşenii aveau nevoie de acte noi.
“Cine eşti, de unde şi încotro mergi”. Cei cinzeci şi unu de cerşetori care
spălaseră putina, erau la datorie. De-abia atunci s-a auzit la Debrecen că-n
Felsobanya s-a restabilit normalitatea.
Cerşetorii băteau în toate geamurile. În toate nopţile de după plecarea
lăcustelor. Primeau pîine şi slănină. Dispăreau. Se aşezaseră la izvorul dintre
două stînci apropiate una de alta, cu apă limpede care izvorăşte de sub un
stejar sfîrşit de bătrîneţe. Pe firul izvorului ajungi la alt izvor.
“Pe vreme de lăcuste oamenii ajung să-şi mănînce şi nopţile, Anton”, îmi
zicea Kelemberger Ignatius zis Peniţa de la mănăstirea episcopului Zborovschi.
Dacă apare numele episcopului în vis, parcă vine pe strada Boczor Wolf
episcopul. Se opreşte pe la case de mineri şi le dă binecuvîntarea. Un episcop
rămîne întotdeauna un episcop. Aşa-i e sortit şi aşa se şi întîmplă.
Minerii din Felsobanya cad în genunchi în curţile lor. Pleacă privirile în ţărînă sub binecuvîntarea
episcopală.
“Eşti născut la timp bun, domnule Anton. Drăgăstos, isteţ, pentru trebile
sufletului şi norocos să ajungi om mare”, zice episcopul.
“Iară părul ca să-i crească bine să şi-l taie la lună nouă”, zice
Kelemberger Ignaţiu de după invazia lăcustelor.
Episcopul Zborovschi face un semn larg al crucii. După molimă s-au refăcut
casele. Ceva mai mari. S-au tăiat lemnele în septembrie, noiembrie şi la
început de decembrie.
“Mare noroc şi cinste între oameni ai, domnule Anton, pînă te apucă
betejeala aia cu frigurile şi căldura din pîntece-ţi”, zice episcopul.
“Orice toamnă bună e cu fierbinţeală, episcope”, zice răutăcios
Kelemberger.
“Ai dreptate, Peniţă. La întunecimea soarelui şi pîinea se face mai scumpă,
o toamnă prea caldă aduce tunete amestecate cu ploaie şi apoi o iarnă
friguroasă”, zice episcopul.
“În grădinile astea, preafericite, e mazăre, orz, in, cînepă, mere, pere,
nuci, alune din belşug, că tunetul mult n-aduce pagubă”, zice Kelemberger.
“Ai putea stăpîni ca om înţelept care să aşeze tinerii cu soţii pe la
casele lor”, zice episcopul împăciuitor.
“Aş putea”, mai zice Kelemberger.
Întîi simt patul. În vis ţi se spune că eşti la pensiunea Edelweiss. Dar nu
te ajută. E frig, cald, la mijloc fierbinţeală şi răcoare către sfîrşit. În
Felsobanya dispăruse vremea cu uscăciune.
Mîncam mure pe Dealul Minei. Iclejia lui Pachi apăruse călare. Arată spre pălăria mea largă. I-am
întins-o. Şi-a pus-o pe cap. S-a aranjat ca o şcolăriţă. Parcă se afla în faţa unei oglinzi. Se strîmba veselă. A dat din cap a mulţumire. S-a dus. Eram
singur între murarii înţepători. Mi-am amintit de Petre Mătrăgună. Făcusem un
reportaj despre fostul deţinut din Gherla ajuns om de afaceri. Prin anul două
mii şase. Mi-a spus că-n o mie nouă sute nouăzeci şi
şase ieşise din puşcărie. Avea coşmaruri după ce trecuseră zece ani. Se trezea
noaptea sufocîndu-se de căldura aia mare chiar dacă în cameră era frig, chiar
dacă mergea aerul condiţionat fixat la optsprezece grade.
Mă sufocam în vis. Venise neliniştea.
Iclejia lui Pachi intrase în camera mea de la
pensiune. A scos din traista albă patruzeci de căţei
de usturoi. I-a amestecat cu sucul a douăzeci de lămîi
într-un borcan de sticlă legat apoi la gît cu tifon. A macerat amestecul ăla. Mi-a dat o linguriţă din
amestecătură. Am băut-o cu apă de izvor pe vreme de nelinişte. A dispărut fără
urmă sufocarea.
În vis ştii multe fără să afli nimic.
“Frunza de cireş”, “Frunza de măr”, “Frunza de alun”, ”Frunza de salcîm”, ”Frunza
de pădure” şi “Frunza de stejar” erau fetele Iclejiei lui Pachi. Aşa li se spunea în Felsobanya.
Se prăbuşise filonul Domnişoara de pe Dealul
Minei. Fetele Iclejiei se scăldau în Lacul Albastru. Cînd li se sufocau
uterele, cînd aveau sămînţă-n ele şi căsătoria le era interzisă, cînd fetele
Iclejiei lui Pachi ajungeau în pragul leşinului, Iclejia îşi ungea degetul
arătător cu ulei de dafin, le dezvelea de rochiţele lor roşii şi le introducea
degetul ăla în vagine şi-l mişca vîrtos pînă obosea.
Iclejia deschidea canalele prin care ieşea
căldura şi lichidul. Nu le dădea voie să meşteşugească între ele ca un bărbat
care meşteşugeşte o muiere, nu le lăsa să-şi amestece sămînţa una alteia.
Fetele Iclejiei lui Pachi se slobozeau în
degetul ei arătător “Doar aşa nu aduceţi sacrificii Diavolului”, zicea.
Fetele Iclejiei lui Pachi locuiau în camera
mea de la pensiunea Edelweiss. Veneau pe rînd. Se dezbrăcau de rochiţele roşii,
îşi aruncau papucii cu tocuri înalte împodobite cu cuie aurite. Se despleteau la păr şi se aşezau lîngă
trup de bărbaţi.
“Şopteau” mîngîind, “domnule Anton,
echilibrul din testicule e factorul de importanţă al sănătăţii”.
Fetele Iclejiei lui Pachi erau virginele din
Felsobanya. În fiecare dimineaţă îşi puneau pe labii lipitorile dintr-un borcan
de farmacie verde închis. Aveau grijă să nu se strecoare lipitoarea din
greşeală înăuntru. Sîngele curgea. Se făcea o crustă subţire bună de păcălit
bărbatul.
Mîncam în vis năut, napi şi
fasole cu piper şi ghimbir.
Fetele Iclejiei lui Pachi luau în mîinile lor penisul. Îl ungeau cu grăsime de porc mistreţ.
Ejaculam de nenumărate ori. Cearşafurile trebuia schimbate.
Înainte de a mă trezi, în dimineaţa de opt august, în
camera de la pensiune, a intrat Iclejia lui Pachi. Era goală. S-a apropiat cu
calm.
Penisul era scăldat în ulei de dafin şi sirop de miere.
Au apărut cuvintele afectuoase, pasiunea.
Iclejia lui Pachi şi-a introdus degetul arătător în
vagin. A închis ochii.
S-a aşezat peste trupul meu. Am simţit că pătrund
vîrtos. În cameră mirosea a dafin şi a proaspăt.
***
Opelul albastru accelera. Ieşise din curtea pensiunii Edelweiss.
Kelemberger Ignatie scosese măgarul pe strada Boczor Wolf. Mergea în piaţa
din Baia-Sprie.
Din viteza maşinii parcă i-am zărit
ochelarii de soare la ochi.
Doar o fracţiune de secundă.
Marian Ilea, aug., 2019, Baia Mare